Prima dată ne-am întâlnit când erai redactor la Dacia. De-atunci, ai devenit moderator, profesor de istorie, și chiar mai mult, decan. Cum îți privești drumul de la gara actuală?
Dragă Péter, întrebarea ta e ca la Radio Erevan, deci îi voi răspunde, rectificând cele necesare din cuprinsul ei. Când ne-am întâlnit la Editura Dacia nu eram redactor, ci director (pentru doar două luni, fiindcă formula nu a mers, în pofida bunelor intenții ale deținătorului care o cumpărase de la fostul ei director, nu intru în detalii). Profesor de istorie sunt din 1985, cu o pauză de aproape zece ani în care am fost redactor la o revistă a Uniunii Scriitorilor, la TV Satelit și cercetător etnolog la un institut (nu intru în detalii). Saltul l-a constituit faptul că din 1994 am trecut la Universitate, participând la înființarea unei facultăți unde muncesc și acum (nu intru în detalii). Multe dintre aceste acumulări au fost, de fapt, slujbe în paralel, așa cum mergea treaba în condițiile foarte fluide ale anilor 1990, cu începutul lor de tranziție nu spre ceea ce credeam că urmează, ci către ceea ce a și venit.
De unde mă aflu acum, cu un semestru înainte de pensionarea de la Universitate, lucrurile arată cum nu se poate mai bine. Am scăpat din cartierul natal, o favelă a Aradului, am izbutit să nu devin alcoolic, ba chiar nu beau deloc, nu fumez, nici cafeaua nu-mi place (cacao, în schimb, da!) am făcut pe dracu-n patru să mă înalț cu o diplomă de absolvire a unei facultăți pe care am ales-o singur, am izbutit să debutez literar, ba chiar și să scriu o droaie de cărți, am dobândit o notorietate neagră fiind numit de mari personaje efemere „trădător“ în două rânduri (pentru un manual de istorie, întâi, iar mai pe urmă pentru o propunere civică de mai bună organizare a statului), mi-am scris o parte dintre istoriile pe care voiam să le scriu (și le-am și putut publica), sunt relativ sănătos, pe mai departe, am o relație bună cu colegii, am primit câteva premii care m-au onorat. E în regulă, în principiu, „oficial îmi este bine“, vorba cântecului…
Ești foarte activ pe Facebook și ai răbdare cu cei care-ți contestă părerile. Cum îți gestionezi tensiunea? 🙂
Opiniile mele sunt, de obicei, argumentate. Dar nu pot cere oricui sau tuturor să alerge după mine și în ritmul meu, cum se întâmpla cu cei din jurul lui Forrest Gump, nu? Cunosc și avantajul pe care îl au mereu cei care urmează o cale simplă și bătătorită, așteptându-se de la cei care încearcă să înțeleagă lucrurile pe cont propriu să aibă o coerență expozitivă la fel de transparentă și de ușor de apucat. În literatură pariez pe valorile estetice, ceea ce mă ține la o distanță anume de noile poetici de extracție jdanovistă, deși ambalate în culori postmoderne, uneori. În materie de istorie, practic un anume relativism și încerc să scriu o istorie a civilizației, nu una politică. Dar asta nu m-a ferit de reproșurile neoröslerianismului, și nici de cele ale neolegionarismului. Oamenii se inflamează ușor, e treaba lor.
Pe Facebook este simplu: când se depășește o limită, cel care o încalcă poate fi blocat. Dacă îl blochezi, nu mai auzi de el și nici el de tine, oricât s-ar obstina. Există o igienă a dialogului și dacă ea este încălcată, drept este să se ia măsurile cuvenite. Or, așa stând lucrurile, contestările politicoase care mi se aplică (tonul face muzica!) rămân la locul cuvenit, în timp ce altele, mai belicoase, ajung la tomberon. Viața este scurtă, nu merită să ne supărăm prea des, e mai bine să o petrecem în compania prietenilor, când și dacă îi avem, ocolind personajele dușmănoase.
