Am discutat cu autorul ieșean despre responsabilitatea scriitorului și a cititorului, rolul „centrului de greutate al consecințelor“ în evocarea copilăriei și a tinereții, revizuirea acestora ca adult, zona limitrofă dintre proză scurtă și roman, relația dintre amintiri, vise și ficțiune, despre (re)citit și ruta dus-întors dintre cărți, cât și despre pisicile din rasa… Rorschach.
‒ Dragă Florin, ce mai faci, cum te simți în general și ca scriitor?
‒ Mi-e greu să disociez ce fac și cum mă simt ca scriitor de ce fac și cum mă simt ca, nu știu, soț, profesor, bărbat, ființă umană în general, pentru că ce fac ca scriitor are întotdeauna repercusiuni asupra celorlalte identități, la fel cum și celelalte identități hrănesc, la rândul lor, scriitorul. Hai să zicem, de dragul acestui interviu, că momentan fac bine, am o carte care sper să apară în cursul anului viitor, scriu la o alta, care sper că va apărea în 2024, deci am cu ce să-mi țin tristețile ocupate.
‒ Proza ta se inspiră atât din experiența individuală, personală, cât și din istoria recentă, din trăirile comunitare relevante, marcante. În timp ce scrii, te gândești la cum va funcționa acest echilibru?
‒ Nu, niciodată. De altfel, nu mă gândesc (cel puțin nu conștient) la nimic atunci când scriu, decât la scris. La „curgerea“ textului, la ritmul pe care îl are, la felul cum sună, la cum se structurează pe pagină, pagină după pagină. De exemplu, nu m-am gândit niciodată la impactul pe care-l va avea o carte scrisă de mine asupra celor ce-o vor citi. Nici nu cred că ai cum să anticipezi asta ca scriitor, și nici nu-i responsabilitatea ta, până la urmă. Responsabilitatea ta este să scrii cât de bine poți. Trăim (în) timpurile în care trăim, iar timpurile, oricare ar fi ele la un moment dat în istorie, ne influențează scrisul. Dar scrisul ni-l poate influența (în sensul de a scrie despre ceva) și trecutul, altfel spus timpurile pe care nu le-am trăit, iar ele, la rândul lor, influențează timpurile cărora le suntem contemporani. Oricum am lua-o, suntem oameni sub timpuri, întotdeauna am fost.
‒ Misterul mașinuțelor chinezești este un mozaic palpitant și emoționant al copilăriei și al adolescenței timpurii, un cub Rubik al timpului, spațiului și amintirilor individual(e) și colectiv(e). Capitolele pot fi citite și ca scrieri de sine stătătoare, dar și ca elemente componente ale unui bildungsroman foarte specific. Este o continuare a cărții Bărbatul din spatele ceții?
‒ Absolut, așa a fost gândită de la bun început, ca structură și conținut. Doar că între o carte și alta au trecut cinci ani, timp în care scrisul meu nu putea să rămână chiar neschimbat. Prin urmare, aș spune că sunt multe lucruri, chiar și o anumită atmosferă, care nu se regăsesc în Mașinuțe…. Mașinuțele reprezintă cartea amintirilor din copilărie, Bărbatul… pe cea a amintirilor din tinerețe. Și mi-am dat seama că e mai greu să scrii despre amintirile din tinerețe decât despre cele din copilărie, cel puțin așa a fost în cazul meu, pentru că centrul de greutate al consecințelor se mută de pe umerii părinților pe umerii tăi. E mai ușor să scrii despre ce ți s-a făcut decât despre ce ți-ai făcut tu, cu mâna ta sau despre ce le-ai făcut altora, altfel spus, e mai ușor să scrii despre greșelile altora decât despre greșelile tale. Plus că îți dai seama c-ai îmbătrânit. Acum mă gândesc cu groază că va veni vremea când voi scrie despre mine la cincizeci de ani. Și mă voi raporta la trecut.
‒ Copilăria, adolescența este determinantă pentru ceea ce devenim și trăim ca adulți?
‒ Din păcate sau din fericire, da, cam așa stau lucrurile, asta spun și psihologii. Felul în care privim lumea, felul în care ne raportăm la viață, la cei cu care interacționăm în intimitate, dar și în viața de zi cu zi, oameni, animale, natură, cam de-acolo ne vin toate, din ce-am văzut la părinți, din ce-am auzit de la adulții care ne-au marcat primii ani ai vieții, din ce ni s-a spus sau am experimentat pe cont propriu în copilărie. Și, iarăși, nu este ușor să accepți asta, că tocmai anii aceia când nu puteai controla mai nimic sunt cei care-ți vor controla felul de-a fi într-o măsură suficient de mare ca adult, dar nu prea ai încotro, nu prea există ieșire din asta decât, cel mult, să încerci tu să schimbi anumite lucruri în comportamentul tău, ulterior.
