Rafalele de împușcături și bubuiturile s-au întețit în noaptea aia și se auzeau din ce în ce mai aproape și am văzut pentru prima dată pe cer lumini de trasoare. Ca să ajungem cu bine a trebuit s-o luăm vreo doi kilometri în susul Begăi și să ocolim pe câmpurile din afara orașului. Pepino a urcat la vameș și a bătut câteva minute, până să-i dea drumul Mioara. Tomică al ei nu venise acasă, iar ea, cu toți copiii ăia pe lângă ea, nu mai știa ce să facă de frică. Doar o pâine i-a dat, mai mult nu avea, dar Pepino nu s-a lăsat până nu i-a luat și o sticlă de coniac d-ăla din care băuserăm duminică. Mai mult ca sigur că porcul de vameș își asigurase o rezervă serioasă, așa că după ce am terminat-o l-am trimis din nou sus, să facă cum s-o pricepe și s-o mai încurce pe jupâneasa cu încă o sticlă. După ce am prăduit coniacul până la ultimul strop, ne-a luat somnul câteva ceasuri, și pe urmă n-a mai fost timp să ne amăgim foamea prin vecini. Am tras în fugă pe noi ce ne-a venit la-ndemână. Abia afară am observat că aveam pe mine canadiana lui Hansi, iar Andrei se echipase cu geaca lui Carol. Am rămas așa, fiindcă ei oricum erau în niște pulovăre groase și afară ne întâmpina o vreme ca de primăvară. Din cerul senin năvălea o lumină mare și amețitoare. Toată lumea era o imensitate de verdeață și răcoare. Cine știe de când o fi început Revoluția? Salvele de tun hâțânau cerul de deasupra scăfârliilor noastre, dimpreună cu simfonia furibundă a rafalelor de mitralieră, și iarăși alergam, alergam ca nebunii într-acolo, să nu care cumva să se termine înainte să ajungem noi. Vedeam însă fumul înălțându-se dincolo de parcurile din jurul Begăi și dincolo de clădirile orașului vechi, în vreme ce aici viața părea să decurgă normal. Lumea mișuna încolo și încoace după treburile de zi cu zi, iar tramvaiele veneau mai des decât de obicei. Din tramvaiul în care ne-am urcat, am văzut un batalion de soldați cântând și mergând spre centrul orașului în pas de defilare, cu steaguri purtate de trei ofițeri în față. La trei stații după ce i-am depășit, pe podul unde zăbovisem seara trecută, am văzut un grup de vreo sută de demonstranți ținând aceeași direcție. Avea dreptate Carol că scandează ca pe stadion și au și ei steaguri și imediat i-am recunoscut ca fiind chiar aceia cărora le-ar fi dat prin cap să facă așa ceva, să decupeze stema de pe steag și să zbiere în plină zi, cu un batalion de soldați în urmă, noi suntem poporu’, jos cu dictatoru’, așa că am coborât din tramvai și ne-am amestecat cu poporul ăla de vreo sută de inși, compus din adolescenți pe care-i distra teribil joaca asta și vârstnici fără nici un căpătâi, mulți dintre ei având probabil pe acasă sau prin buzunare un certificat d-ăla ca al lui văru’ Laur, care oricum nu le-ar mai fi folosit la nimic acuma. Acuma ei scandează și vorbesc despre morții și răniții și arestații de ieri și alaltăieri. La o răspântie, ne unim cu un grup ceva mai numeros care conduce poporul de vreo trei sute de inși spre un bulevard larg străbătut de tramvaie și mașini. Întreaga circulație se încetinește și apoi se oprește, așteptând să treacă poporul, iar în urma noastră tancuri și taburi, un șir interminabil întâmpinat și petrecut cu huiduieli și înjurături, cu bucăți de pământ din ringole și pietre smulse din caldarâm, care le fac să-și mărească viteza. Tremură pământul de bubuiturile ce se aud tot mai aproape prin fumul și duduitul infernal al bestiilor astea mătăhăloase, tăind un culoar nesfârșit prin popor. Zboară pământ și pietre din toate părțile și busturi în combinezoane negre se ivesc pentru câteva secunde ca să tragă capacele turelelor. Se succed din ce în ce mai repede pe o fâșie de țarc pavat cu pământ bătătorit de șenile, mergând în aceeași direcție cu noi, spre Primărie, Miliție