Où sont les filles d’antan…

Start

Este dificil, obositor și, adesea, redundant să explici cuiva de 20 de ani despre pușcăriile comuniste, despre anchete și procese, despre traumele detenției politice, despre drama reintegrării sau, mai degrabă, a marginalizării. Dar să renunțăm la teorie și la cuvinte mari. Deci cum poți explica simplu și clar unui tânăr de azi cum a fost viața bunicilor săi, străbunicilor săi? Răspunsul cel mai la îndemână este prin povești. De aceea, în articolele mele mă opresc la oameni în carne și oase, cu fotografii, cu preocupări similare lor, cu emoții asemănătoare lor, dar ale căror vieți au fost iremediabil spulberate.

Textul de mai jos face parte dintr-o cercetare mai amplă pe care sper s-o finalizez cât mai curând, căci, adesea, simt aproape umbrele acestor două fete.

Micaela Ghițescu și Mariana Ionescu. Ancheta și procesul

În arhiva CNSAS, dosarul penal care conține ancheta și sentința a ceea ce se va numi „Lotul Francez“, poartă numele lui Piccolot Alexandre și are 24 de volume, inclusiv epilogul juridic din 2003 când unii dintre foștii inculpați ai anilor ‛50 au depus cerere pentru anularea sentinței. Pe 12 iunie 2003, justiția post-comunistă, sub semnătura lui Tănase Joița, pronunța hotărârea de casare a sentinței din 1954, pentru că „informațiile și datele transmise despre reforma învățământului, situația țărănimii și nivelul de trai puteau fi preluate din presă, aveau caracter public. Ca atare informațiile furnizate de inculpați nu erau apte să determine crearea unei stări de pericol pentru siguranța statului, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la agitație publică.“1

Paradoxal, procurorul care admitea acest recurs era unul născut, crescut și format în comunism, dar a cărui biografie publică începe direct la 55 de ani. Tănase Joița apare în prim plan direct ca procuror șef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (2001-2003), celebru pentru admiterea recursului în anulare și eliberarea lui Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac. Ambii generali fuseseră găsiți vinovați de implicare în uciderea a 72 de persoane și rănirea altor 253. Privind lucrurile în semnificația lor profundă putem deduce că, în 2003, nu casarea sentinței Lotului Francez era prioritatea procurorului general. Dar un asemenea caz, și altele asemenea lui, puteau inocentiza multe decizii iremediabil vinovate. Dar să revenim la fetele noastre…

Ancheta

Pe 24 octombrie 1952, Micaela Ghițescu pleacă de acasă, flancată strâns de doi securiști. La adresa din strada Cobălcescu în care locuia cu părinții și fratele său, avusese loc anterior o sălbatică percheziție. Fata de 21 de ani, studentă la Filologie, devenise, peste noapte, un „dușman al poporului“ care făcuse spionaj în favoarea Franței, fiind acuzată de „crimă de înaltă trădare“.

Persoană fragilă, sever mioapă, poliglotă și cosmopolită, crescută în cultură și pentru cultură, Micaela privește timid peste umărul securiștilor. Surprinde disperarea neputincioasă a mamei, dar și durerea devastatoare a tatălui. Pe tată, un celebru chirurg, îl zărește pentru ultima dată, dar ea n-avea de unde s-o știe. Nici pe fratele Andrei nu îl va mai vedea niciodată, fiind mereu convinsă că Securitatea nu a fost străină de accidentul montan în care acesta și-a pierdut viața. La eliberarea din detenție, în 1955, Micaela va regăsi o casă goală și o mamă îndoliată.

Acum, între cele două brute în uniformă, Micaela trebuie să se concentreze atent la tot ceea ce o înconjoară, la mirosuri și la sunete, căci, imediat cum părăsește casa din Cobălcescu, ochelarii îi sunt luați. Brusc, pentru Micaela lucrurile capătă doar un vag contur.

Primul interogatoriu are loc chiar în ziua arestării și durează un pic peste patru ore, dar între orele cele mai mici, 23:30 și 03:45. Din conținut reiese lista detaliată a rudelor, cu nume, prenume, profesie, educație, anturaj. Un prim interogatoriu clasic. Senin inconștientă, Micaela declară că se aștepta la arestare, pentru că profesoara ei, Smaranda Chehata, și prietena ei, Mariana Ionescu, fuseseră arestate deja. Acest argument nu face decât să alimenteze suspiciunile și așa ample ale ofițerului, îndreptățindu-i demersul. Profesoara Chehata fusese arestată încă din august 1952, iar Mariana din septembrie, deci durase destul până venise și rândul ei.

Micaela folosise însă cele două luni de răgaz pentru pregătire, adică pentru compunerea unui scenariu convingător. După arestare, scenariul este repede invalidat de anchetă, însă pregătirea personală o obișnuise cu gândul arestării, de vreme ce însuși anchetatorul ei scrie: „pare a fi sinceră, calmă și hotărâtă, nu este fricoasă“2.

