Mă întreb care sunt barierele turismului, ce locuri supraterane sau subterane n-ar putea prezenta vreodată un interes pentru aceste invazii pe care le împărțim unii cu alţii? Umblăm pe mapamond ca niște lăcuste şi ne alimentăm cu amintiri – de la marşul printre ruinele Romei Antice, scările de bloc din Prîpeat, gangurile cu orgii din Thailanda şi până la zborul cu deltaplanul prin norii de cenuşă ai vulcanilor. Suntem peste tot şi devorăm liniştea.
Despre aceste lucruri le vorbeam la masă (recunosc, eram puţin abţiguită) în engleza mea nu tocmai prezentabilă, dar ei, turiştii gălăgioşi, nu vedeau în mine decât bucătăreasa unei colonii de sărăntoci de la o graniţă a României, într-o toamnă ploioasă în care bucatele de porc şi alcoolul cu care-i serveam îi făceau poate pe unii să se simtă tot mai mult într-un muzeu al satului.
Mi-am amintit că trebuia să hrănesc porcii, așa că mi-am luat pelerina din cuier şi-am ieşit afară, în mocirla insulei. Ploaia se oprise de ceva vreme şi-acum stătea să se întunece. M-am uitat în direcţia Porţilor de Fier. În curând, aveau să se adune stolurile de ciori în aşteptarea iernii.
Până la urmă, insula mea a triumfat în turnirul pe care l-a purtat cu acest mamut de beton. Insula mea întoarsă din morţi, Ada Kaleh.
Câteodată, mă pomenesc râzând de una singură. Mă uit la porcii noştri cum scurmă în glodul coloniei şi-mi zic că timpul e o glumă proastă. Iată cum o construcţie măreaţă, care la vremea ei a sacrificat un bazin hidrografic şi a distrus o comunitate pentru a satisface megalomania unui tiran, ajunge câteva decenii mai târziu doar o tinichea, o cotineaţă din imperiul unui porc.
Goliat nu va triumfa niciodată.
Ha-ha.
Cum a luat naştere colonia? Povestea ei pare o poveste a inadaptării, dar este de fapt povestea unei măgării, a unui joc piramidal.
Turiştii care calcă pe-aici cred că suntem probabil nişte fosile hipiote care s-au organizat într-un soi de trib mercantil. Nu suntem un trib de hipioţi, dar ce-i drept, facem afaceri. Însă nu vă grăbiţi să ne judecaţi.
E atât de straniu să nu mai văd Dunărea aici, ci doar această fâșie de pământ pe care o mătură vârtejurile de praf. Când ne-am stabilit aici, Ada Kaleh se plictisise să aştepte şi renăscuse accidental din promisiunile unor miniştri. Schimbările climatice pregătiseră terenul. După verile de secetă biblică care au dus la secarea Cazanelor Dunării, în minţile politicienilor a încolţit un vis tembel: realizarea unui circuit de raliu în această secţiune a defileului. Să ajungă la fel de celebru precum Granada-Dakar. Sârbii au achiesat imediat la propunerea Bucureştiului. Prietenia româno-sârbă trebuia să resusciteze economic regiunea depopulată de la hotarele celor două ţări, aşa suna în presă şlagărul electoral. Ne pleacă apa, punem un circuit în loc, cam asta era logica. Zeci de mii de muncitori au început să lucreze în strâmtoarea dintre Ciucarul Mare şi Veliki Strbac. La întrebarea „Și cu Porţile de Fier cum veţi proceda?“, răspunsul a fost unul ceauşist, incompetent: „Le vom muta mai încolo.“ Nu le-au mutat nicăieri. N-a mai fost nevoie să le mute. Au golit lacurile de acumulare cu câteva sute de metri, iar dincolo de Porţi, Dunărea s-a redus la un firicel, pe care verile de astăzi, în continuare secetoase, l-au absorbit aproape în totalitate. Însă acest detaliu e doar o tuşă din dezastrul economic din sectoarele comerciale ale fluviului. Până mai ieri, părea de domeniul apocalipsei să-ţi imaginezi în porturile Vienei un cargobot eşuat pe albia Dunării. Dar inimaginabilul s-a petrecut, iar cantitatea de precipitaţii dintr-un an este mult prea mică pentru a stopa criza de navigaţie a Europei. Şi peste toatea astea, peste demagogia ştabilor, a venit recesiunea. Sunt cinci ani de când nimic nu se mai întâmplă pe zecile de şantiere împrăştiate de-a lungul defileului.
Ca-n orice colonie, ne-am împărţit rolurile. Eu mă ocup de porci. Îi hrănesc şi le ţin evidenţa, iar dacă unul se îmbolnăveşte trebuie să aduc veterinarul de la zeci de kilometri depărtare. Tot eu sunt şi moaşa scroafelor. Cine ar fi crezut că după aproape treizeci de ani de predat geografie la liceu voi ajunge o mică zootehnistă într-un ostrov al nimănui? Dar Ubu nu trebuie să ştie că mă gândesc la această stratificare ca la o decădere, nu, nu. Ubu? Căpetenia noastră (primarul, dacă insistaţi să folosiţi un termen steril aici). Ubu nu agreează frustrările de statut social. „Aici toţi suntem o apă şi-un pământ, adică o specie anonimă în ordinea biologică a PIB-ului. Să vă intre bine-n cap asta!“, ne ceartă Ubu când începem să ne văicărim. Habar n-am care este numele lui real şi de ce şi-a ales tocmai acest pseudonim din trei litere. Ubu, Ubu – nu-mi vine în minte decât sătucul Ubu din Nepal.