și Comitetul de Partid, duduind și spumegând printr-o furtună de fluierături și înjurături, răscolind și învârtejind trâmbe de pământ. Se răscolea pământul. Pământul zbiera și scuipa și nu-i mai răbda. Vitrinele au sărit din nou țăndări cu cărțile rearanjate ieri. Vorbele cu care ei au rezistat și l-au omagiat pe dictator, au iscat acest măcel atotcuprinzător. Vorbele lor, amestecate cu pietre și cioburi și bucăți de pământ au fost din nou scuipate afară. În spatele meu, cineva izbea de zor cu o rangă în tabla blindatelor care-și croiau drum prin mulțime. Era tipul micuț pe care l-a întrebat Hansi în tramvai dacă au tras în lume. Paltonul său cu mânecile înnodate în jurul brâului se zbătea ca o trenă lungă prin sfărâmătura de pământ și parcă dansa și izbea cu toporul în toată pădurea asta de dihănii care fugărește poporul. Pe urmă l-am zărit pe Carol înotând prin mulțime, izbind cu pumnii și coatele în toate părțile ca să-și facă loc, asudat și congestionat și cu tâmplele înnegrite de funingine și deja smulsese ranga din mâna micuțului. Se apleca și se lăsa pe vine și parcă voia să înțepe dihăniile alea în boașe, și după câteva încercări, reuși să bage ranga între șenilele uneia, care mai merse zece metri și se opri horcăind și scuipând flăcări prin eșapamenți. Douăzeci de inși s-au cocoțat după Carol ca să tragă de capacul turelei, în timp de tancurile și taburile din urmă își croiau alt culoar, strivind poporul și stîrnind zbierete și vaiete de moarte. Rafalele s-au întețit o dată cu balamucul claxoanelor și al clopotelor de tramvai, dar n-am văzut încă pe nimeni căzând împușcat. Fugim care încotro prin perdele de fum și ne repliem în grupuri pe lângă ziduri. Undeva în capul bulevardului sunt soldați în uniforme verzi și albastre și negre, infanteriști, marinari, pompieri, grăniceri, parașutiști, pompieri, scutieri, un popor numeros înarmat cu toate neamurile de armament și echipat pentru a înfrunta inamicul și pe uscat și pe apă și-n aer, dar peste tot se aud glasuri care spun că nu vor avea curaj să tragă în popor. Trag cu muniție de manevră. Vor să ne sperie doar. E doar un decor adus de dictator. Se strânsese ciorchine de lume în jurul tancului oprit de Carol cu ranga și zburau pe sus ciozvârte însângerate de combinezoane negre și uniforme kaki, e doar un decor, e doar un decor, prafu’ și pulberea s-a ales de dictator! Atunci am văzut prin fum un bătrân nebun, trențăros și răpciugos și zbierând înjurături despre dictator. Sfinte Dumnezeule, era un bătrân cerșetor, care-și ridică palmele la față și căzu, și de jur-împrejur am văzut alții căzând tot așa, ca înțepați de albine în frunți și-n cefe prin viscolul ăla de urlete și mugete frământat de dangăte de clopote. Și iarăși fugeam cu moartea înainte și-n urmă, împreună cu vreo treizeci de inși, pe o stradă laterală care se face din bulevard. Ne-am repliat din fugă și am început să cadențăm și să scandăm iarăși că noi suntem poporu’ și asasinii și jos Ceaușescu, și n-am mai fi avut mult până să ajungem la Primărie când am dat nas în nas cu un pluton de soldați, de care am vrut să trecem zbierând din fundul rărunchilor, de se cutremura caldarâmul, că noi suntem poporu’ și voi pe cine apărați? Și, soldați, aveți surori și frați și așa mai departe. Da’ nu-i de glumă cu ăștia, păi uite-i că e, ba s-o fută pe mă-sa! Au somat și au ridicat puștile și-am mai rotit o dată privirea peste tot grupul și mi s-a părut că-i zăresc pe Hansi și pe părințelul Andrei. Noi suntem poporu’, restu’ s-o mai fi vărsat pe drum. Ba uite acolo în față și două femei cu copii în brațe și pe tipul ăla care-și rupe cămașa de pe el și rage cu pieptul dezgolit în fața armelor, mmmmîîîomoarămmmîîî! Tăceau. Țăcăneau din încărcătoare, armau și ocheau. Și pe urmă au tras! Futu-le morții-n