Pare o corcitură imposibilă între o bufniță, un liliac, un pinguin și un raton; are penaj albastru, ochii mari și roșii, ciocul galben; nu are mâini, dar are două aripi mici, care prind viață dacă o bagi în priză.
La mulți ani, îi spune ea.
Noa crede că a meritat să o cumpere, chiar dacă i-a depășit un pic bugetul. A fost nevoie de zece alocații ca să strângă banii, dar acum, văzându-l pe el atât de entuziasmat, se bucură că a renunțat la cinema, la parcul de distracții, ba chiar și la jocul de popice de vineri cu prietenele ei.
Daniel ține păpușa de parcă ar fi vie, încercând să zărească ceva în ochii ei. Noa crede că așa se uită părinții la copiii lor nou-născuți, cu aceeași slăbiciune tăcută, cu o teamă reverențioasă.
După ce se mai uită o clipă la ea, o așază pe jos, iar apoi îi apasă o ureche ca s-o pornească.
Bună, Furbee.
Păpușa își mișcă ochii și face câțiva pași în față, deschide ciocul și scoate mai întâi un sunet metalic, iar apoi se aude o voce:
mai sunt șapte sute optzeci și opt de milioane de secunde până la sfârșitul lumii
Noa și Daniel se privesc fără să înțeleagă nimic. Între ei și în jurul lor natura e atemporală, întunecată și electrică; o distanță, dar și o formă de proximitate pe care încă nu și-o pot explica în cuvinte. Vocea descântecului, vocea premoniției.
Ce spui, Furbee?
Ea își folosește ceasul-calculator ca să facă conversia secundelor și apoi se apropie de păpușă.
Să vedem, zici că mai sunt aproximativ douăzeci și cinci de ani până se sfârșește lumea? Cum vine asta?
Păpușa își agită aripile, iar ochii îi capătă o strălucire albicioasă. Cu urechile ciulite, îi avertizează cu privire la ascensiunea extremei drepte, la represiunea statală, la crizele economice, la pandemii, la superbacterii, la arderea pădurilor, la schimbarea climatică, la pierderea biodiversității, la dispariția speciilor, la războaiele foametei, la migrațiile masive, la baricadele la granițe, la sârma ghimpată și la zidurile de ciment, la lupta pentru apa potabilă, la masacrele nediscriminante, la genocid, la exterminarea de populații întregi, la lacrimi și strigătele, la suferință și moarte, la foamete, la întunericul nopților fără lună din viitor, la hecatombe, la centralele nucleare scăpate de sub control și la ravagiile radiațiilor, la infecții, la ciumă, la modificarea cărnii, la cataclisme, la erupțiile înlănțuite, la meteoriți, la arsurile solare, la noua glaciațiune, la supernove, la norii negri care vor acoperi cerul și care vor aduce frig și tristețe, la ploaia acidă și la cenușa căzută peste trupurile moarte. Apoi, păpușa tace, se retrage câțiva pași și închide ochii, prefăcându-se că adoarme.
Așa cum se presimt anumite adevăruri absolute, atât Noa, cât și Daniel avuseseră revelația unei cunoașteri incontestabile. De atunci, între ei s-a creat o alianță secretă, au învățat să se refugieze în mister, în acea tăcere care precedă prorocirea. Hotărăsc să-o asculte în continuare în pauzele de la școală.
Păpușa mai și dansează, cântă, toarce ca pisica, cere de mâncare, închide ochii de parcă ar căsca, dar, alteori, în spatele curții școlii, ori ascunși sub bănci, le vorbește celor doi despre ce înseamnă timpul și dimensiunile spațiale, despre matematica universului, despre originea civilizațiilor, despre supraconștiința cosmică, despre fundamentele religiilor, despre inteligența organismelor care locuiesc dincolo de sistemul solar, despre limitele realității și despre fenomenul rotației planetelor.