După coborârea în subsolurile anchetei, vin patru zile de teroare lentă, care se insinuează ceas de ceas în obscuritatea celulei, gândurile învârtindu-se suveică: „Oare ce știu? Pe cine au mai luat? Ce a spus? Ce au împotriva mea?“, adică grijile fiecărui arestat la început.

A patra și a cincea zi de arest sunt, de fapt, nopți de anchetă, căci pe 28 octombrie este ridicată la orele 23 și chestionată până la 8 dimineața, iar noaptea următoare este trezită din somn la 1 noaptea și supusă tirului de întrebări până la 9 dimineața. Nu reiese nimic vital, nimic esențial din aceste două anchete, dar nu acesta era scopul. Micaela trebuia înspăimântată, epuizată fizic, trebuia să i se inducă ideea că era un obiect la dispoziția ofițerului anchetator. Bunul plac, arbitrariul, tăcerea amenințătoare au efectele picăturii chinezești, ele sapă acid și metodic în mantia rezistenței arestatului.

Abia pe 1 noiembrie 1952 Micaela este interogată substanțial. Aproape fluent, povestea curge întreaga noapte. Astfel, ofițerii află cum încă din iunie 1952 profesoara Smaranda Chehata le anunțase pe fostele ei eleve că ar putea fi arestate, că trebuie să distrugă orice material suspect și să fie mereu bine îmbrăcate. Micaela se pregătise în consecință.

Scriptic, autoritățile comuniste imputau Micaelei Ghițescu și colegilor săi de lot culegerea de date și trasmiterea lor către Franța prin intermediul valizei diplomatice sau prin poștă. Agravant era faptul că unele dintre informații ajuseseră în presa franceză sau fuseseră transmise de Radio Paris.3

În mod oficial, Micaela Ghițescu este anchetată sub acuzația de crimă de înaltă trădare, articolul 190-191 din Codul Penal, mai precis pentru spionaj în favoarea Franței. În rechizitoriul din 5 octombrie 1953, i se impută că „și-a început activitatea de spionaj în cursul anului 1948, înainte de plecarea din țară a spionului Marcel Fontaine, fiind invitată de Chehata Smaranda la o serbare. A primit numele conspirativ de Margareta, sub care transmitea informațiile necesare. După plecarea din țară a lui Marcel Fontaine, a primit de la acesta scrisori în care îi dădea instrucțiuni asupra modului cum trebuie să lucreze spre a nu fi descoperită de autorități. Materialul informativ cules era transmis lui Chehata Smaranda și Sorby Marius la Legația Franței din București. A furnizat informații despre situația de la Facultatea de Filologie, despre programa analitică, despre starea de spirit în rândul studenților și profesorilor, informații cu caracter social și politic.“ Dacă documentul este unul rezumativ, ancheta a fost deosebit de amănunțită. În mod frecvent, uneori ziua, alteori noaptea, Micaela a trebuit să înșire aceleași nume, aceleași fapte, iar și iar, până la epuizare.

Existența pseudonimelor pentru corespondență indica o vinovăție indubitabilă, dar codul secret de comunicare prin care fetele îl anunțau diverse pe Fontaine și modul, tot secret, în care acesta le răspundea justificau fără drept de apel acțiunea Securității. Rolul desemnat Micaelei era acela de a detalia panorama dovezilor într-un caz de spionaj beton-armat.

La fel ca și celelalte anchetate, Micaela recită lista numelor și a pseudonimelor:  Micaela Ghițescu/Margareta, Didina Amalfi/Ghiocel, Veronica Mihăilescu/Liliac, Constanța Georgescu/Mimoza, Virginia Petrescu/Violeta, Georgeta Vladovici/Lăcrămioara (Mărgăritar), Zina Popa/Narcisa, Mariana Ionescu/Garoafa. Profesoara Chehata era Trandafirul alb, după cum reiese din altă declarație.

Deși acestea se știau încă de la arestarea secretă a Marianei Ionescu din iunie 1952, ceea ce trebuia aprofundat era cifrul secret de corespondență. Acesta fusese stabilit de Marcel Fontaine, care sfătuise fetele să-l memoreze și să-l distrugă, pentru a nu le crea complicații. Precauția fostului profesor era excesivă dacă avem în vedere că majoritatea covârșitoare a corespondenței se purta prin intermediul valizei diplomatice franceze, deci oricum departe de ochii oficiali. Cert este că paza bună nu a prevenit primejdia rea, iar Micaela Ghițescu, într-o lungă noapte de anchetă, detaliază codul secret: condoleanțe = încetarea corespondenței, felicitări = reluarea corespondenței, sentimente amicale = boală, sentimente cordiale = percheziție, prietenie = arestare, amintire cordială = proces, amintire prietenească = urmărire, bunele mele sentimente = muncă silnică, bună prietenie  = eliberare, bună amintire = reușită la examen. Cu variațiuni pe aceeași temă, Mariana Ionescu întărește spusele Micaelei.4

Separat, fiecare dintre cele două fete relatează, în timpul anchetei, despre primirea codului de la Smaranda Chehata, cât și instrucțiunea de a-l nota sub o formă personală într-un loc greu depistabil. Împreună stabilesc notarea lui sub o formulă matematică într-un caiet școlar în care nu ar fi putut trezi suspiciuni.

