Din volumul „Luna gheboasă” în curs de apariție.
Trei păianjeni mici, de culoare roşie, ieşiră din găurile receptorului. Se mişcară, o vreme, pe discul telefonului, oarecum derutaţi şi curioşi, în acelaşi timp. Apoi o porniră cu repeziciune pe perete în sus, dispărând în spaţiul îngust dintre tavan şi ţeava pentru apă caldă.
În apartamentul numărul doi de la parterul masivului bloc cu unsprezece scări, telefonul sună foarte rar. Ceea ce pe proprietar îl lasă complet indiferent. Clinchetul telefonului îi produce o stare de surescitare nervoasă. Răspunsurile sale sunt, de fiecare dată, răstite, expediate în câteva cuvinte care-l obligă pe interlocutor să încheie repede ce are de spus. Şi să ia hotărârea ca a doua oară să nu-l mai sune.
Dar cine este proprietarul apartamentului? Un ziarist angajat la cotidianul local. Un individ de-o vârstă incertă. De statură potrivită, puţin adus de spate, cu o faţă prelungă şi palidă, cu ochi apoşi şi păr rar, roşcat. Pe chipul său de mumie se poate desluşi o expresie constant batjocoritoare, dispreţuitoare. Hainele îi atârnă ca şi cum le-ar fi căpătat de la un frate mai mare, mai gras. Îşi târăşte picioarele. El însuşi, când parcurge culoarele redacţiei (ori ale altor clădiri), se târăşte pe lângă pereţi, parcă fiindu-i teamă să nu-l zărească cineva. Dacă, întâmplător, se află într-o încăpere cu mai multe persoane, preferă colţurile unde, deseori, îşi roade unghiile.
Biroul din redacţie şi l-a potrivit astfel încât să stea cu spatele la ceilalţi colegi. Pentru că el urăşte pe toată lumea. De mic copil. De când împlinise vârsta de opt ani. Fusese o zi de vineri. Treisprezece august. Îşi aminteşte cu precizie ziua respectivă. Cu oroare, cu scârbă.
Tatăl său era un pescar pasionat. În timpul liber. Pe el nu l-a putut momi cu o asemenea pasiune. Îl însoţise de câteva ori şi se plictisise îngrozitor. Să stai cu un băţ în mână şi să te holbezi la o plută până-ţi dau lacrimile. Ce tâmpenie. Ce aberaţie.
De ziua lui, tata îi pregătise peşte la cuptor, una dintre specialităţile sale de care era deosebit de mândru. Pe el, talentul culinar al tatălui îl lăsa indiferent. Încă de pe atunci îşi considera părinţii nişte fiinţe mediocre, şterse, lipsite de personalitate. Nişte oameni simpli în gândire şi gesturi care mereu îl dăscăleau, îi dădeau sfaturi idioate. La vârsta aceea el citea deja romane. Fusese un copil precoce şi aşa avea să rămână. Avea o inteligenţă nativă, speculativă. Îi făcea plăcere să-şi pună părinţii în încurcătură. Să le producă o impresie puternică, să le dospească admiraţia faţă de unica lor odraslă. De fapt, îşi bătea joc de ei, pe atunci, însă, fără să conștientizeze pe deplin.
La fel proceda şi la şcoală. Intrase în clasa întâi la vârsta de șapte ani şi se evidenţiase încă din primele luni, chiar dacă majoritatea colegilor erau mai mari decât el cu cel puţin un an. Îi lua în derâdere pentru apucăturile lor copilăreşti, considerându-i nişte naivi tembeli. Chiar şi pe învăţătoare o punea, deseori, în încurcătură cu întrebările sale. O ironiza, o făcea să roşească. Era premiant, dar diplomele primite le considera simple bucăţi de carton, bune de aruncat la gunoi.
Deci, vineri treisprezece august. Sărbătoreau ziua lui de naştere în familie. Ei trei. Invitaţii, colegi de clasă, urmau să vină a doua zi după masă.
Tata scoase din cuptor peştele, privindu-l satisfăcut şi pofticios în acelaşi timp. Era un crap gras scufundat în ulei, bucăţi de ceapă, roşii, ardei gras, foi de dafin, boabe de piper.
– Peştele se mănâncă cu pâine, ca să nu te îneci cumva, Doamne fereşte, îl sfătui mama.
