Deși societatea se schimbă cu o viteză amețitoare, iar conținutul scris, video sau audio mainstream devine din ce în ce mai comprimat, simplist și cu poantă, dialogurile cu artiștii din alte zone geografice și culturale rămân esențiale pentru cunoșterea mesajului din spatele intenției. Vocea lui Øystein Garnes Brun este amplificată în mod diferit într-o discuție sinceră, la un festival cu totul și cu totul special. Au fost 40 de minute calde cu liderul Borknagar, o trupă din zona de progressive black metal, cu o istorie foarte bogată în Norvegia în particular și în Europa în general. Øystein m-a purtat prin copilăria lui, prin repere culturale clasice, precum Pink Floyd sau Leonard Cohen și mi-a oferit o versiune mai întunecată a prezentului și viitorului decât m-aș fi așteptat în vara lui 2024. Prin ochii copiilor lui, dar și prin lentilele unui muzician cu mare experiență, lumea se duce în direcții negative și greu de ținut în frâu. O discuție puternică, plină de sens, marca ARTmania Sibiu.
În pregătirea discuției noastre, am parcurs integral discografia voastră și am (re)descoperit multe tradiții nordice, presărate cu elemente de black metal neșlefuit, dar și cu structuri progresive complexe. Să presupunem că un ascultător ajunge din întâmplare la muzica voastră de pe YouTube, Spotify sau dintr-un playlist dedicat. Ce traiectorie i-ai sugera să urmeze?
Nu cred că sunt eu cel care să decidă. Eu sunt artistul, eu fac muzica. Dar, pentru a răspunde totuși, fiecare album surprinde esența momentului și a timpului său. În cazul acesta, aș sugera să înceapă cu cel mai recent material discografic, Fall (2024). El conține cam tot ce am făcut noi până acum. Pe de o parte, avem zone mai liniștite, să le zicem clean și din punctul de vedere vocal. Piese relaxate, o abordare mai dulceagă, chiar și balade. Pe de altă parte, regăsim și lucrurile ceva mai brutale. Și cam asta e ceea ce vreau să le arăt oamenilor despre muzica noastră, aceste contraste. Ele reprezintă o componentă importantă în arta Borknagar, deoarece oglindesc drama vieții. Există dimensiunea ce include fericire, dragoste, prosperitate, însă viața conține și moarte, ură și alte dimensiuni negative. Muzica noastră e uneori dulce și drăguță, alteori emoțională sau chiar brutală și înverșunată pe alocuri. Cred că atât Fall, cât și True North (2019) sunt albume care merită atenția ascultătorului.
Aveam doar 19 ani când am lansat primul album, iar la al doilea 20 și ceva. Sunt încă mândru de acele realizări, sunt parte a devenirii mele, însă nu mă mai reprezintă la modul real. E foarte important ca muzica să crească în același timp cu tine. Nu vreau să mă repet și să ofer publicului ceva ce făceam la 19 ani. Era o altă parte a vieții mele, gândeam diferit, corpul meu era altul, contextul istoric nu semăna cu ce avem acum. Nu pot și nu vreau să pretind că mai am 19 ani: muzical și uman.
Vin acum cu un exercițiu de rememorare. Hai să comparăm rutina de concert și de compoziție din 1996 cu cea din 2024. Ce e constant și ce s-a schimbat de atunci?
Am început chiar mai devreme de acest moment, chiar înainte ca black metalul să devină un fenomen relevant. Prin 1988, 1989. În acea perioadă, în Norvegia, toată lumea cânta și era interesată de death metal. Ce a rămas de atunci cu mine? Pasiunea pentru muzică și pentru a crea muzică e ca o propulsie. În acest sens, am fost foarte fericit să-mi creez propriul studio la mine acasă, în grădină. L-am început de la zero.
De când eram copil mi-a plăcut ideea de meșteșug, de artizanat, să-mi folosesc mâinile pentru a construi ceva. Și cred că într-o altă viață sau într-o viață paralelă aș fi fost un tâmplar sau un arhitect. Tatăl meu s-a ocupat cu arhitectura, apropo. Și muzica poate fi privită și ca un soi de meșteșug sau ca o chestiune fizică, mai ales după ore întregi de repetiții în studio cu degetele inflamate de cântat la chitară.
Și mai e și acel sentiment că ceea ce ai creat va persista și după ce tu nu vei mai fi, iar copiii tăi sau fanii vor asculta în continuare acele melodii. Ține foarte mult de pasiune în ceea ce mă privește. Când eram adolescent, nu-mi doream să fiu un star rock.