gât de jeguri nemernice și să le fie țărâna în ciorba copiilor și părinților lor, pentru c-au tras în popor! Dar nu vor avea ei zile ca să stârpească poporul! Doar că ne zburătăciseră cu împușcăturile lor. Am rupt-o la fugă spre Primărie pe alte străzi, hăituiți și vânturați încolo și-ncoace de un popor mult mai numeros de militari, milițieni și securiști, care veneau de peste tot, dimpreună cu Salvări și mașini de pompieri. Toți au tras în noi. Vânau poporul ca pe iepuri, din Dacii în plină viteză. Ne împușcau de la ferestre, din poduri, de pe acoperișurile blocurilor și iarăși fugim și trebuie din nou să ne grăbim fără să ne pripim. Ceața unui amurg fumegos ne împresoară și ne sufocă. Hansi gâfîie lipit de zid lângă mine, și pe urmă îl văd aplecându-se în spatele unei Dacii care rulează la pas. Alunecă pe lângă ea, dându-i ocol și trage prin parbriz afară un om ca pe-o panglică dintr-un joben, în aceeași fracțiune de secundă bușindu-l de asfalt și trăgând zece focuri de pistol în cel de la volan. Hansi e un tigru cu labele pline de sânge, care trage afară din mașină mortăciunea făcută zob. Urcăm în locul lor, dar degeaba, nu mai pornește motorul de cât a tras și-n mașină până a zăpăcit-o și nu mai are nici gloanțe în pistol. Căutăm mortăciunile în buzunare după încărcătoare și o rafală lungă face să sară așchii din piatra caldarâmului în jurul nostru. Din nou am scăpat și fugim și scandăm prin flăcări și fum. Au dat cu gaze toxice peste popor! Să fie cu toatele în ciorba nepoților și copiilor și părinților lor! Prin geamurile Primăriei zburau steaguri și tablouri în flăcări. Pământul se zvârcolea și ardea și nu-i mai răbda. Ei cu vorbele lor zbierau la turma asta de popor, mmmîîînoi suntemmmîîî mmmîîîpoporu’ omoară omoară omoară! Mugetul mulțimii îi mătura de pe fața pământului. Noi suntem poporu’, zbierau în bătaia jeturilor de apă, lipăind prin bălți de sânge și împiedicându-se de cei căzuți, în timp ce Primăria creștea dintr-o fortificație de blindate și mașini de pompieri și militari în toate neamurile de uniforme, înarmați în fel și chip. Gemetele și urletele poporului se cățărau pe ziduri și scoteau pe ferestre steaguri și portrete de dictatori cu miile. Ei mugeau și urlau în noapte. Întunericul mustea de durerile lor imemoriale. Noaptea era un vaiet de moarte atotcuprinzător. Pământul a supt însetat tot sângele și lacrimile lor și i-a întors într-un loc de verdeață și răcoare. Din nou ne-au zburătăcit și iarăși am fugit și de astă dată nu m-am mai oprit decât sub podul acela de ieri noapte. De-acum rămăsesem singur și am luat-o spre casă șchiopătând. Numai de nu m-ar prinde ziua pe drum ca să mă vadă ăștia care omoară poporul. Toată viața m-am ascuns de ei prin demisoluri și țarcuri și grajduri, ca un șobolan și un vierme, transformându-mă pe nesimțite într-o lighioană iubitoare de întuneric. Întunericul m-a salvat mereu și mă va salva și de astă dată. Cerul îmi arată că mai sunt trei ceasuri până să se lumineze și deja am ajuns. Am bătut și am așteptat pe trepte în fața ușii. Mai bine să nu sparg ușa, și bine am făcut, că peste un sfert de oră a apărut Pepino și a descuiat ușa țarcului. N-a mai trebuit să urce la Mioara, fiindcă părințelul dosise o sticlă ieri noapte și apucase să-i spună în toiul Revoluției că-i în baie, în spatele closetului, lângă borcanul ăla cu câlți și garnituri de robineți, și cine o ajunge viu acasă s-o bea în cinstea poporului. Negreșit, așa vom face. S-ar putea ca din tot poporul, ăștia să mai fi rămas, eu și Pepino, și nici țigări nu mai avem. Ba uite că Pepino scotocește pe sub saltele și scoate un pachet de Mărășești. Puțină pâine și puțină fiertură ne-ar mai lipsi ca să fim un popor definitiv stăpân în țarcul lui. Dar merge și așa. Merge ca unsă. Am scăpat întregi