El se strâmbă îngrozitor. De câte ori mâncau peşte, auzea aceeaşi povaţă. Nu se mai putu stăpâni şi replică tăios:
– Mi-ai spus de sute de ori chestia asta. Mă crezi prost de trebuie să mi-o repeţi ca o moară stricată?!
Mama tăcu, ruşinată. Într-adevăr, cam exagerase, era ziua lui de naştere şi, în fond, e un băiat atât de dezgheţat, de inteligent, care pricepe repede. Are dreptate odorul ei. Au început să mănânce în linişte. Crapul şi sosul aveau un gust delicios. După primele înghiţituri, le trecu supărarea. Atmosfera se destinse. Tatăl începu să spună glume, era un bărbat cu simţul umorului, ceea ce lui îi displăcea profund. Zâmbi la câteva bancuri. Doar zâmbi pentru a nu-i oferi ocazia mamei să-i facă o nouă observaţie cum că nu se râde cu gura plină.
Tata tocmai se delecta cu capul de crap, când el se înecă. Scuipă totul din gură. Începu să tuşească. Să se învineţească, din cauza efortului, declanșând derută în rândul părinţilor. I se dădu apă şi miez de pâine, după ce-şi mai potoli tusea.
– Să chemăm un medic? întrebă mama, cu sufletul la gură.
Nu-i nevoie, îi făcu el semn, începe să-şi revină. Bău multă apă. Înghiţi un pumn de miez de pâine. Dar în gât îi rămase o bucată din osul de peşte. Pentru totdeauna.
De câte ori înghite, o simte. De câte ori înghite, bucata de os de peşte îşi anunţă prezenţa. De atunci urăşte pe toată lumea.
Din găurile receptorului mai ieşiră trei păianjeni roşii. Trupuri mici cu picioare lungi, firave, aproape invizibile. Tremurară uşor, ca mângâiaţi de o pală de vânt, lângă discul cu numere. Apoi, coborâră pe picioarele măsuţei unde se afla telefonul şi se făcură nevăzuţi.
Gigi Apălină este pseudonimul cu care semnează în ziarul local. A fost deosebit de încântat când şi-a găsit acest nume. Îl consideră ideal pentru pastilele pe care le semnează. Pastile ironice, acide, sarcastice. Uneori, de-a dreptul batjocoritoare. Indiferent pe ce teme. El scrie despre oricine şi orice. Contrastul dintre semnătură şi text îl incită peste măsură, considerându-l o sfidare făcută chiar cititorilor cărora li se adresează. Şi ăia, nişte ignoranţi, nişte mediocri, nişte neisprăviţi.
Performanţa la care visează să ajungă Gigi Apălină este o critică ascuţită, un text condensat, concentrat la maximum, un adevărat scurtcircuit, despre cineva ori ceva (subiectul e lipsit de importanţă) şi care să aibă lungimea unei singure fraze. Un soi de înjurătură elevată, învelită în ţoale literare. Asta, mai mult ori mai puţin, pretenţiile ziarului la care este angajat fiind de nivel mediu. Poate tocmai din această cauză, textele lui Gigi Apălină doar par scăpărătoare, motiv care nu-l deranjează câtuşi de puţin. A ajuns un individ de temut. Asta şi-a şi dorit.
Prezenţa osului de peşte, descoperi el, dispare atunci când înghite murături. Astfel, Gigi făcu o adevărată pasiune pentru ele. Fusese destul de uşor ca ea să se nască, lui îi plăceau oricum, acriturile, în general, şi murăturile, în special.
Mai mult de jumătate din camera de lucru îi este ocupată cu un birou imens. La un capăt al biroului, acolo unde se află scaunul cu spetează înaltă pe care stă el, există în permanenţă câteva coli albe de hârtie şi un pix deasupra lor. Maşina de scris lipseşte. Îi place să scrie cu mâna, satisfacţia reuşitei fiind, astfel, mult mai mare. Dictează textele dactilografei afişând, întotdeauna, o expresie de totală desconsiderare faţă de meseria „zgomotoasăˮ a acesteia.
La celălalt capăt al biroului, înşirate unul lângă altul, se găsesc borcane cu murături de diferite mărimi. Pline cu castraveţi, gogonele, varză, sfeclă roşie… Cele mai multe sunt cu castraveţi şi gogonele. Îi place să-şi vâre mâna direct în borcan şi să mănânce murăturile fără a se folosi de furculiţă ori de alt tacâm.
