Întâmplarea a făcut ca săptămâna trecută să citesc două volume semnate de doi istorici sau, mai bine zis, un istoric și un arheolog. Cartea lui Codruț Constantinescu am primit-o la Câmpina, iar pe cea a lui Cătălin Pavel, la Bookfest. Ambele mi-au stârnit interesul: mereu am urmărit curios perspectivele care sunt diferite de ale mele. Așa că le-am citit, mi-am luat notițe și mai jos, aveți rezultatul.
Surprizele încep imediat. Codruț Constantinescu și-a reunit amintirile din călătorii sub frumosul titlu Pasager prin amintiri (Polirom, 2023). Cartea conține deci jurnale ale călătoriilor în care autorul, alături de familia lui, le-au făcut în străinătate, dar și în România
Comandă cartea:
Familia Constantinescu este una care se pregătește foarte temeinic înaintea fiecărei călătorii, fie că e vorba despre Grecia sau Sicilia, Colibița sau oricare alt loc. Codruț, care conduce mereu, își desenează într-un caiet traseul, ca nu cumva să se rătăcească dacă internetul cade. Merge conștiincios la cât mai multe muzee sau castele din cutare oraș. Cartografiază ca un bun elev orice experiență – ritual practicat, de fapt, de întreaga familie.
Uneori intervine nostalgia, ca de exemplu în călătoria la Geneva, unde Codruț Constantinescu și-a făcut masteratul (ca fapt divers, împreună cu Mirel Bănică), și unde a lucrat ca șef de tură la McDonald’s. Aici, frustrarea e îndulcită cu umor: „În momentele când sunt descumpănit, constat că societatea valahă nu a dat doi franci pe cele învățate de mine la Geneva, în timp ce deținătorii de doctorate furate avansează într-un an sau doi cât alții în vieți pline de efort“ (p. 72). Dacă mi-e îngăduit: înțeleg amărăciunea, dar asta te otrăvește pe tine, fără să-i intereseze tocmai pe cei care fură doctorate. Să rămânem, cât putem, la nostalgie, semnalată cu eleganță încă din titlul capitolului: „Geneva. După 20 de ani“.
Passons – cum spune chiar autorul în mai multe dăți. Aflăm mereu informații despre prețul răcoritoarelor și berilor, ca și despre cele ale felurilor de mâncare. Ni se spune că, mergând spre Grecia, e mai bine să facem plinul în Bulgaria, unde benzina este mai ieftină.
Poate nu e întâmplător că, în capitolul dedicat călătoriei la Roma, un pasaj se încheie astfel:
O cafea, un panini, un răsărit de soare, o briză, pescăruși laziali gălăgioși, încă o zi întreagă de petrecut în Cetatea Eternă, ceva bani pe card și monede în buzunar – poți cere mai mult de la viață? Poți, evident, dar asta nu înseamnă că cineva este obligat să-ți îndeplinească solicitările insolite. Cât mai vrei? (p. 103)
Îmi plac stereotipiile inversate pe care le găsesc aici: de pildă, eu sunt convins că regățenii sunt mai amabili, în timp ce Constantinescu susține exact contrariul. Sau, o altă instanță: autorul se plânge mereu că nu are bani, dar călătorise în câțiva ani mai mult decât am făcut-o eu într-o viață, ca să nu mai amintesc de doctoratul meu de la… Cluj. Iar se adeverește că totul depinde de cum te raportezi la viață, de cum o privești.
Codruț Constantinescu practică o scriitură alertă, expresivă, foarte critică la adresa României: „Un tren pârlit și regional din Palermo către Messina poate atinge viteza de 167 km/h. […] CFR va ajunge și chiar va depăși acest nivel sicilian în aprilie 2078 sau chiar mai târziu, în martie 2081“ (p. 127). Un Cioran care călătorește, al cărui umor amar este completat de unul mai relaxat, al lui Dan Perjovschi, ilustratorul sau, mai bine zis, coautorul cărții.
Cătălin Pavel a scris un fel de ghid pentru cei care sunt interesați de istorie. „Volumul face parte dintr-o serie de cărți care le prezintă adolescenților și tinerilor de azi, într-o manieră riguroasă dar accesibilă, subiecte esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăiesc. Seria este coordonată de Liviu Papadima și Roxana Jeler“ – ne atrage atenția Editura Art.
Începutul seriei e perfect. În Elefantul lui Carol cel Mare (Editura Art, 2025), Cătălin Pavel scrie cu elan, structurat, cu umor, serios dar cu o mare deschidere. Elefantul primit cadou de Carol cel Mare de la Harun al-Rașid devine metafora pentru tot ce explică acest „anti-manual de istorie“, cum îl numește autorul.
Comandă cartea:
Volumul cuprinde trimiteri la marii istorici ai lumii, de la Gibbon la Bloch și de la Braudel la alții, dar niciodată nu devine plictisitor. Pavel trece prin obligațiile și sarcinile istoriei, menționând și riscurile și pericolele ei, dar și contradicțiile și paradoxurile.
Vă amintiți scena, dintr-un roman al lui Alexandre Dumas, în care abatele Faria arde o hârtie oarecare, doar ca să constate că focul face să apară literele, scrise cu o cerneală invizibilă, ale testamentului cardinalului Spada. Informațiile despre locul unde este îngropată comoara de pe insula Monte-Cristo pot fi citite, deci, doar în timp ce hârtia arde. Cam așa e și în timpul săpăturii“ (p. 131).
Iată, de pildă, o altă frază la care suntem invitați să reflectăm: „Când scrii istorie, ești întotdeauna un oaspete în vizită. Vrei să consemnezi și să înțelegi, nu îți propui să faci judecăți morale asupra lumii gazdei și nu ai căderea să faci schimbări în ea“ (p. 26). Adică nu se poate face istorie uitându-ne de sus în jos: se poate face doar privind ochi în ochi o lume de mult apusă, dar nu mai puțin interesantă. Și niciun istoric nu se poate opri să pună întrebarea cu care se termină ghidul făcut de Cătălin Pavel: „Și-apoi ce s-a mai întâmplat?“ (p. 152).
Ca un adevărat om de știință, autorul relativizează mereu obiectul „sfânt“ al disciplinei pe care o cultivă: el are nevoie de niște ochi neînlăcrimați. Jucăuș, perspicace, cu simț al proporțiilor, Pavel a adăugat și o mică bibliografie pentru cei care sunt tentați să pătrundă în tenebrele în care ne poate duce istoria, precum și în luminișurile sale extraordinare. „Anti-manualul“ conține și niște ilustrații foarte inspirate – și care inspiră.
Aici, trebuie să subliniem frumusețea obiectului scos de Editura Art. Hârtie elegantă, pagină frumoasă, font atractiv. Sper ca volumul lui Cătălin Pavel să marcheze începutul unei serii cât mai trainice.