Dar care era visul tău?
Să compun muzică și să-mi construiesc propria lume muzicală. Acesta era visul meu și nimic altceva. În plus, nu mă interesau foarte mult casele de discuri sau albumele în format fizic. Tot ce-mi doream era să-mi proiectez un univers muzical, un univers sonic. Și încă mă aflu în acel loc din anumite puncte de vedere, în miezul acestei pasiuni. Nu o să neg că e grozav să lansezi albume, să cânți la festivaluri, să organizezi turnee de promovare și astfel să vizitezi întreaga lume. E un lucru fantastic. E un privilegiu să te întâlnești cu fanii. Însă nu acesta e cel mai important lucru. Modul în care ajungi la esența pieselor, procesul. El e cel mai important pentru mine. Și, deși poate părea egoist într-o oarecare măsură, reprezintă filosofia mea de viață. E ceva instinctiv pentru mine, pe care îl aveam și la 19 ani și pe care l-am păstrat și acum.
Și, ca să fiu foarte sincer, dacă mă va suna casa de discuri mâine și îmi va spune că renunță la contractul cu noi pentru că vindem prea puține albume, voi fi foarte împăcat cu această decizie a lor. Probabil că lumea nu o să mă creadă, dar ăsta-i adevărul. Misiunea mea principală a fost întotdeauna și încă este accea de a țese această lume muzicală a mea de care mă bucur atât de mult. Și sunt teribil de norocos pentru faptul că le place și altora arta mea.
Cum a afectat pandemia de coronavirus activitatea trupei Borknagar? Cum era publicul înainte de 2020 și cum este el acum?
Uneori e dificil să dau un răspuns precis, deoarece există foarte multe variabile. În ce oraș cântăm, la ce festival, în cel fel de turneu ne aflăm. Tot primesc întrebarea care este țara cu cel mai bun public de concerte metal. Nu am un răspuns pentru asta. Trebuie să ținem cont și de ziua săptămânii în care are loc spectacolul. Sunt diferențe mari între publicul de vineri, sâmbătă pe de o parte și cel de luni pe de altă parte.
Revenind totuși la întrebarea ta, opinia mea este că pandemia ne-a luat câte ceva fiecăruia dintre noi. Socializarea, călătoriile, mersul la concerte, pentru fiecare lucrurile au stat în mod diferit. La puțin timp după ce situația a revenit cât de cât la normal și am zburat în Statele Unite împreună cu Rotting Christ pentru un turneu (2022, n. red.), am redescoperit că este uimitor să fii pe scenă și să te bucuri de prezența spectatorilor, care cântă alături de tine.
Ceea ce cred că am învățat cu toții este că viața se poate schimba extrem de rapid și că poți pierde lucruri sau oameni dragi. Și ne uităm doar la ce a urmat pandemiei: războaiele din Ucraina și Gaza, cum o clipă ca aceasta poate distruge vieți întregi. Practic, lucrurile despre care credeai că ți se cuvin, pot să se evapore într-o secundă. De aceea, revenirea la ceea ce făceam în 2019, la concerte, la contextele care ne plăceau, s-a simțit ca o eliberare.
Care sunt principalele surse de inspirație pentru discul Fall (2024)?
Din punctul de vedere muzical, mi-am dorit mereu să compun lucruri care oglindesc viața și care angrenează cât mai mulți oameni. De aici nevoia de fluctuații în arta mea, la fel ca în viață. Pe majoritatea discurilor Borknagar ne-am concentrat pe natură și pe forța ei, dar în cazul albumului Fall a fost și altceva. Și nu vreau să-mi asum un discurs politic sau să fiu un artist politic. Însă nu pot ignora realitățile.
Sunt un bărbat adult, am doi copii și discuțiile cu ei și-au pus amprenta pe noul material discografic. Pentru că ce e putred în inima mea, se referă la copilăria și adolescența din anii ’80 versus cu ce ne confruntăm în prezent. Acum 40 și ceva de ani, viitorul arăta luminos. Totul devenea mai bun, părinții mei câștigau din ce în ce mai mulți bani. Își luau o casă mai mare, o mașină mai bună. Anii ’80 ne ofereau predictibilitate și erau înfloritori. Cel puțin în Norvegia.