Pasiunea pentru murături îl împinsese, într-o zi, la un gest necugetat. E totuşi, incorect să folosim, în cazul lui Gigi Apălină, un asemenea termen. El nu este omul care să facă ceva fără a se gândi bine în prealabil. El nu este unul dintre ăia (mulţi) care întâi vorbesc şi-abia apoi gândesc. Dar ideea îi venise, brusc, în timp ce se învârtea, cu coşul în mână, printre rafturile magazinului alimentar aflat în apropierea blocului în care-şi avea apartamentul. Îşi pusese-n coş două borcane cu castraveţi muraţi. Continuă să privească raftul cu murături, când îi veni ideea care-l amuză de la bun început. Ce-ar fi să încerce să fure un borcănel, cel mai mic, cu murături? Să încerce vigilenţa vânzătorilor, a angajaţilor.
Pe umăr avea o sacoşă. Va strecura borcănelul acolo. Dacă va fi prins, va spune că l-a pus dintr-o simplă greşeală. Va juca rolul hăbăucului, al aiuritului, care pune două borcane în coş iar pe-al treilea în propria sacoşă. Dacă nu va fi prins… he, he, atunci va trânti un textuleţ la ziar despre lipsa de atenţie, de vigilenţă, a angajaţilor magazinului de consum. Îi va ironiza pe cinste! Evident, nu se va da în vileag. Va născoci o poveste cu un prieten (el, care n-a avut niciodată vreunul), om de încredere, care a furat, în joacă, din curiozitate, din dorinţa de a testa reacţia personalului, un borcănel cu dulceaţă. Doar la auzul cuvântului dulceaţă, lui Gigi Apălină i se face greaţă.
Aşteptă până când rămase singur în faţa raftului. Apucă cel mai mic borcan cu murături. Se prefăcu că citeşte eticheta apoi, rapid, îl lăsă să alunece în sacoşa întredeschisă. Nu părăsi raftul imediat, ci mai zăbovi, o vreme, arătându-se curios de varietatea sortimentelor. Ajuns la casă, abordă un zâmbet larg, străduindu-se să fie fermecător. Casiera, o fată tânără cu nişte ochelari cu multe dioptrii, îi aruncă o privire fugară, îi taxă cele două borcane din coş şi-apoi îl ignoră cu desăvârşire.
Reuşise. Fu fericit, ca după o nesperată izbândă. Ajuns acasă, înşiră borcanele pe birou şi scrise, dintr-o suflare, un text virulent despre lipsa de amabilitate a unor tinere vânzătoare, despre aspectul lor neîngrijit care îndepărtează clienţii în loc să-i atragă. Scrise textul cu uşurinţă, fără ştersături, fără eforturi. Ceea ce i se întâmpla rar. De obicei scria foarte greu, îşi măcina creierii să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai acide. Adevărate săgeţi care-şi nimeresc ţinta din plin. Zăbovea ore în şir în faţa colii albe de hârtie, frământând pixul între degete, în timp ce fruntea şi nasul i se umpleau cu broboane de sudoare. Din când în când scotea din primul sertar al biroului un soi de cârjă, mai corect un cârlig mare, din fier, cu braţ lung. Cu cârligul acela apuca câte un borcan de murături şi-l trăgea către el. Îşi vâra mâna, apoi începea să mestece un castravete ori o gogonea, simţindu-se mult mai bine, calmându-şi febra creaţiei.
Pe la colţurile gurii i se scurgeau firişoare de zeamă acrişoară, dar lui nu-i păsa, nu-l deranja că ele ajungeau pe halatul de casă din catifea albastră. Efectul murăturilor era miraculos, înţepăturile osului de peşte rămas în gâtul său, când împlinise vârsta de opt ani, dispărea ca prin farmec. Iar inspiraţia începea să-i dea târcoale. Aşternea primele cuvinte pe hârtie. Un început de zâmbet batjocoritor mijea pe la colţurile buzelor sale zemoase.