Istoria României, Istoria Românilor – sunt teme prelucrate de atât de mulți! Care este noutatea cărților tale?
Ce noutăți poate aduce orice nouă sinteză de istorie? O altă viziune, o altă poziționare teoretică, fapte noi, mai recent descoperite și, mai ales, alte interpretări ale faptelor din trecut. Istoria rămâne aceeași, dar discursurile despre ea sunt diverse, în funcție de cine, cum și când scrie, cu ce scopuri. În general, istoria românească de până acum a fost scrisă de „dascăli ai națiunii“ (Hasdeu, Xenopol, Iorga), de personaje oficiale, cu funcții reprezentative (Iorga și Brătianu conduceau partide), de înalți reprezentanți ai unor foruri culturale socotite de prima mână (Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei). Ea putea fi și rezultatul unor echipe socotite reprezentative (tratatele de istorie ale Academiei, cel din anii 1960, nedus până la zi, dar și cel patronat de Ion Iliescu cu sprijinul acad. Dan Berindei, Răzvan Theodorescu ș.a. în anii 2000; istoria Transilvaniei în trei volume, patronată, și ea, de I. A. Pop, Andrei Magyari și Thomas Nägler – reprezentanți cu greutate ai celor trei etnii cantitativ și politic reprezentative din provincia vestică a României). Chiar și autori precum Florin Constantiniu și Ion Bulei au făcut parte din anturaje oficiale, primul fiind, în anii 1980, unul dintre apropiații lui Ilie Ceaușescu, celălalt lucrând în diplomația tranziției.
Voiam să fac o sinteză istorică încă din 1990 și cochetam în 1991 cu ideea de a o publica în serial în ziarul Cuvântul condus de echinoxistul Radu G. Țeposu, unde îl aveam prieten pe redactorul Mircea Țicudean (acum, de decenii, la Europa Liberă), fost coleg cu mine într-o redacție clujeană. Proiectul era însă prematur, iar rezolvarea ar fi durat ani (Cuvântul apărea lunar). Tot în prima parte a anilor 1990 am convocat mai mulți istorici tineri clujeni la un proiect colectiv pe aceeași temă, împreună cu prietenul meu Ovidiu Ghitta. Nu aveam finanțări, nici suportul vreunei instituții, nici certitudinea unui contract prealabil cu o editură, iar pentru oamenii pragmatici care mă înconjurau acest început a fost și sfârșitul proiectului. A trebuit să mă obișnuiesc cu ideea că ori voi face sinteza asta de unul singur, ori nu o voi mai face. În 2008 s-a ivit un context în care m-am apucat de Istoria românilor și în 2010 apărea primul ei volum, al doilea succedându-se după un an. Și istoria istoriei mele continuă, fiindcă am completat-o și rescris-o în bună măsură pentru traducerea din 2015 apărută la Belgrad, iar acum, pentru noua apariție de la Cuantic, din 2023, am refăcut masiv capitole întregi, spre a o împlini mai bine… Despre cealaltă, a statului unificat și a culturii moderne, cu alt prilej, deși și acolo lucrurile au decurs imprevizibil.
Istoriile pe care le scriu, urmând modelul reluării materialului din diverse unghiuri – istoria poporului, apoi a statului, în curând și istoria culturii române – sunt rodul unei strădanii perseverente a mea ca autor neafiliat politic și nepromovat vreodată în funcții oficiale înalte. Ele sunt scrise dintr-o perspectivă de, cum să-i spun, bugetar care își folosește nopțile pentru a căuta să înțeleagă ce s-a întâmplat pentru ca el să lucreze plătit de statul român, în limba română, într-o universitate multiculturală, într-o democrație relativă… Am încercat să îmi concep sinteza într-o viziune democratică, într-o manieră echilibrată, nuanțată, atent în multiple direcții și aducând noutăți în materie de informație ori interpretative. Programul în virtutea căruia lucram l-am publicat încă de prin 1996, în revista Vatra din Târgu Mureș și l-am reluat în prima ediție a cărții, pentru a face lămurite pentru oricine „punctele de atac“ din care porneam sau pe care le vizam. Am acordat atenție atât românilor din țările române nord-dunărene, cât și comunităților romanizate din Balcani, neuitând, pentru epoca contemporană, să privesc și spre imigrația românească. M-a interesat trecutul femeilor, unde s-a putut și cel al copiilor, am acordat atenție vieții de zi cu zi, nu numai domnitorilor și militarilor ori diplomaților, ca în istoriografia politică și militară tradițională. Mi s-a părut oportun să mă interesez și de unele dintre comunitățile etnoculturale și confesionale diferite, dar trăind în același spațiu cu românii. Am încercat, cred, să scriu o istorie totală și, dacă nu am reușit, este numai din cauza insuficientei mele capacități de cuprindere și poate chiar de înțelegere.
