Ci-i cu papucii ăia în picioarii?
‒ Bună dimineața.
Întind mâna pentru a da noroc și cobor privirea: adidașii mei sunt în regulă, nu sunt murdari. Mă uit spre încălțările lui: o pereche de mocasini cu sigla Versace mare pe ei. Mă uit din nou la Nike-urile mele. Sunt OK.
‒ Bunî diminiața. Adicî iești îmbrăcat bini. Da’ papucii… Catării așa sî poartî la Bucuriești acolo? Da’ tu știi undi ai vinit?
Pantaloni la dungă, tricou din in și un sacou. Toate bleumarin. Adidașii gri. Îl scanez din cap până în picioare. Pantaloni chino bej, tricou polo verde fistic. Cu siguranță sunt îmbrăcat mai bine ca el. Îi analizez fața. Dincolo de părul alb, vopsit șaten cu prea mult timp în urmă, că acum are rădăcini de vreun centimetru, e și botoxat. Când vorbește cu mine, fruntea nu i se mișcă deloc. E greu să-mi dau seama câți ani are.
‒ Păi, tocmai, că știu unde am ajuns. Am de mers toată ziua…
Mă așteaptă o zi plină în Chișinău. Plecat cu noaptea în cap din București și cu avion de întoarcere spre seară, cu trei vizite de făcut, pantofii sport au fost decizia cea mai bună.
‒ Ați mâncat? Numai o cafea?
‒ O cafea, da. De mâncat… e prea devreme pentru prânz și micul dejun mi-a fost sandviciul din avion.
‒ Haideți să vă dau atunci o cafea.
Arată cu mâna spre o clădire verde de sticlă, pe care scrie mare Titan Gym. Pornesc în după el, privind în dreapta spre clădirea pe care trebuia să o vizitez. Se întoarce spre mine și, observând că mă uit la clădirea respectivă, îmi spune:
‒ Mergem după aceea și acolo. Mi-i teamă că amândouă sunt ale mele…
‒ Amândouă ce?
‒ Amândouă clădirile. De fapt, toată strada e a mea. Dar toate la vremea lor… acum să serviți o cafea.
Intrăm în clădirea de sticlă și suntem întâmpinați de recepționeră. Se ridică în picioare, ne dă bună dimineața, ne deschide turnichetele să intrăm în cafenea.
‒ De care cafea bei? Americano, cappuccino?
‒ Cappuccino, răspund eu, cu ochii țintiți în monitoarele din cafenea, pe care rulează imagini din sala de fitness.
‒ Ia un loc la acolo! arată cu mâna spre o masă de la geam.
Un copil colorează într-o carte. E plin de carioci și creioane colorate. Mă așez la cea de lângă și cotrobăi prin geantă după formulare.
‒ Am zis acolo! spune el furios – apropiindu-se de mine.
‒ Da, dar e ocupată.
‒ Aia e masa mea. A cui e odrasla asta? Sunt cu domnul, e venit de la București, mă faceți de râs. De ce vă plătesc? Cum să ne bage în seamă?
De după bar țâșnește o femeie care înșfacă puștiul si dispare. În urma ei, apare o altă femeie, care strânge rapid cartea de desenat și toate ustensilele. Bărbatul mă invită din nou la masă în timp ce o a treia femeie ne servește cafelele. Mă ridic buimac, încercând să strâng toate formularele.
‒ Ce-i cu foile alea ale tale?
‒ Niște formulare, trebuie completate pentru colegii mei de la HQ.
‒ Eicichiu? Ce-i aia?
‒ Colegii din Turcia… Informații despre clădire, răspund și îmi așez ochelarii – tic nervos. De exemplu, ce fel de fundație are clădirea.
Privesc prin geam spre clădirea pe care trebuie să o inspectez. Iau o gură de cafea și fixez pixul la câțiva milimetri de foaie.
‒ Cum adică ce fel de fundație? – se miră interlocutorul meu pe la jumătatea formularului. Din aia bună. Din beton. Așa cum aș face și la casa mea. Numai materiale bune am folosit aici.
‒ Radier, piloți?
‒ Din beton. Dar nu știu… Mergem la oficiu și întrebăm. Că eu chiar nu știu…
‒ Când a fost construită clădirea?
‒ Să tot aibă vreo zece ani… Nu e bună cafeaua? Că nu prea bei din ea…
Se întoarce spre bar, vrând să spună ceva femeii, însă îl opresc:
‒ E foarte bună. E puțin cam fierbinte și mie îmi place mai rece… Stați liniștit.
‒ Alte întrebări mai ai?
Ia formularul din fața mea și se uită prin el.
‒ În ce limbă scrie aici, că nu înțeleg niciun cuvânt…
‒ E în engleză.
‒ Îmi traduci mie fiecare întrebare de aici? Te plătesc bine ăia, mă tem. Pari băiat deștept. Nu vrei să lucrezi pentru mine?
Nici nu apuc să răspund. Doar ridic ochii din foi și mă uit spre el să văd dacă glumește.
‒ Ai de toate la București, nu ca noi, nu? Ce să-ti dau eu? Hai zi acolo cu întrebările tale, că tu ai venit chitit pe treabă. Nimic nu te domolește.
Continui să citesc fără succes restul întrebărilor. Nu știe să răspundă la niciuna. Cum termin cafeaua, decide să plecăm. Bucuros că ajung la clădire să fac măsurătorile, grăbesc pasul.
‒ E reabilitată termic… Da’ unde vă grăbiți așa? Sunteți la mine în ospeție. Haideți pe-aici.