Când timpul se scurgea, când murăturile din borcane dispăreau şi, cu toate acestea, coala rămânea inocent de albă, enervant de albă, exasperant de-a dreptul, atunci avea o viziune. Mereu aceeaşi. Locul cărţilor din bibliotecă îl luau, ca prin farmec, autorii acestora, în carne şi oase. Şedeau pe rafturi, bălăbănindu-şi picioarele, şi aruncau în el cu cocoloaşe de hârtie, adresându-i tot soiul de cuvinte deocheate, triviale chiar, unul fiind des repetat, pe diferite tonalităţi. Venea dinspre raftul pe care se afla Cehov, şi-l auzea desluşit: impotentule! Atunci se făcea mic, tot mai mic, în scaunul său cu spetează înaltă, îşi trăgea capul între umeri, închidea ochii, îşi astupa urechile. Coşmarul dispărea. Nu dura mult. Respira adânc de câteva ori, se scutura ca şi cum fiori reci i s-ar fi scurs prin şira spinării şi, rânjind, îşi spunea, eşti un caraghios, te laşi copleşit de nişte fantasme, ia bate-ţi tu puţin joc de cei care-şi pierd timpul prin biblioteci, pozând în cărturari, în oameni de spirit care au o neastâmpărată sete de cunoaştere, cică, în fond ei fiind nişte veleitari neputincioşi care-şi fabrică aparenţe de intelectuali de marcă!
Şi Gigi Apălină pornea la atac împotriva semenilor, împotriva lumii întregi, în timp ce ronţăia un castravecior murat.
Pe colegii din redacţie îi considera, începând cu cel mai nou venit şi terminând cu redactorul-şef, nişte incapabili, nişte amatori penibili care-şi dau ifose, nişte amatori jalnici care nici limba natală nu o cunosc bine, scriu de parcă ar ţine pixul între degetele de la picioare. Ah, cât îi mai plăcea lui această găselniţă a sa cu pixul între degetele de la picioare! Era însă precaut, îi ironiza cu discreţie şi doar pe cei lipsiţi de funcţii. El era şef de rubrică şi nu tindea să ajungă mai sus, îi era scârbă de responsabilităţi în plus, să-şi bată alţii capul, el doreşte să-şi vadă doar de rubrica sa plină de ace, de săgeţi, de gloanţe, care nu omoară pe nimeni, dar rănesc.
Pe un singur coleg îl invidiase. Fusese un om ciudat care-i aluneca mereu printre degete, care-l privea cu dispreţ, dându-i de înţeles că i-a dibuit firea, caracterul, ura sa împotriva oamenilor. Gigi Apălină îl invidia şi pentru succesul pe care-l avusese, publicând fotografii făcute în timpul revoluţiei. Era fotoreporterul lor şi se numea Apostol Gregorian. I-au fost admirate nu doar fotografiile, ci şi curajul de a le fi făcut. Pentru Gigi, curaj era o noţiune inexistentă, bună doar pentru făurirea de basme. Apostol încercase să-i infirme teoria. Un motiv în plus ca să-l invidieze.
Apostol nu râdea niciodată de glumele lui Gigi, nu se entuziasma (aşa cum făceau colegii) de cele scrise în rubrică, de atacurile sale la diverse persoane, mai mult ori mai puţin publice. Chiar lăsa de înţeles că-l desconsideră pe semnatar. Fotoreporterul ăla, cu buze subţiri şi priviri febrile, înalt, uscat, cu mâini aflate în permanentă agitaţie, mamă, ce text i-ar trânti el, despre cât de curajos fu în timpul revoluţiei şi alte chestii din astea, dar despre colegi se hotărâse să nu scrie, nici să-i folosească drept model.
Apostol locuia în acelaşi bloc cu el, la o altă scară. Niciunul dintre ei nu avusese curiozitatea să-şi viziteze colegul. Gigi Apălină detesta vizitele. O spunea des, cu voce tare, să afle toată lumea, cunoscuţi şi necunoscuţi. Reuşise să fie vizitat (dacă se poate folosi acest cuvânt) doar de lăptar şi de administrator cu care discutase în hol, în picioare, evident. Şi, o dată pe an, mai vine bătrânelul ăla plângăreţ să adune bani pentru biserică. Îi dă, ca să evite bârfa vecinilor şi să se pună bine cu biserica. Bătrânul milog ar fi în stare să-l bârfească, să-l arate cu degetul, să se roage împotriva lui.
Într-una dintre zilele trecute, mai exact în urmă cu opt zile (Gigi are memoria datelor) şeful l-a rugat să treacă pe la Gregorian, să vadă ce-i cu el. Telefonul suna ocupat mereu, poate-i defect, iar el lipsea din redacţie de câteva zile. Gigi Apălină nu remarcase absenţa lui Apostol, ştiindu-l mereu plecat pe teren.
Întors de la redacţie, urcă, în silă, până la apartamentul lui Apostol. Sună cu insistenţă. Bătu la uşă. Apoi, fără să-şi explice de ce anume făcu acest gest, apăsă pe clanţă și constată, cu oarecare mirare, că uşa era deschisă.