De cealaltă parte a Cortinei de Fier, Marcel Fontaine transmitea recepția sau absența mesajelor prin formule de politețe, de comun agreate. Dacă salutul se adresa întâi ascultătoarelor, primise scrisorile, dacă începea prin a se adresa bărbaților, încă nu primise nimic de la corespondentele sale secrete. Toate aceste date rezultă din interogatoriul maraton din 1 noiembrie 1952.

Dintre cele 28 de procese verbale de interogatoriu pe care dosarul penal le-a păstrat, acesta este cel mai semnificativ. În primul rând durata, (23:30-08:30) vorbește despre tactica de intimidare, epuizare, zăpăcire a anchetatului care avea loc în subsolul Ministerului de Interne. Apoi toate detaliile vis-à-vis de povestea croșetată înaintea arestării – că numele de flori erau glume de mărțișor, că fetele nu știau că scrisorile lor plecau în Franța prin curier, ele doar le predau Smarandei Chehata și nu știau despre urmare, că scrisorile nu transmiteau informații, iar tăieturile din ziare erau pentru școală –sunt recunoscute rapid drept minciuni cu rolul de intoxicare.

În plus, Micaela declară și că fusese sfătuită să-și anunțe familia de posibilitatea arestării și să fie permanent bine îmbrăcată, putând fi arestată direct de pe stradă. Fosta ei profesoară o anunțase că ea știe cu siguranță că Securitatea era cu ochii pe ele. Anchetatorul ascultă calm scenariul pregătit, după care întreabă amenințător: „De ce nu ai arătat organelor anchetatoare realitatea până acum?“ Curajoasă sau inconștient naivă, Micaela spune: „Am crezut că nu se cunoaște în amănunt întreaga mea activitate și a celorlalte de organele de securitatea statului și am vrut să duc ancheta în eroare“.5

Mai bine de o lună după acest interogatoriu, Micaela este întrebată punctual diferite detalii, dar cu aceeași tactică de gherilă, niciodată nu știa când vin după ea, dacă vin ziua sau noaptea, dacă ancheta va dura o oră sau cinci ore, dacă o „uită“ cu zilele sau o cheamă după ce abia o aduseseră în celulă… Astfel, dosarul păstrează zile cu câte două interogatorii (3, 18, 21, 25 noiembrie) și zile fără niciunul (15 zile pentru noiembrie 1952).

Un al doilea interogatoriu substanțial are loc pe 4 decembrie 1952 și debutează abrupt: „De ce ai spionat?“ Răspunsul Micaelei Ghițescu este trecut prin filtrul lemnos al limbii oficiale, pentru că este o redactare la mâna a doua: „Urmând cursurile liceului francez, Smaranda Chehata, Marcel Fontaine și alte persoane au sădit în mine otrava educației burgheze, făcându-mă să nutresc ură față de URSS și țările cu democrație populară. Am crezut că prin acțiunile dușmănoase voi contribui ca în țară să se instaureze vechiul regim capitalist și România să d(r)evină iarăși sub inflența țărilor capitaliste“. Greu de crezut că o studentă la filologie, poliglotă și cititoare avidă, crescută într-o atmosferă elevată, cu lecturi la zi din literaturi europene se putea exprima astfel… Este motivul precis pentru care procesele verbale de interogatoriu trebuie privite cu multă atenție și deșirate în toate ițele lor.

Următorul punct cheie al anchetei este confruntarea fățișă cu Smaranda Chehata din 3 februarie 1953. Profesoara recunoaște toate afirmațiile fostei sale eleve, deși chiar și la o lectură superficială, se observă cum Micaela susține varianta impusă ei, căci limbajul este găunos ca o scorbură: „Cunosc că Chehata Smaranda a desfășurat spionaj pe teritoriul RPR culegând și transmițând lui Fontaine Michel6 informații cu caracter politic, economic, social, cultural, aceste informații le culegea de la un grup de eleve care a fost folosit în această activitate de spionaj. Ca profesoară a știut să mă atragă, ea și Marcel Fontaine au exercitat o influență puternică asupra noastră, au cultivat în noi cosmopolitismul. Informațiile pe care Chehata Smaranda le primea întâi ca scrisori personale adresate lui Marcel Fontaine, apoi scrisori semnate cu pseudonim sau note scrise rezumat al informațiilor întregului grup, erau transmise la Paris prin valiza diplomatică, metodă de care se foloseau și alți români.“7

În principiu, Micaela susține până la un punct varianta asupra căreia cele două anchetate căzuseră de acord. Referirea la valiza diplomatică depășea înțelegerea inițială, cât și faptul că și alți români foloseau această cale pentru a trimite mesaje necenzurate, dar are grijă să plaseze responsabilitatea pe umerii adulților din acei ani, exact așa cum îi ceruse profesoara Chehata. Chiar și în aceste condiții, Micaela nu abandonează complet răspunderea, căci adaugă „unele din aceste informații eu le-am redat în mod tendențios pentru ca Fontaine Marcel să le poată folosi în propaganda sa de spionaj pe care o făcea la postul de radio Paris împotriva URSS și țărilor de democrație populară“.