Povestind cu fiica mea, pot să înțeleg că viitorul e mult mai întunecat acum, cel în care se formează tinerii de azi. Războaie, încălzire globală, pandemii, dar nu vreau să-ți servesc un discurs de tipul Green Peace. Totuși Fall poate fi o reflecție a degradării naturii, dar poate fi și o trecere între două anotimpuri. Vara e un anotimp minunat în Norvegia, însă tranziția de la toamnă spre iarnă poate fi brutală și aspră. De aceea, Fall e o portretizare a acestor vremuri dure. Fall mai poate fi și (de)căderea umanității și cred că aici rezidă abordarea cea mai cruntă a discului. Mai ales că-mi doresc un viitor bun, strălucitor pentru copiii mei. Chiar și pentru nepoții mei. Și acest inamic se cheamă decăderea umanității, deoarece ne aflăm într-un moment în care ne confruntăm cu amenințări reale.
În copilăria mea din anii ’80 din Norvegia, părinții mei erau genul hipioților bătrâni și protestau împotriva armelor nucleare. Chiar învățam la școală despre cât de periculoase sunt armele nucleare. Eram în plin Război Rece în anii ’80, mai ales în partea de nord a Norvegiei. Ne temeam de Rusia și de faptul că eram o țărișoară flancată de două mari forțe globale, cu putere nucleară. Chiar dacă la un moment dat lucrurile au devenit ceva mai relaxate și la nivel ipotetic, prezentul arată înfricoșător și cât se poate de real. Iar problemele legate de mediu sunt ireversibile și brutale. Am văzut cu ochii mei rapoartele Națiunilor Unite cu privire la mediu. Am vorbit și cu oameni care se pricep și care sunt extrem de pesimiști în privința efectelor asupra mediului. Specialiștii nu cred că vom supraviețui schimbărilor climatice, fie că vorbim de 50, 100 sau chiar 200 de ani. Și asta din cauza modului în care ne-am comportat cu natura. Și mi-am dorit să includ aspectele astea și pe discul Fall.
Și mai e, desigur, și cascada de pe coperta albumului, care vine cu o dimensiune foarte personală asupra abordării artistice. E o treabă care mă macină și care-mi trezește amintiri puternice. Poate ți-o voi povesti după interviu.
Totuși, nu s-ar lega lucrurile dacă nu o redau aici. Când eram copil, în aceiași ani ’80, familia mea deținea o fermă în munți, care data din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. Undeva de pe la 1625. E chiar actuala mea locuință din prezent. Ferma era una dintre cele mai vechi din regiunea de vest a coastei norvegiene. Am ajuns acolo datorită serviciului tatălui meu, de care ți-am zis deja că era arhitect și ocupația lui era să protejeze clădirea, prin lucrări de mentenanță și prin asigurarea faptului că nu au loc scurgeri la ferma respectivă. Iar foarte aproape de ferma respectivă se găsea și o cascadă uriașă. Și fugeam înspre acea cascadă și-mi amintesc faptul că pur și simplu stădeam în fața ei. Ceea ce reprezenta un pericol absolut real.
Nu știu cum să proiectez sau să ilustrez asta, dar regăseam aproape o scenă în fața respectivei cascade. Și pericolul era unul absolut real, mă putea zdrobi. Eram doar un băiețel care stătea acolo. Dacă mai faceam un singur pas, aș fi fost strivit și aș fi murit. Măsurile de siguranță în anii ’80 nu erau precum cele de astăzi, desigur că nu purtam o cască în ziua aceea. Îmi amintesc de faptul că urmăream acea cascadă uriașă, simțindu-i puterea și fiind complet încapsulat de sunetul ei. Nu auzeam nimic altceva și am translatat acea amintire în simboluri pe albumul Fall. Pentru că forța naturii este una dintre cele mai puternice pe care o cunoaștem. Aceasta e și forța apei curgătoare, a apei care nimicește. În cele din urmă, apa va măcina totul în această lume. La un moment dat, de exemplu peste un miliard de ani, întreaga planetă va fi doar nisip din motive de eroziune. Cascadele, râurile, cursurile de apă, toate vor dispărea în forma lor actuală. Forța apei este mai mare pe termen lung decât cea a armelor nucleare.
Ce albume te-au atins în ultima vreme? Mai noi sau mai vechi.