Istoriile mele de sinteză sunt dintre cele care, cred, exprimă perspectiva unui om a cărui primă parte a vieții s-a desfășurat în totalitarism, iar următoarea – în renașterea democrată a țării. Ele sunt și rodul unei participări la o seamă de evenimente contemporane care au stârnit legitime reflecții asupra a ce poate și se cuvine prins în discursul istoriografic. S-ar crede că asemenea istorii au mai apărut (unele sunt scrise chiar de colegii mei Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan). Acelea sunt însă proiecte profesionale legate de activitatea în institute specializate, de pe poziții oficiale, reprezentând puncte de vedere agreate și sprijinite, uneori recompensate, de instituții înalte ale statului și culturii. Istoriile mele sunt scrise de un cetățean fără obligații, cu opțiuni interpretative personale, desprins din rândul oamenilor cu o existență obișnuită.
Am în vedere inclusiv o istorie a românilor în benzi desenate, dar lucrurile merg mai greu decât credeam în materie de selecție a materialului, de concepere a scenariului secvență cu secvență, cadru cu cadru, poveste de poveste.
Scrii proză și la nevoie ești dramaturgul teatrului de păpuși. Te atrag aventurile spirituale?
Încerc să fiu un scriitor fără inhibiții, drept care mă regăsesc în multiple specii literare și inițiative culturale. Îmi place să scriu și mi se pare că aș avea ceva de spus. Cu toate acestea, nu fac mare caz de prolificitatea mea. Eu sunt așa, alții altfel.
Am debutat în teatrul de păpuși prin 2007, invitat de regretata regizoare Mona Chirilă-Marian să dau o versiune proprie basmului Hänsel și Gretel, de frații Grimm, iar pe urmă am recidivat cu un Andersen, Rățușca cea urâtă, și, în fine, cu o piesă proprie, Țara lui Împreună. După două adaptări scenice am trecut, așadar, și la creația personală. Deocamdată ajunge, mai sunt și alte lucruri de făcut.
Dacă prin aventuri spirituale nu înțelegi convertiri și fervori religioase, ci descoperirea continuă, într-o lectură culturală și cu instrumente culturale, a lumii, omului și animalelor, atunci da, îmi plac.
Prin anii 2000 ai fost membru al unei grupări concretizate în paginile Provincia. Mai crezi în proiectul acela?
Am fost secretarul de redacție al seriei românești a foii Provincia, condusă de Gusztáv Molnár, și editată simultan în două serii paralele, una în română, alta în maghiară. Am scris acolo cu convingerea că a sosit clipa de a o rupe cu discursurile paralele și că putem dialoga, români, maghiari, evrei, sași și șvabi în același perimetru cultural, dezbătând dezinhibat problemele actualității, ale trecutului și, de ce nu, și ale viitorului. Am fost avertizat că încalc o frontieră nevăzută, dar mi s-a părut că este o simplă prejudecată în fața căreia nu trebuie cedat, intelectualii români fiind suficient de pregătiți să stea la masă alături de cei vorbitori de alte limbi (și viceversa).