Semnăturile tremurate din finalul fiecărei pagini oglindesc emoțiile intense ale celor două femei, căci nu are cum să-i fi fost ușor unui tânăr să-și acuze profesorii admirați de fapte atât de grave, după cum nu are cum să-i fi fost ușor s-o revadă pe Smaranda Chehata în acele condiții. Însă murdăria, părul nepieptănat, hainele mototolite ale profesoarei iubite vorbesc și despre propria ei intimitate abuzată grosolan, căci și ea era înfometată, murdară, mototolită și nepieptănată. Iar întâlnirea a două persoane apropiate în acele condiții nu avea decât rolul de a le acutiza procesele de conștiință, de a le amplifica rușinea și vinovăția și de a le scădea rezistența interioară. Cruzimile de genul acesta trec adesea neobservate, nemenționate de istoricii arhivelor, pentru că ele nu lasă urme fizice, dar cicatricile sufletești bântuie ani și ani de zile.

La două zile după confruntarea cu Micaela, pe 5 februarie 1953, Smaranda Chehata este confruntată și cu Mariana Ionescu. Situația se repetă aproape identic. Mariana declară, Smaranda recunoaște. La un moment dat Mariana spune că a bătut la mașină informațiile destinate Parisului, iar profesoara ei refuză să recunoască fapta de teama consecințelor viitoare. Cu maturitatea adultului, ea putea înțelege că diferența dintre complicitate la spionaj și spionaj direct putea fi aceea dintre viață și moarte. Din păcate, nu a fost cazul și pentru Mariana Ionescu la nici un an de la confruntarea tulburătoare cu fosta ei profesoară.

Revenind la Micaela Ghițescu, anchetatorii o caracterizează, la finalul cercetărilor: „este o fire entuziasmată și??? (ilizibil). Este deșteaptă, dar influențabilă, orgolioasă, ironică și egoistă. În anchetă pare a fi sinceră. Uneori pare a fi vicleană datorită egoismului ei. Posedă multă cultură, în special în domeniul literaturii franceze. Cât a stat sub anchetă în unele cazuri a dat dovadă de fățărnicie și indisciplină.“ Pe istoric l-ar interesa și cum a fost pedepsită „fățărnicia și indisciplina“, de vreme ce pentru Nora Samuelli se cerea „manej“8 până recunoștea ceea ce doreau anchetatorii… dar nu avem asemenea dovezi.

Procesul

Pe 10 februarie 1953, Securitatea decide încheierea cercetărilor penale și trimiterea în judecată a „lotului francez“, adică a 22 de persoane, cu toate că arestase și interogase peste 40 de oameni, conform propriilor documente. Lt. Nicolae Dumitrășconiu, alături de colegul său, lt. maj. M. Abramovici și șeful lor, lt. col. Fr. Butyka fac inventarul culpelor: spionaj, crima de trădare de patrie sau complicitate la una dintre acestea.

În dreptul Micaelei Ghițescu care figura la poziția 7, faptele sunt sintetizate astfel: „A fost recrutată în activitatea de spionaj în 1949 de Fontaine Marcel prin intermediul lui Chehata Smaranda de la care a primit instrucțiuni să culeagă și să trimită informații economice, politice, sociale, culturale. A avut numele conspirativ Margareta cu care semna scrisorile pentru Fontaine. A mai transmis rapoarte privind emisiunea postului radio Paris și a trimis acolo broșuri, reviste, ziare și articole importante din presa RPR. Împreună cu Ionescu Mariana a transcris codurile cifrate pentru corespondență pe care Chehata S. le primise de la Paris. Ea făcea legătura și cu medicii Balmuș Gheorghe și Tănăsescu Constantin.“

Deși procesul putea începe oricând după 10 februarie, lucrurile sunt amânate până în octombrie, când dosarul păstrează rechizitoriul procurorului. Evident, toți anchetații continuau să se afle în stare de arest, unii chiar de un an de zile, pentru că, probabil, justiția comunistă nu făcea față valurilor de procese pe care le avea de judecat.

În limba de lemn specifică anilor ‛50, procurorul declamă, teatral-ridicol pentru noi azi, dar complet dramatic pentru cei implicați, în rechizitoriul din 5 octombrie 1953: „Vigilența revoluționară a organelor noastre de stat a descoperit și de astă dată pe trădătorii de patrie, pe dușmanii de moarte ai poporului nostru muncitor, deferindu-i justiției, pentru a-și primi pedeapsa binemeritată“. Cei mai vinovați erau francezii Marcel Fontaine, Marius Sorby, Alexandre Piccolot și diplomatul Alexandru Vladovici care primiseră „bani de la stăpânii lor imperialiști ca preț al trădării de patrie“. Faptul că Marius Sorby și Alexandre Piccolot erau cetățeni francezi, că ei promovau oficial interesele Franței în România și, în consecință, nu puteau fi acuzați de trădare de patrie scapă logicii procurorului. De fapt, nici nu conta, căci România devenise o mare temniță din care trebuia epurată orice influență ne-sovietică.