Întinde mâna spre partea opusă.
‒ Aici e piața mea.
Ne oprim lângă o tarabă plină cu fructe, de unde ia o caserolă micuță cu mure și mi-o dă.
‒ N-ați mâncat nimic. Na mure!
Iau două mure din caserolă și apoi o las pe tarabă, lângă celelalte. Mă privește urât și ia o caserolă cu afine.
‒ Luați afine, atunci, dacă murele nu vă plac.
Se întoarce spre vânzător și îl ceartă din priviri. Băiatul e în poziție de drepți și pare să tremure din fiecare încheietură. Pe frunte i se adună brobonele mici de sudoare.
‒ Domnu e de la București. Nu i-au plăcut murele tale. Corcodele ai pentru mine?
Băiatul fuge în spate și revine cu o caserolă cu corcodușe. O întinde cu ambele mâini.
‒ Voi nu vedeți că peste drum e un bătrân care vinde tot fructe? Trebuie să le văd eu pe toate? Voi azi chiar vreți să mă necăjiți.
Băiatul dispare din nou și revine cu un bărbat voinic. Îi arată cu mâna spre bătrânul de vizavi. Mă uit și eu la el, curios ce-o să se întâmple, dar nu apuc să văd nimic pentru că pornim mai departe.
‒ Aici e Avocado, un restaurant care o să-ți placă ție, că voi la București mâncați așa, moflicat.
‒ Știți, nu-mi e foame încă…
‒ Lasă, măcar să vezi ce servim!
Intrăm în restaurant și ne îndreptăm spre bufet. Vânzătoarea își ia și ea poziție de drepți și salută. Ceilalți oameni de la coadă întorc capetele spre noi și se dau în lateral, lăsându-ne toată vitrina la dispoziție. Bărbatul se uită să vadă ce e de mâncare și îi spune ceva în rusă vânzătoarei. Femeia dispare și se întoarce cu o alta, probabil bucătăreasa. După tonul vocii, le ceartă. Sau poate e de vină doar limba rusă. Cu o voce blândă, îmi spune:
‒ Nu mâncăm aici. Hai să-ți arăt primul restaurant privat din Chișinău. E peste drum.
O luăm la pas pe trotuar. Fiecare persoană cu care ne întâlnim salută respectuos cu câte o plecăciune. Traversăm strada și intrăm în curtea unei clădiri ca o culă. În față oprește o mașină neagră de teren, care ne urmărise tot timpul.
‒ Nu vreau să par pricinos, dar ne urmărește o mașină…
‒ Nu ne urmărește nimeni. E mașina mea. Bodyguardul.
La intrare, dăm de o femeie care spală pe jos. Când ne vede, încremenește.
‒ Ce cauți aici, Maria? Nu trebuia să fii la mine azi?
‒ Bună ziua! Doamna a zis să vin aici să spăl… Sunt pete de var pe marmură.
Bărbatul trece printre mop și găleată și îmi face semn să îl urmez.
‒ Nu-ți face griji că abia a spălat, doar să nu aluneci. Prima dată îți arăt laboratorul de cofetărie. Nu ne vrea Europa, că noi avem cele mai bune prăjituri! Nici la Moscova nu au condiții ca aici. Cea mai scumpă aparatură. Știi cât costă? Nici nu tre’ să știi!
Din bucătărie urcăm pe niște scări și ajungem într-o sală mare. Pe jos, marmura lucește mai ceva ca o sticlă. Pereții sunt acoperiți cu oglinzi de cristal, iar din tavan atârnă candelabre din cristal. În mijlocul sălii tronează o masă mare din lemn masiv, cu modele florale, înconjurată de scaune îmbrăcate în piele de culoarea perlei.
‒ Asta e sala festivă. Mai e crama, sala de mese a restaurantului, un oficiu și un club de trabuc.
‒ La oficiu găsim informații despre clădire?
‒ Mă înnebunești! Uite aici ce calitate… Stai să vezi în cramă! Am pus pe pereți viță naturală.
Traversăm fiecare încăpere. Eleganța restaurantului mă face să mă simt murdar. Aș vrea să fac poze, dar îmi e teamă că telefonul meu o să se blocheze de la atâta opulență. Mă gândesc la discuția cu adidașii de dimineață. Nu mă simt deloc confortabil aici.
În oficiu ne întâlnim cu chef-ul restaurantului, o femeie voinică, ce-și notează rețete pe o foaie. Cei doi vorbesc ceva în contradictoriu, apoi bărbatul se întoarce spre mine și îmi face semn să ieșim.
‒ Am vrut să-ți gătească Vika ceva. Dar nu are încă cumpărăturile făcute… Data viitoare când vii la Chișinău, ești invitatul meu la masă, aici. Nu se poate să nu mănânci nimic. Nu accept, nu se cade. Am patru restaurante în oraș, trebuie să îți găsim ceva de mâncat. Se află apoi la București că nu te-am ospețit. Dup-aceea mergem să-ți iei informațiile de care ai nevoie, te trimit la clădire, să faci ce măsurători vrei tu. Să-i spui șoferului unde să te lase… Ai venit la mine, n-ai nevoie de papuci confortabili să mergi pe jos. Avem mașini. Lumea-treia, lumea-treia, da nu e chiar așa cum zice presa.
În fața restaurantului, ne așteaptă SUV-ul luxos cu portierele deschise. Urc în spate și pornim.
Imagine reprezentativă: Alex Mirutziu, I can do mornings, 2012