Chiar dacă este un disc apărut înainte de pandemie, îl voi aminti pe acesta. Îmi dă foarte multă liniște și mă relaxează înainte să merg să mă odihnesc. Mă refer la ultimul disc semnat de Leonard Cohen, apărut la puțin timp după ce acesta a murit. Se numește You Want It Darker și a apărut în 2016. Mă regăsesc foarte mult în simplicitatea și în atmosfera discului. Poate și pentru că e foarte contrastant cu muzica pe care o compun pentru Borknagar. E un material minimalist, cu picioarele pe pământ, care conține practic doar vocea lui Leonard Cohen, ceva țipete și ceva violență. E o muzică la care revin din când în când.
Apoi e cazul să vorbim despre David Gilmour și Pink Floyd. Am fost fanul lor dintotdeauna. Pink Floyd este pentru mine nava-mamă a muzicii universale. Am crescut cu Pink Floyd datorită tatălui meu. Îi plasez pe Pink Floyd chiar mai sus decât pe Mozart și Beethoven. Pink Floyd îmi generează o reacție emoțională pe care nimic în lumea asta nu mi-o poate oferi. Nu-mi pot explica fenomenul, însă parțial provine de la tatăl meu care îi venera. Avea o colecție impresionantă de discuri, iar duminica dimineața își făcea de lucru prin casă, iar eu mă bucuram de explozia muzicală Pink Floyd, care venea de la niște difuzoare imense. Iar dacă ar fi să aleg un singur disc în momentul acesta, m-aș opri cu siguranță la On an Island (2006), materialul discografic al lui David Gilmour. Desigur, revizitez The Division Bell (1994) cu al său „High Hopes“, însă, dacă ar trebui să aleg un singur LP de la Pink Floyd, aș spune fără ezitare The Final Cut (1983).
Scena metal din Norvegia în particular și Scandinavia în general este una extrem de vibrantă. Nume precum Leprous, Enslaved, Vulture Industries sunt cunoscute și în România. Care ar fi poziția Borknagar în această ecuație a muzicii rock din nordul Europei?
Da, e o scenă vibrantă, cum spui și tu. Sunt multe trupe active și se întâmplă multe lucruri. Dar, ca persoană care trăiește la țară alături de familia sa, îmi place să am spațiu privat. Desigur, mergem în turnee, dar casa mea de la țară îmi oferă pacea de care am nevoie. Asta nu înseamnă că nu-i cunosc pe majoritatea membrilor acestor formații. Și-mi amintesc de anii ’90 și de formația Old Funeral (death metal din Bergen, Norvegia, n. red.), cea care a precedat trupa Immortal de mai târziu. Și chiar la începuturile Immortal, aceștia aveau repetiții cam la 500 de metri de unde locuiam eu. Și-mi amintesc faptul că eu și prietenii mei mergeam câteva minute pe jos pentru a asista la aceste repetiții. Eram doar o mână de adolescenți, cu o chitară și cu viziuni mărețe. Din cercul acestor băieți, care consumau bere și-și petreceau timpul împreună, avea să se nască această industrie uriașă de azi.
Mergând pe evoluția fenomenului de metal extrem din Norvegia și din Scandinavia în general, cum ai defini progressive black metalul? Pentru că, pentru mine, aceasta etichetă sumarizează muzica Borknagar.
Înțeleg, deși asta cam ucide toata chestia cu black metalul, deoarece, în opinia mea, el trebuie să rămână ceva mai conservator și să se conțină. Pentru mine, black metal înseamnă Gorgoroth (trupa înființată în 1992, în Bergen, Norvegia, n. red.).
Pentru mine ar fi Enslaved. (Trupă din Bergen, care se inspiră foarte mult din cultura vikingilor, n. red.)
Chiar așa?
Da, pentru că am nevoie de structuri ceva mai complicate, nu vreau să aud mereu riffuri de chitară identice. Îmi plac și albumele ambientale ale lui Burzum, acelea scoase după ce a ieșit din închisoare.
Înțeleg abordarea, însă eu sunt mai de modă veche și mă raportez la black metal prin nume ca Darkthrone, mai ales cu albumele A Blaze in the Northern Sky (1992) și Transilvanian Hunger (1994). Dar, revenind la întrebarea ta cu progressive black metal, toți cei din scena underground am căutat o breșă la un moment dat și am vrut să redefinim lucrurile. Am plecat cu toții ca artiști ai scenei black metal, însă am dorit să realizăm ceva unic. Adevărul e că ocupam cu toții cam același teritoriu muzical. Cântam despre individualism și despre a fi puternic. Dar atât Borknagar, cât și Ulver sau Arcturus, spre exemplu, au vrut să părăsească teritoriul black metal (Ulver și Arcturus au schimbat macazul spre zone mai electro și avant-garde, n. red.). Până la urmă, vorbim de dărâmarea unor bariere.