Păstrând direcția trasată, și avocatul Micaelei Ghițescu, Gheorghe Preda, aderă la artificiile lingvistice lemnoase când decide să plaseze răspunderea faptelor pe umerii Smarandei Chehata, scuzând/acuzând tinerețea lipsită de discernământ a elevelor care „căzuseră în păienjenișul urzit de spionii străini“, deși Micaela era o „studentă bună, fire entuziastă“ care „a greșit ușor“, dar măcar „a fost sinceră în declarații“.  Avocatul alege să treacă sub tăcere tentativa de inducere în eroare a anchetei pe care Micaela o mărturisise franc ofițerilor pe 1 noiembrie 1952.

Trebuie spus un cuvânt și despre ingrata poziție a avocaților apărării în perioada regimului comunist. O sabie invizibilă plana, în mod permanent, deasupra capetelor acestor profesioniști, fie ei din oficiu sau plătiți de familie. Au fost cazuri când o apărare prea convingătoare a clientului îl ducea pe avocat de-a dreptul pe banca acuzaților, pentru complicitate. Deși regimul comunist înțelegea să mimeze legalitatea, permițând apărarea la proces, aria de manevră a avocatului era drastic redusă: nu avea contact cu clientul, nu avea acces la documente/probe decât tardiv și contra cronometru, nu putea cita martori. În justiția comunistă, avocatul apărării era o fațadă necesară demagogic, dar fără niciun impact real în economia procesului.

În rechizitoriul din octombrie 1953, vinovățiile sunt detaliate și nuanțate. Micaelei Ghițescu, spre exemplu, i se reproșează, în plus față de februarie, că „a furnizat informații despre situația de la Facultatea de Filologie, programa analitică, starea de spirit în rândul studenților și profesorilor…“, în cazul ei procurorul propunând judecarea sub acuzația de „crimă de înaltă trădare“.

O lună mai târziu, pe 20 noiembrie 1953, la Tribunalul Militar Teritorial, generalul maior Alexandru Petrescu o audiază pe inculpata Ghițescu. Din păcate, documentul este scris de mână într-o manieră absolut indescifrabilă, dar tiparul proceselor comuniste ne induce concluzia că aproape nu conta ce spunea inculpatul, sentința stabilea un cuantum de pedeapsă după ce Securitatea stabilise deja vinovăția. Mărturie stă faptul că, în aceeași zi, sentința 1288 stabilea patru ani de detenție corecțională pentru Micaela Ghițescu pentru delictul de „complicitate la agitație publică“ și recunoașterea prevenției de la 24 octombrie 1952. Singurul lucru care se modificase pe traseul de la Securitate la Tribunal fusese schimbarea acuzației de la „crima de înaltă trădare“ la „complicitate la agitație publică“, ceea ce va diminua în final cuantumul pedepsei.

Abia pe 4 decembrie 1953, Micaela Ghițescu lua la cunoștință despre sentința pronunțată pe 20 noiembrie, făcând cerere de recurs, o formalitate golită de sens, dovadă respingerea în masă a acestui tip de cereri. Totuși, la sfatul avocatului, pe 18 decembrie 1953, Micaela revine birocratic cerând casarea sentinței cu următoarele argumente: i se acodaseră circumstanțe atenuante fiind judecată pentru „complicitate“, iar „complicitatea“ presupunea un grad mai redus de vinovăție, deci compatibilă cu o distanțare față de maximul de pedeapsă pentru această culpă 5 ani“. În plus, cererea reia și vectorul iresponsabilității de vreme ce „inculpata s-a aflat sub influența covârșitoare a unor profesoare care au câștigat sufletul fragil al unor elemente tinere neformate, ceea ce poate îngădui reducerea pedepsei“. O dată în plus, avocatul invoca faptul că la „anchetă și proces a avut o atitudine sinceră, ceea ce dovedește reeducarea sa“, fiind „un tânăr rătăcit sub o influență distructivă care poate fi readus societății ca un element folositor și devotat“. Razant, cererea vorbește și despre arestarea Micaelei din octombrie 1952, despre întemnițarea la Jilava unde se îmbolnăvise de TBC.

Paradoxal, boala putea avea drept efect reducerea pedepsei, pentru că autoritățile comuniste doreau să se derobeze de responsabilitatea îngrijirii medicale. Nu se mergea chiar până la cererea de despăgubiri, dar nu era departe nici cinismul ca familia să plătească medicația pentru o boală contractată în hrubele anchetelor, din lipsă de igienă, hrană sau tratament.

În filigranul cererii de casare se afla și aluzia avocatului la responsabilitatea pentru viitorul unui om tânăr, influențabil și maleabil, care ar putea cădea din nou sub influența unor dușmani ireconciliabili ai comunismului, dușmani de care Jilava era plină, pe când un act de clemență ar aduce-o în zona recunoștinței. Însă subtilitatea unui asemenea raționament este deductivă, căci nu avem date despre inteligența sau curajul avocatului Preda.