de dușmanii noștri, din ghearele lor spurcate cu care nu vor conteni să scurme și să mănânce căcat din acest loc de verdeață și răcoare. Noi suntem poporu’, Pepino, iar de-acum suntem la adăpost. Nimeni nu ne mai omoară, eh, ți-ai rupt cămașa de pe tine și le-ai arătat pieptu’ ăla al tău de muscă tebecistă și tot n-au vrut. N-au înțeles ce ziceai! Pepino e spoit pe toată fața cu sânge uscat și funingine. A plouat cu cioburi și pământ pe el, a fugit prin gaze și flăcări ca să scape din ghearele călăilor care-au căsăpit poporul. Da, au omorât poporul, cu gloanțe, cu gaze, cu tancuri și jeturi de apă și bastoane. Au lăsat în urma lor numai ruine și cadavre. Vor rămâne ei singuri, fără nici un popor, să împărățească peste un țarc de împuțiciune și un pustiu tot mai vast, unde se vor mânca unul pe altul până la ultimul. Nu va mai fi verdeață și răcoare, ci numai durere și întristare. Ce-ați făcut din popor, jeguri nemernice ? Ați făcut o turmă de animale de povară pe care ați înfometat-o și ați măcelărit-o necontenit. Ce-ați făcut din acest loc de verdeață dacă nu un țarc și un abator de vorbe în care ați băgat oamenii pe rând și la grămadă și-ați scos cenușă și cadavre? N-a mai rămas nimic viu. Omoară și iarăși omoară, tot ce e viu să piară. Asta ați făcut. Comunismul, visul vostru de aur, slujbele voastre și familiile voastre, lefurile și pensiile voastre, cărțile voastre și ziarele voastre, acum ștergeți-vă cu ele la cur! Poporul nu vă mai vrea, pământul nu vă mai rabdă, dar voi o țineți una și bună, poporul și poporul și poporul. Poporul pe care l-ați mâncat voi fript, jigodii comuniste! Săturați-vă și îmbuibați-vă! Măcar că balamucul de afară se întețise iarăși, noi nu-l mai auzeam de aici, din livingul cu saltele. Coniacul și tutunul ne vindecaseră răgușeala și înviam de la o secundă la alta aflând cu puteri înzecite că noi suntem poporul. Vom stârpi până la ultimul toate jigodiile astea comuniste! Da, vom scăpa poporul de ei! Nimeni nu-i mai vrea și nimeni nu-i mai rabdă! Îi vom agăța pe toți cu capetele-n jos de stâlpi și de felinare, să-i ciugulească păsările și să treacă toată lumea să-i vadă, să-i scuipe și să-și facă nevoile pe ei. Asta-i soarta lor, pe care ei cu mâna lor și-au scris-o vreme de o jumătate de sută de ani în acest loc de verdeață și răcoare. Pepino mi-a spus că pe Hansi l-a urcat într-o Salvare, cu o grămadă de gloanțe în el, dar încă mai sufla! N-ar fi trebuit să facă asta, fiindcă și Salvările sunt ale lor, la fel și tancurile și mașinile de pompieri. Totu-i al lor, Pepino, înțelegi? Toate orașele și așezările, fabricile și câmpurile de semănături și toate animalele și toți oamenii cu tot cu sufletul din ei. Totul trebuie luat cu japca de la ei, fiindcă altminteri vor continua să rămână stăpâni și vor tăia și spânzura în veci în acest loc! Și Hansi? Să-l fi lăsat să moară acolo-n stradă? L-au dus la spital! Și spitalele sunt ale lor, Pepino, așa că ei îl vor vindeca pe Hansi cu un glonț în cap și-l vor trimite pachet la Mortu’ Fript. Îl vor face cenușă și-l vor arunca la canal, să curgă la vale cu spurcăciunile lor, căci așa procedează ei, comuniștii. Cu ăștia nu-i de glumă, Pepino, nu te joci cu ăștia! Ba s-o fută pe mă-sa, c-o să le punem pielea-n băț și-o să defilăm cu ei de-a lungul și de-a latul acestui loc de verdeață. Steagul Revoluției va flutura prin toate orașele și cătunele piei jegoase de comuniști. Noi îi vom stârpi, noi vom scăpa omenirea de ei, de toți absolut. O să le piară urma și graiul. Nimic nu mai e al lor, doar moartea. Toate orașele și așezările, ogoarele și animalele și fabricile, cât vezi cu ochii, toate-s ale noastre. Noi le-am făcut, noi suntem stăpânii acestui loc de verdeață, fiindcă noi am scăpat omenirea de ei! Dar Andrei și Carol? Ce-o fi cu