Care e relația ta și a trupei cu platformele din social media? E un capriciu sau o necesitate pentru o formație în zilele noastre?
Câteodată social media îți face viața mai ușoară. Poate fi o necesitate. Folosesc adesea aceste platforme, deși uneori ajung la saturație. Cu toate linkurile alea distribuite, știi și tu.
La finalul spectacolului de la ARTmania ați făcut deja consacrata fotografie cu publicul. E deja un obicei de festival și de concerte.
Fac acele fotografii în principal pentru soție și copii. Mai ales că am o dilemă. Am doi copii, o soție, iar de cele mai multe ori ei nu pot fi parte din turneele Borknagar. Și e modul prin care le ofer ceva din ce produc pe scenă, aceste fotografii.
Ce-ți mai amintești de la primul concert și de la prima cântare din străinătate?
E chiar o poveste amuzantă. Primul concert pe care l-am avut a fost în 1991, la un festival rock local, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Era într-un orășel mic din Norvegia și eu veneam cu prima mea trupă metal, numită Molested. Cântam death metal, iar un ziar a titrat că era doar o formă organizată de zgomot. Aveam 16 sau 17 ani și eram prima oară ca solist pe o scenă.
Prima experienţă în afara Norvegiei a fost la Wacken Metal Fest. Cred că eram prin 1996 sau 1997, era una dintre primele ediții. Țin minte că aveam costume de scenă, care am fi vrut să fie de piele, dar de fapt eram acoperiți de cauciuc. Nu era nici pe departe piele. Eram în Germania, în mijlocul verii. Cred că filmarea o poți găsi încă pe YouTube (concertul a avut loc în 1998, conform filmării de pe YouTube, n. red.). Piesele pe care le-am cântat nu erau încă înregistrate, urma să mergem după aceea în studio, să tragem un material discografic.
O chestie inedită de atunci este că al doilea chitarist al nostru a dispărut de pe scenă. L-am găsit după ce am terminat spectacolul. Stătea întins, undeva pe un câmp, își pierduse conștiința.
Cât de greu este să fii muzician full time în Norvegia? Și nu mă refer ca star pop sau pe zona de mainstream?
Sunt puține trupe care-și permit să trăiască din arta lor în Norvegia, pentru că e o țară foarte scumpă. Aș fi putut trăi fără probleme din muzică, pentru că dețin și un studio. Însă e o alegere personală, un stil de viață la care am aderat. Vreau să fac și altceva, nu doar muzică. Mi-a fost întotdeauna frică să-mi transform muzica în jobul meu principal. Pentru că jobul devine sursa principală de venit, iar munca poate fi redundantă și plictisitoare adesea. Și am vrut să las arta să se scalde într-o zonă de independență. Caut echilibrul între muzică și alte activități. Pe de o parte e studioul, însă am și pregătire medicală. Am administrat vaccinuri pe perioada pandemiei de coronavirus, având autorizație în acest sens. De accea, chiar și acum lucrez câte două zile pe săptămână, ca să-i pot ajuta pe cei din comunitatea mea.
Ți-ai propus vreodată să scrii muzică de film sau pentru jocuri video?
Da, de multe ori. Însă nu s-a materializat până acum. Asta și pentru că mergem în turnee mai mult decât o făceam cu ani în urmă. Nu mai găsesc timpul necesar să dezvolt și alte proiecte muzicale, din păcate. Cu toate astea, am două simfonii, pe care le țin ascunse în rafturile de acasă. Doar copiii mei vor avea acces la ele, când eu nu voi mai fi în viață. Am scris foarte multă muzică de-a lungul timpului pe care vreau s-o păstrez doar pentru mine sau pentru copiii mei, dar mult mai târziu.
Și ultima întrebare: cum ai simțit publicul de la ARTmania, din inima Sibiului?
A fost fantastic. Ne-am bucurat și de cerul senin și de caldură. E unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am avut recent, iar energia dinspre public a fost și ea minunată.
Mulțumiri Biancăi Damian (PR Artmania) pentru că a făcut posibil acest dialog.
27 iulie 2024, Sibiu
Imagine © Stefan Bollmann