Cert este că decizia 320 din 4 martie 1954 respingea recursul depus de Micaela Ghițescu. Exact în aceeași zi, Maria Ghițescu, mama Micaelei, făcea cerere la instanță pentru recuperarea certificatelor medicale și a radiografiilor pulmonare care atestau boala fiicei sale, cu scopul de a depune o cerere de grațiere. Este greu de imaginat disperarea unei mame care își știa copilul bolnav și închis, neputința în fața suferinței copilului bolnav este una dintre cele mai mari încercări la care poate fi supus un om, dar să-l mai știi și închis într-o grotă subpământeană, umedă și fetidă ca Jilava trebuie să depășească puterea oricui de a îndura. De aceea, Maria Ghițescu scrie, cere, se roagă și mimează adeziunea doar pentru a-și elibera fiica. Formula „Trăiască lupta pentru pace“ cu care își semnează cererea de grațiere este o declarație cod de supunere, chiar dacă golită de sens prin ultra-utilizare, dar pe care o face fără remușcări. Astăzi este tragic-ironic să citești cererile mamelor către diverse instituții pentru a-și elibera copiii, toate încheindu-se cu „Trăiască lupta pentru pace“, o formulă stupidă ilustrând nebunia și ridicolul propagandei. Copiii lor se opuseseră comunismului, fizic, psihic, ideologic, fuseseră dispuși la un conflict final și fatal, iar regimul îi pedepsise pe unii chiar cu moartea, dar „lupta pentru pace“ rămânea intactă, neclintită, în timpul unui adevărat război civil.

Paralel cu zbaterea juridică a mamei, Micaela își trăia detenția, zi după zi, încercând să lupte cu boala și… sperând. Fără să știe, în același decembrie în care ea cerea reducerea sau casarea sentinței, buna ei prietenă, Mariana Ionescu, și ea bolnavă de TBC, era mutată la Văcărești. Boala avansase fulgerător, iar administrația Jilavei dorise să scape de problemă prin acest transfer. Cea mai fierbinte dorință a Marianei era să fie trimisă acasă, să fie îngrijită de părinții ei. De aceea, speranțele unei trimiteri la Brăila care au însoțit transferul la Văcărești trebuie să fi fost o fatală dezamăgire pentru tânăra fată. Ajunsă la Văcărești, în decembrie 1953, Mariana se va stinge din viață pe 9 ianuarie 1954. Avea 23 de ani împliniți cu doar o lună înainte.

Urmele fetei moarte

Dintre cei 22 de inculpați ai lotului francez, Mariana Ionescu este singura care decedează în detenție. Dacă pentru majoritatea colegelor sale tinerețea a fost un atu, ajutându-le să înfrunte condițiile deplorabile, pentru Mariana Ionescu detenția, în ciuda tinereții sale, a însemnat îmbolnăvirea cu TBC, apoi o evoluție fulgerătoare a bolii care s-a soldat cu decesul fetei de 23 de ani, la 9 ianuarie 1954.

Dintre elevele francofile, nu știm de ce Securitatea își fixase interesul asupra Marianei Ionescu. Poate pentru că era mai apropiată de Smaranda Chehata? Sau poate pentru că era o fire de artistă? Nu vom ști niciodată. Cert este că iunie 1952 este o lună limită pentru domnișoara delicată care iubea limba franceză și desenul.

Arestată, în mod secret, pe 10 iunie, cu acordul și complicitatea directă a șefului său, directorul Berdiu de la „Electromagnetica“, care dispusese delegarea angajatei sale la Oradea doar pentru a oferi acoperire arestării de către Securitate, Mariana este supusă unui maraton de anchetă. Inițial, este forțată să semneze o declarație prin care lua la cunoștință că „declarațiile mincinoase făcute pentru a deruta organele securității statului se pedepsesc aspru de legile RPR“. Apoi vine, firesc, autobiografia. Oricui sare în ochi traseul tatălui, de la funcționar la Ministerul de Interne la salariat pe șantierul Bumbești Livezeni și apoi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fiecare loc însemnând stagii de penitență pe șantierele vedetă ale noului regim, reprezentând ori o formă de cvasi-arest, ori o tentativă de mimare a supunerii.

Apoi ancheta avansează către ceea ce interesează Securitatea: profesoara Chehata și elevele care făceau spionaj în favoarea Franței. Încet, încet sunt menționate nume: Ghițescu Micaela, Georgescu Constanța, Amalfi Didina, Vladovici Georgeta, Popa Zina, Mihăilescu Veronica, Popescu Vera, Ghemuleț Dana, Canarache Marta, Florescu Anca, Cunescu Rodica, Spătaru Marieta. Primele șapte fete se vor regăsi în boxa acuzaților, următoarele șase, nu. Explicația este simultan simplă și arbitrară. Pentru unele terminarea liceului însemnase căsătoria, schimbarea numelui, a domiciliului și, poate, plecarea în provincie, însă altele păstraseră legătura după ce se regăsiseră în amfiteatrele facultăților. Despre toate fetele menționate, Mariana Ionescu declară că au primit nume de flori pentru a coresponda în Franța cu Marcel Fontaine, fostul lor profesor de la Institutul Francez, expulzat în 1948 de autoritățile comuniste.