Nemulțumit, ca atâția alții, de modul cum funcționa statul nostru disfuncțional, m-am alăturat și eu semnatarilor unui memorandum pentru reorganizarea într-o manieră mai funcțională și mai apropiată de oameni a statului nostru. Fiind vorba de membri ai grupului din jurul revistei, proiectul a extins discuția de la regionalismul teoretic către o posibilă aplicație practică a acesteia, propunând o reorganizare a României pe baze regionaliste. Istoric fiind, la aproape un secol de la Unirea din 1918, mi s-a părut că unitatea națională românească este consolidată, că putem privi națiunea ca pe corpul celor care, indiferent de etnie și de confesiune, de limba și cultura în care s-au format, participă la viața publică românească, își plătesc taxele și au dreptul să aspire la tot ce le garantează constituția. Cum România a crescut din trei entități regional-statale diferite, nu vedeam niciun impediment în a milita pentru recuperarea diversităților zonale de care dispunem și care ne îmbogățesc, căci fiecare regiune posedă propriile atuuri în concertul națiunii civice la care mă gândeam.
După marele scandal al regionalizării, Grupul Provincia a înființat chiar un O.N.G. Din motive misterioase însă nu a mai urmat nimic. În loc să lărgim discuția, de la regiunile de dezvoltare (o bază de discuție fermă, totuși) înspre euroregiuni, ori dinspre vechile regiuni istorice către o posibilă altă organizare, nu s-a mai întâmplat nimic. Asta m-a condus la concluzia că prietenii mei de la Provincia s-au speriat ori dezumflat văzând că demersul nostru nu s-a soldat cu succes și au părăsit nava. Unii s-au repliat pe pozițiile unui regionalism conectat direct și exclusiv la statutul județelor Harghita și Covasna. Regionalismul moldovenilor, inițiat cândva de primarul Iașilor, dl. Simirad, nu a interesat pe nimeni. Pot spune că această autodizolvare tacită, justificată, de fapt, de inaderența la un studiu regionalist mai amplu și mai adânc, m-a surprins. Revista Provincia nu a mai apărut. Dialogul între culturi rămânea pe mai departe un deziderat, cum este și astăzi. Dar momentul acela nu s-a mai repetat. Între timp, studiile regionaliste s-au introdus în curricula universitară, chiar și la facultatea unde lucrez. Cred că, dintre cei care au scris în revistă, am fost singurul care a publicat o carte despre regionalism. În 2003, la doi ani distanță de marele scandal public…
M-a surprins că niciun membru al grupului nu a dat la iveală măcar o recenzie la cartea mea care a și rămas cu tirajul pe jumătate blocat de unul dintre editori, din motive pe care nu mi le-a mărturisit vreodată, dar pe care le-am intuit instantaneu. Cinci ani mai târziu, am reeditat-o într-o editură prestigioasă, la București, și s-a bucurat de succes de librărie. Între timp tema regionalizării se detabuizase. Nici acum membrii grupului nu au scos vreo vorbă despre cartea mea unde reconstituiam, după puteri, formula prin excelență regionalistă a formării statelor medievale și moderne românești. Cu asemenea „solidarități“ aparente, de prisos, sincer, n-aș mai pierde vremea astăzi. Naivității de odinioară i-a succedat realitatea unor prietenii fluctuante ori numai provizorii. Timpul a arătat că unii dintre semnatarii manifestului de odinioară se interesau doar de formule regionaliste cu dedicație, provinciale, dorind aplicații locale, nu o transformare regionalistă în consens cu proiectul european în domeniu. Păcat că nu se înțelege că secolul al XIX-lea nu se poate reproduce; nici celelalte veacuri, de altfel… Nu înțeleg asta nici partizanii realităților demult apuse, nici cei ce se tem de asemenea imposibile reveniri. Adaug că între timp România a intrat în Uniunea Europeană, frontiera vestică a țării a devenit mai subtilă, oamenii circulă cu buletinul dintr-o țară în alta, piața europeană a muncii s-a deschis și pentru noi – sunt cu totul alte condiții…