ei? Istovise Pepino dând din mâini, iar mie mi se închidea ochiul cu care-l urmăream. Cu celălalt ochi continuam să caut prin catastiful pescuit de pe Bega, în timp ce-i spuneam că părințelul Andrei, cel puțin, trebuia să se întoarcă aici. El n-are alt loc prin oraș unde să tragă, dacă nu l-or fi omorât și pe el! Eh, aia e, c-am rămas un popor de doi inși aicea-n țarcul ăsta, îmi spuneam răsfoind tot mai descurajat Omagiile Uniunii Scriitorilor din România. Nu găseam nici un fel de Gheorghe Restoiu printre cele vreo sută de nume. Pepino îmi spunea că ne vom întoarce, acum, va trebui neapărat să mergem după ei și să-i căutăm. Nu putem să-i lăsăm la mâna ălora pe Carol și Andrei. Are dreptate Pepino, iar totodată înțelegeam că mă amăgisem crezând c-am cunoscut vreodată un scriitor în carne și oase, pe numele lui, Gheorghe Restoiu, un fel de hopa-mitică mic și rotofei, cu gușă și fălci palide și plete linse, care arătau că-i un artist la viața lui. Deși sunt destui în catastiful ăsta. Restoiu nu-i printre ei. Poate n-or fi trecuți toți aici, or mai fi scăpat și pe de lături, și nici Editura Calende n-o văd, da, Editura Cartea Românească scrie aici! Vom merge, Pepino! Am rupt ultimele patru pagini cuprinzând vreo sută de nume de scriitori și titluri de omagii, le-am împăturit și le-am băgat în buzunarul cu fermoar de la piept al canadienei lui Hansi. Eh, n-aș putea spune că nu mi-a purtat noroc până acum canadiana asta. Oricum mi-a mers mai bine decât sărmanului Hansi! Pepino rămăsese în urmă să încuie și coboram prin întuneric spre lumina chioară a becului de la ieșirea din bloc. Oare de ce m-am oprit după ce am coborât patru trepte? Era o liniște ca de sfârșit de lume și încremenisem cu moartea înainte. Prin lumina aia firavă și-n întunericul de-afară nu se vedea nimic mișcându-se. Tot zbuciumul și spaima zilelor și nopților din urmă mă copleșiră instantaneu, omoară, omoară, omoară! Mi se zbătea inima în gât, îl așteptam pe Pepino și Pepino a ieșit pe ușa blocului înaintea mea. Omoară!!! O singură împușcătură am auzit. M-am întors și-am urcat trei trepte și am înțepenit lipit de zid în întuneric. Oare m-or fi văzut? Omoară! Omoară! lătra întunericul. L-am văzut pe Pepino zvâcnind, ținându-se cu mâinile de gât și căzând grămadă în fața ușii deschise prin care ar fi trebuit să trec. Nu m-au văzut! Așteptam în întuneric lipit de zid, scăldat tot de sudoarea de gheață a morții, și numaidecât am văzut două umbre aplecate și rupte de mijloc, furișându-se iute, iar după două secunde a apărut și a treia, cu un pistol pe care-l ținea în amândouă mâinile întinse învârtindu-se și ținând încontinuu împrejurimile. Cei doi l-au luat de mâini și de picioare pe Pepino, și deja îl verificaseră și-l recunoscuseră. E terorist și ăsta, i-am auzit, înainte de a dispărea din raza vederii mele. Și eu eram terorist, dar nu mai eram sigur că nu m-au văzut. Am mai așteptat lipit de zid un minut și pe urmă am mai stat cinci minute în fața ușii, pe trepte, până am simțit că nu mai pot. Peste nici o jumătate de ceas o să se lumineze de ziuă și-mi va fi mult mai greu. Am izbit cu umărul de ușă și eram înăuntru în întuneric. Mi s-a părut că aud o foială în spate, dar vedeam ca ziua în întuneric și nu era nimeni. Am tras după mine ușa de la bucătărie și am deschis fereastra. Nu simțeam și nu vedeam vreo mișcare nici în întunericul de afară. N-or fi ei atât de proști ca să pândească doar la ieșirea din bloc, să nu păzească și ferestrele, dar nici până într-atât de deștepți! Atunci i-am auzit pe trepte, împiedicându-se la ușa țarcului și înjurând teroriștii. La dracu’, ușa asta de la bucătărie am mai vrut s-o blochez și altădată. Am sărit în întuneric și-am aterizat pe arătura de pământ înghețat. Iarăși fugeam.
Imagine reprezentativă: Fortepan