În mod paradoxal, informația nu este aprofundată imediat, ci este adusă în atenție problema liderului grupului: Smaranda Chehata. Ionescu declară despre ea că era „excelentă ca profesoară, comunicativă, apropiată tinerilor“. Având talent la desen, Mariana lucrase diverse planșe pentru profesoara Chehata, pe care aceasta i le „plătise“ cu ciocolată. Treptat, cercul devine tot mai mic și Mariana nu mai poate evita atingerea centrului. La Securitate, centrul cercului este atins prin lepădarea de sine, de ceea ce iubești: „Acum văd calea gresită pe care a mers profesoara Smaranda Chehata și nenorocirea în care ne-a atras pe noi, bazată pe sentimentele noastre puternice față de ea.“9 Cu certitudine, Marianei nu i-a fost ușor să plaseze responsabilitatea pe umerii mentorului său, mai ales când acesta era o persoană admirată și iubită. Chiar dacă dosarele nu pot păstra și procesele de conștiință sau raționamentele din spatele declarațiilor, cititorii lor de azi le pot presupune.

După această dezicere, Mariana spera că le-a dat ofițerilor ce așteptau și că o vor lăsa să plece. Dar anchetatorii revin la lista elevelor cerând noi detalii. Intrigantă pentru anchetatori era deghizarea cu pseudonim a corespondentelor lui Fontaine, de ce primiseră numele de flori. Dar Mariana refuză să răspundă explicit și nu este presată în această direcție.

Mulțumiți că au obținut suficiente materiale pentru a smulge alte confesiuni, anchetatorii derulează ultima sesiune de tortură: recrutarea! Aceasta este și explicația pentru care nu a fost anchetată minuțios în anumite puncte cheie, păstrarea unor aparențe, a unui teren de negociere. Epuizată, speriată, înspăimântată și amenințată subtil întreaga zi, Mariana Ionescu acceptă să semneze angajamentul de colaborare cu Securitatea sub numele conspirativ „Ioana“10. Apoi este eliberată. Și urmărită, bineînțeles.

Fără a-și surprinde prea mult anchetatorii, Mariana merge la mentorul ei, căreia îi mărturisește adevărul. În condițiile unui angajament impus, e drept, dar asumat și semnat pentru care accepta ca pedeapsă munca silnică pe viață în caz de trădare, este salutar gestul de loialitate al Marianei față de fosta ei profesoară.

Avem așadar explicația motivului pentru care profesoara Chehata și-a avertizat elevele să distrugă dovezile incriminatorii și să se pregătească pentru arest. Evident, și ea însăși își făcuse planuri. Strategia pe care o va adopta va fi asumarea completă și totală a vinovăției. Niciun un moment nu se va abate de la acest drum, nici măcar în clipele grele ale confruntărilor cu Mariana sau cu Micaela din beciurile anchetei.

Arestată cu adevărat pe 1 septembrie 1952, Mariana Ionescu va fi supusă primului interogatoriu abia pe 12 septembrie. Frica de pedeapsă pentru trădarea încrederii securiștilor trebuia indusă treptat, iar teroarea avea nevoie de timp pentru a atinge apogeul. Formal între 9:30 și 12:25, cum scrupulos notează birocratul, Mariana reia traseul biografic, al său și al familiei, educația, rudele, prietenii. Adevăratul interogatoriu, cel din 24 septembrie și care începe la orele 24 și se termină la orele 05:10, nu conține mai nimic din cele ce trebuie să se fi petrecut în camera de anchetă. Cele 25 de rânduri păstrate nu pot acoperi o noapte întreagă de întrebări și de răspunsuri, însă pot ascunde multe lacrimi și suferințe pe care fata de 22 de ani trebuie să le fi trăit.

Trei zile mai târziu, între 3 și 5 dimineața, anchetatorul își urlă întrebarea din primul rând al documentului: „Ce alte informații ai mai furnizat lui Chehata S.?“. Securitatea știa că fetele vizitaseră magazine din București, că notaseră prețul la diferite produse, iar apoi notițele lor ajunseseră la Smaranda Chehata, iar de acolo la Paris. Știind să construiască situații incriminatorii, ofițerul îmbracă spiritul juvenil de aventură al unor adolescente în haina spionajului celui mai abject. El știa că profesoara le ceruse fostelor eleve să-i strecoare ce aveau să-i comunice discret, pe sub ușă, pentru ca  ele să poată susține că nu s-au întâlnit, fără a minți. Dar acum, în anchetă, ofițerul putea indica complotul cu proba concretă a secretului comunicărilor. Iar Mariana se vede silită să admită perversitatea logicii.