Stupefiat, l-a descoperit pe Apostol prăbuşit lângă o măsuţă pe care se aflau o mulţime de fotografii. Fusese strangulat cu firul de telefon. Criminalul nu se străduise să pună receptorul la loc. Îngrozit, Apălină începu să gândească febril. Cu repeziciune. Dacă anunţă crima ar putea fi el primul bănuit. Amprentele sale există pe uşă, pe clanţă. Criminalul, în sadismul său, o fi şters toate amprentele, lăsând doar firul telefonic înfăşurat în jurul gâtului victimei. Aşa, ca o sarcastică dovadă de cum s-a comis omorul. Să nu-şi mai bată capul poliţia.
În vârful picioarelor, parcă să nu-l trezească pe Apostol, părăsi apartamentul. Şterse, cu batista, clanţa şi marginile uşii, o închise şi coborî scările. Îl anunţă pe şef că nu deschide nimeni apartamentul fotoreporterului, cine ştie unde-i plecat. Vreun necaz în familie, chiar dacă despre familia lui Apostol nu se ştie nimic.
Cu înfrigurare, Gigi Apălină aştepta să se descopere crima. Ceea ce se întâmplă, după trei zile de la vizita sa, când un vecin cu nas mai fin simţi cum se insinua pe sub uşa apartamentului un miros suspect.
S-a constatat, după minuţioase cercetări făcute de poliţie, că din apartament nu lipsea nimic. Lipseau, însă, şi amprentele străine. Normal, cercetările continuă. Cazul se arată a fi dificil de rezolvat. Dacă se va rezolva vreodată. Are o aură de mister, de stranietate. Cum fusese şi Apostol Gregorian.
Culmea ironiei, a impertinenţei, îşi spuse Gigi Apălină, fu dorinţa şefului ca el să scrie un text: In memoriam Apostol Gregorian! Tocmai el care nu-l suferise pe individ!
În apartamentul lui Gigi Apălină se pot descoperi numeroase pânze de păianjen. Pe la colţurile camerelor, sub dulapuri, sub calorifere. Peste tot. El îi lasă în pace să-şi întindă pânzele străvezii pe unde au chef. Îi plac păianjenii. Singurele vieţuitoare pe care le acceptă. Le simpatizează. Chiar în felul său le şi îndrăgeşte.
E o după-masă înnorată. Gigi stă la birou, înfăşurat cu o pătură în jurul şalelor. Îi este o permanentă teamă de curent, de aceea, rareori deschide ferestrele. Nu suportă răcoarea. Are impresia că-i pătrunde în oase.
A privit multă vreme afară, pe fereastră, din scaunul său cu spetează înaltă. A văzut cum se adună norii, schimbându-şi mereu formele, luând întruchipări de animale fantastice. Se uită încruntat, supărat pe vremea ploioasă care se anunţă să vină. În cameră se făcuse răcoare. Îşi strânse şi mai bine pătura în jurul trupului străbătut de frisoane.
Pe birou, coala albă şi pixul deasupra ei. Trebuie să scrie despre Apostol. De ore întregi aşteaptă să înceapă, să-i vină inspiraţia. E un adevărat chin.
Scoase un nou castravete din borcan. Cerul este acum frământat de nori groşi, negri.
Primii stropi de ploaie lovesc geamul, anunţând furtuna.
Din tavan, exact deasupra lui Gigi Apălină, încep să coboare şase păianjeni mici, roşii. I se opresc pe umeri, câte doi şi alţi doi pe cap, printre firele de păr roşcat. Gigi Apălină nici nu tresare. Le simte, oare, prezenţa? Continuă să ronţăie. Zeama acrişoară i se scurge pe la colţurile gurii.
Acum stă cu privirile înfipte în coala albă de hârtie.
Păianjenii încep să-şi întindă firele, cu o iuţeală şi o dexteritate uimitoare. Ca nişte raze albăstrii, fine, transparente, se nasc acestea, pornind de la Gigi Apălină către pereţii camerei sale, către rafturile cu cărţi.
Păianjenii roşii ţes o plasă uriaşă, cu mişcări agile, rapide, frenetice, în jurul său, iar el nu le acordă nici cea mai mică atenţie.
Continuă să ronţăie castraveciorul binefăcător şi să se holbeze la coala de hârtie, în timp ce afară se întunecă mereu. Iar ploaia ameninţă să ţină zile-n şir.
Imaginea principală: George Grosz, A World in Itself, 1930