Spun că locul acesta este al nimănui fiindcă graniţa româno-sârbă nu mai funcţionează, a fost lăsată de izbelişte, posturile vameşilor au geamurile prăfuie, iar înăuntru nu mai găseşti nici măcar prizele în pereţi. Spiritul de escroc al lui Ali Kandri, cel mai bogat turc din analele insulei, sultanul în miniatură din Ada Kaleh, s-a reîntrupat în realitatea care stăpâneşte peste aceste meleaguri după ieşirea ţării din UE: contrabanda e în floare aici.
Ce ne-a adus pe toţi în colonie? Cei mai mulţi dintre noi sunt orfanii afacerii ALTERA, şi-au pierdut locuinţele într-o schemă piramidală atât de inventivă şi de încurcată, încât n-aş şti cum s-o rezum. Și nici nu cred că de fapt am înţeles în ce-a constat totul. Toate relatările din colonie sunt amestecate şi contradictorii, la fel şi cele din presă, unicul lucru lizibil fiind prejudiciul care într-o zi i-a lăsat fără un acoperiş deasupra capului. Alţii se află aici din motive numai de ei cunoscute. Nu toţi sunt dispuşi să vorbească deschis despre trecutul lor din afara coloniei, dar asta nu înseamnă că ar avea biografii rușinoase sau secrete prea sordide pentru a fi mărturisite.
La început, au fost câteva magherniţe, apoi, pe măsură ce zona a căpătat reputaţia unui „pământ nou“ şi statul nu a manifestat vreun interes în a percepe taxe şi impozite, tot mai mulţi au luat calea insulei, ocupând ceea ce mai rămăsese în picioare pe această Atlantidă după lungul ei somn – mai întâi sub forma unor coşmelii din lemn şi bolţari, altoite pe străvechile galerii de incintă, cele care mai puteau fi folosite, sau pe alte resturi din fortul militar, exact cum procedaseră şi strămoşii adalâi cu cazărmile austriecilor, după ce ostrovul trecuse în proprietatea Imperiului Otoman.
Cât despre mine, eu sunt profesoara aia neîngrijită, fata aia bătrână care se agaţă cu dinţii de obişnuinţe, dar care într-o zi, când nimeni nu mai crede că această momâie nefericită este capabilă de-un gest radical, îi lasă pe toţi cu gura cascată, încheindu-şi socotelile cu existenţa ei searbădă, cu apatia identică a fiecărei zile.
Roata din spate patinează. Motocicleta enduro are tendinţa de-a se comporta nărăvaş când prinde câte-un hârtop noroios, însă Meteea a învăţat s-o strunească. Sunetul motorului răsună în defileu. Părul cărunt îi flutură de sub fesul de lână. Mocirla i-a sărit pe cracii salopetei, bocancii deja nu i se mai văd, sunt două carcase de nămol.
Yamaha trage după ea o remorcă adaptată caroseriei, cu un acoperiş din gratii sub care se clatină şi se lovesc butoaie de tablă şi câteva canistre legate cu lanţuri. Meteea aduce combustibil pentru generatoarele ei de curent şi ale câtorva vecini. În lipsa unei rețele electrice, generatoarele sunt unica soluţie în colonie. De obicei, odată la două săptămâni, mai multe cisterne cu motorină sosesc în Ada Kaleh ca să reîncarce rezervoarele coloniei, dar se mai întâmplă ca unii dintre locuitori să-şi epuizeze raţia înainte de termen, caz în care cineva trebuie să facă o cursă până la benzinărie pentru o alimentare minimală. De data asta, este rândul ei. Cât priveşte motorina, sârbii să trăiască şi litrul lor ieftin, în comparaţie cu barilul obscen accizat de patria-mamă.
Stâncile munţilor se pregătesc de apropierea iernii; în anotimul cald, în ciuda secetei, flora îşi etalează metisajul submedireaneean de goruni, aluni turceşti şi frasini negri, însă acum nu tronează la înălţimi decât o austeritate cenuşie, o armătură forestieră suflată cu granit.
Meteea parcurge acum cu motocicleta o clisură mai îngustă. Macadamul albiei începe să prezinte pe alocuri sedimente de roci, făcând-o să reducă simţitor viteza. Merge aşa o vreme, în zigzaguri greoaie; din când în când, ca să-şi menţină echilibrul printre hopurile drumului, se propteşte cu talpa în câte-un cataroi.
„Ce-o fi acolo? Un sac?“, se întreabă la un moment dat, intrigată de detaliul unui pom crescut dintr-o garnitură de bolovani.
Toba de eşapament nu mai tremură, liniştea încărcată a norilor s-a reinstalat în canion. Nu e un sac, picioarele cu copite nu sunt ale unui sac, coada în buclă nu e a unui sac, râtul nu-i al unui sac.
Dintr-o şufă de tractare atârnă corpul obez al unui porc. Beregata îi este supradimensionată şi vânătă. Animalul a murit în laţ cu gura deschisă, dar cu ochii închişi. Fapta pare proaspătă. Meteea se uită la traseul ștreangului: este împletit într-un fel de 8 răsturnat printre două crăci mai zdravene, ca greutatea hoitului să nu le frângă. Pe burta străvezie a porcului se află o săgeată trasată cu vopsea neagră. Săgeata indică spre dreapta, adică în direcţia coloniei.
Meteea nu dă curs bătăilor inimii, ştie ce are de făcut şi-o va face cât mai rapid: motorină + foc.
După ce stropeşte leşul, îşi trage fesul de pe cap, toarnă pe el combustibil şi, scoţând din buzunarul şubei un chibrit, aprinde bulbul de catran pe scăpărici.
Căciula ia foc şi se apropie de pulpa acoperită cu păr aspru.
Imagine reprezentativă: Leo Wehrli, Insel Ada Kaleh, 1936