Probabil cel mai dureros interogatoriu trebuie să fi fost și pentru Mariana, ca și pentru Micaela, cel de confruntare cu Smaranda Chehata. Supusă unui tir precis de întrebări, Mariana recunoaște sacadat colaborarea secretă, intențiile complotiste, spionajul și trădarea de patrie. Fosta ei profesoară admite și ea orice afirmă Mariana, dar insistând permanent pe responsabilitatea ei și a lui Fontaine, „la insistențele mele au scris“, „eu le-am cerut să decupeze“. Când Mariana afirmă, curajos, că ea însăși a scris unele note la mașină, denaturându-le în mod voit, Smaranda Chehata insistă să nege. Nu voia ca Mariana să alunece pe panta tot mai înclinată a pedepselor serioase. Spera probabil ca tinerețea să o ajute să îndure o pedeapsă mică, iar apoi să-și refacă viața.

Protecția asumată a profesoarei sau arbitrariul care guverna actul de justiție comunist au funcționat oarecum, de vreme ce Mariana a primit doar trei ani de înschisoare corecțională, deși era la fel de vinovată ca Micaela Ghițescu, care primise patru ani. Și Mariana avusese nume de cod, și Mariana știuse de codurile de comunicare, și ea participase la distrugerea lor, în deplină cunoștință de cauză. Mai mult, ea fusese omul securității cu nume de cod trădând încrederea acordată, putând fi deci mult mai sever pedepsită.

Însă viața Marianei nu s-a mai putut reface, iar speranța cu care a plecat de la Jilava, în iarna lui 1953, că se va regăsi la Brăila, în brațele mamei și se va însănătoși, o va mai însoți doar câteva zile între zidurile groase de la Văcărești. La 9 ianuarie, Mariana Ionescu, având 23 de ani și o lună, se elibera definitiv de tot și de toate.

De o tristețe fără margini apare cercetătorului dosarelor lipirea citația Marianei Ionescu pe geamul clădirii din strada Antim nr. 7 pentru prezentarea sa la procesul care urma să o absolve de orice vinovăție politică, la rejudecarea cauzei în aprilie 2004. Agentul procedural Georgeta Porceanu îndeplinise formalitățile.11 Nimeni nu sesizase că persoana căutată murise cu 49 de ani în urmă, nimeni nu înțelesese că pentru unii nu se mai putea face dreptate niciodată, deoarece își pierduseră viața în mizerie și injustiție.

Pentru Micaela Ghițescu, cu mari dificultăți, viața și-a reluat cursul. A reușit să-și continue studiile filologice, refugiindu-se în traduceri. A fost permanent urmărită, suspectată, presată.

Printre alte numeroase distincții și medalii pentru activitatea sa de traducător, în anul 2000, Micaela Ghițescu a primit Ordinul național „Serviciul Credincios“ în grad de cavaler „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, din partea României“, iar în 2015, Ordinul Infantelui Dom Henrique, în grad de Mare Ofițer pentru „activitatea de promovare a culturii portugheze“ din partea președintelui Portugaliei, Anibal Cavaco Silva.

În decembrie 1989, a trăit optimismul unui nou început, iar în septembrie 1990 a susținut înființarea revistei Memoria. Devenind ea însăși redactor-șef începând din 2003 până la moartea sa din 2019, a continuat să adune mărturii ale suferințelor îndurate de foștii deținuți politici, dar și de familiile lor, arhiva revistei constituind astăzi un tezaur al memoriei trecutului recent. În 2012, și-a publicat propriile amintiri sub titlul Între uitare și memorie la editura Humanitas.


1 ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 800, vol. 24, ff. 7–8.
2 ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 800, vol. 1, f. 386.
3 ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 800, vol. 4, f. 72v.
4 Din procesul verbal de interogatoriu al Marianei Ionescu din 15 decembrie 1952 reiese că: urări de fericire = boală, felicitări = percheziție, cele mai bune urări = proces, condoleanțe cu cerneală roșie = arestare, sincere amintiri = condamnare, mulțumiri = achitare, prietenul vostru = stoparea corespondenței prin poștă, respectele mele = totul în ordine (Idem, vol 1, f. 203).
5 Idem, vol 1, f. 459. Sublinierea mea, CM.
6 Corect: Marcel.
7 ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 800, vol 1, f. 490.
8 Procedeu de tortură prin care victima era obligată să meargă în cerc ore întregi, fără oprire. Lena Constante a fost supusă și ea unui asemenea tratament.
9 Idem, vol. 15, f. 105.
10 „Îmi iau angajamentul de bună voie și nesilită de nimeni de a colabora cu organele RPR. Pe această linie îmi iau angajamentul de a semnala organelor de securitate orice acțiune dușmănoasă sau tentativă îndreptată împotriva RPR, chiar dacă ea ar fi comisă de o cunoștință, prieten, rudă apropiată sau depărtată. Îmi iau de asemeni angajamentul de a păstra cun strictețe secretul acestei colaborări și de a nu comunica nimănui cele discutate cu organele securității. Mi s-a adus la cunoștință că voi semna toate documntele adresate securității cu numele conspirati IOANA în loc de numele meu real, Ionescu Mariana. În cazul că voi călca acest angajament sunt conștientă și cer să fiu pedepsită conform art. 188 din CP care pedepsește aceste fapte cu muncă silnică pe viață“ (Idem, vol 15, f. 141). Documentul este dactilografiat, nu are semnătură.
11 P. 800, vol 24, f. 58.

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×