‒ Care este relația ta cu amintirile, visele și timpul, trei dintre elementele fundamentale ale scrierilor tale?
‒ Am o relație foarte strânsă cu ele, cel puțin deocamdată. Nu știu ce va fi în viitor, dar acum facem o echipă foarte bună. Timpul preschimbă realitatea în amintiri, amintirile nasc adeseori vise, iar toate sunt puse în cuvinte și transformate în ficțiune.
‒ În Bărbatul din spatele ceții schimbi într-o oarecare măsură modul în care capitolele relaționează între ele. Cititorul trebuie să aibă deseori informații și cunoștințe din capitole anterioare ca să înțeleagă pe deplin referiri, întâmplări etc. Te consideri un nuvelist care a pătruns deja pe teritoriul romanului?
‒ Și Mașinuțele…, și Bărbatul… pot fi citite ușor drept romane. Editura Polirom chiar așa a vrut să le publice, și cred că n-ar fi fost o problemă, deși de fiecare dată eu am insistat să mergem pe varianta prozei scurte. Chiar și așa, am ținut mereu să precizez că textele din cele două volume trebuie citite în ordinea lor din Cuprins, dacă se dorește ca întregul să fie înțeles cu adevărat. Mi-am dat seama demult că-mi place să scriu mai mult proză scurt decât roman, dar tot atunci mi-am dat seama că romanul mi-a intrat prea adânc în reflex ca să mai pot scrie proză scurtă în adevăratul înțeles al cuvântului. Prin urmare, am ajuns în postura de a scrie mai degrabă hibrid, la limita dintre proză scurtă și roman, cu texte adesea înlănțuite, mai curând ca niște capitole sau secvențe de roman decât ca texte independente, fără legătură între ele. Și dacă în Mașinuțe… referințele, aluziile, trimiterile se făceau între textele uneia și aceleiași cărți, scriind Bărbatul…, am putut să încep să fac trimiteri la anumite episoade care se întâmplă în Mașinuțe…, ceea ce poate reprezenta un efort suplimentar pentru cititori.
‒ Pe rețeaua de socializare ești prezent deseori cu postări foarte simpatice despre pisicile tale. Ce îți oferă prezența lor?
‒ Afecțiune, companie, dar și inspirație. De exemplu, scriu acum la, să spunem, o a treia carte din seria Amintirilor, sau cum se va numi ea la un moment dat, cu titlul Într-o noapte de vară, o pisică. Și, spre deosebire de celelalte două cărți anterioare, aceasta, care este tot despre mine, mă rog, o versiune ficționalizată/distorsionată a mea, este și despre pisici. Pisici din rasa Rorschach. Cum, n-ai auzit de rasa Rorschach? Asta pentru că în lumea noastră ea nu există. Dar în lumea din carte lucrurile stau cu totul și cu totul altfel.
‒ Ce citești în general și ce citești acum?
‒ Cu predilecție, citesc literatură engleză și română, mai ales contemporană. Așa m-am format, astea erau cărțile pe care le găseam în casă în copilărie și în adolescență. Ulterior, am descoperit și literatura canadiană, de care m-am atașat foarte mult. Am o serie de autori care nu mai sunt la prima tinerețe, unii nici măcar la a doua, dar care încă scriu, încă sunt activi. Pe ei îi citesc și uneori recitesc. Momentan citesc un volum de povestiri de Joyce Carol Oates, Extenuating Circumstances.
‒ Ne putem aștepta la o nouă lucrare semnată de tine și în calitate de traducător literar?
– Lucrez la două cărți în paralel, romanul de care aminteam mai sus (pentru că da, Într-o noapte de vară… e roman) și o carte de proză scurtă, Nu spune asta! se numește (deocamdată), care e poate mai puțin personal decât cele anterioare. Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să mai traduc o carte dintr-un autor preferat, dar apoi îmi aduc aminte că am propriile cărți la care trebuie să scriu, așa că, din păcate, o nouă traducere nu cred că se va întâmpla prea curând.
Florin Irimia s-a născut la Iași în 1976. Este lector doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din orașul natal. În 2009, debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, ediția 2013. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco) apărută la editura Herg Benet în anul 2011. A semnat traducerea şi prefaţa romanului Oryx şi Crake, de Margaret Atwood (editura Leda, 2008, editura Art, 2017), cât şi, împreună cu Nicoleta Irimia, traducerea romanului Alias Grace (editura Leda, 2013) de aceeași autoare. La editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) – apărută în maghiară în 2022 la editura Lector din Tg. Mureș – și Bărbatul din spatele ceții (2021).