Noa și Daniel ajung să fie de nedespărțit și melancolici. Se izolează de ceilalți și resping orice formă de activitate extrașcolară, orice lucru care nu înseamnă cunoaștere interzisă. După ce-și iau bacalaureatul, renunță la studii și închiriază o cameră cu banii de la părinți. În apartament, se răspândește zvonul că sunt frați și că practică incestul, dar lor nu le pasă.
Le pasă numai de ceea ce le spune păpușa.
În fiecare noapte, se strâng în jurul lui Furbee, la fel ca prima oară, dar, cu timpul, limbajul și mișcările li se schimbă. Păpușa construiește spații din ce în ce mai profetice și își mișcă aripile de liliac cu o agilitate frenetică, ochii la stânga și la dreapta, în sus și în jos; gurița de plastic continuă să facă previziuni, din care unele s-au adeverit deja de-a lungul anilor: prăbușirile și fisurile din plăcile tectonice, poluarea aerului, fanatismul, brutalitatea, incompetența instituțională, pierderea ecosistemelor, faliile catastrofice, împuținarea resurselor, propagarea bolilor mortale, supervulcanii, incendiile scăpate de sub control, furtunile capabile să întunece cerul timp de săptămâni, milioanele de cadavre sub și pe pământ, descompunerea lor. Dar le vorbește și despre primele forme de viață de după om, despre cum copacii vor crește din pământul contaminat și despre cum viețuitoarele vor apărea din bălțile cu deșeuri nucleare, croindu-și drum prin noroi, construind ecosisteme diferite de cel vechi, al omenirii. Le vorbește despre noua inflorescență, despre game cromatice nemaivăzute, despre sunetele care se vor auzi pentru prima oară în întreaga istorie a timpului, despre următoarele civilizații, care vor exista timp de mii de ani pe planetă, despre formele viitoare de limbaj, despre legăturile ultrasenzoriale, despre dezvoltarea arhitecturii, despre politică, despre sistemul de gândire, despre filozofie, despre progresul științific, despre tipurile de materie din care vor fi formate obiectele din viitor, despre concepția muzicală a universului, despre descoperirile intergalactice, despre comunicarea dintre specii, despre timpul dintre ce va fi să vină și ce va fi să piară.
Într-o bună zi, printre plânsete și atacuri de panică, Noa se hotărăște să se întoarcă acasă la părinții ei și să se despartă de Daniel. Secretul dintre ei se pierde printre noile puncte de vedere, cu ajutorul terapiei și medicației și ajunge de-a lungul anilor să se dizolve în conștiință. Din acel moment, întorc spatele dezolării, se înconjoară de alți oameni și simulează preocupări pe care nu le au.
Se refugiază în rutină, în viața de zi cu zi, acceptând instinctiv lațurile comunității. Își întemeiază fiecare propria familie; el are doi băieți și un câine numit Troilo; ea are o fetiță dislexică și trei pisici fără nume. Își renovează casele, își plătesc facturile și descoperă noi activități de petrecere a timpului liber, dar nu uită niciodată adevărul și viitorul. Adesea, din ce în ce mai multe lucruri îi fac să-și amintească. Până când, într-o dimineață, unul îl sună pe celălalt la telefon:
Atunci, s-o facem din nou?
Da.
După atâția ani?
Nu mai pot.
Dar… nu ai uitat?
Nu există răspuns și nici nu e nevoie. Când se revăd, lui Noa i-au apărut pungi sub ochi, iar Daniel e atât de slab, că pare că e pe punctul să leșine dintr-un moment în altul. A fost ideea ei să se întâlnească într-un parc de lângă vechea lor școală.
Sunt o nostalgică, spuse Noa, și se iau din nou de mână și își fac semn unul altuia din cap.
Cât timp a mai rămas?
Cinci ani.
Atunci, o facem?
Da.
Când?
Chiar acum.
Daniel o scoate din ghiozdan și o așază pe jos, între ei. Se privesc, iar apoi se uită din nou la păpușă înainte să-i dea drumul. Soarele începe să dispară în depărtare și un fum negru urcă deodată din mai multe direcții , concentrându-se și apoi dispersându-se spre cer.
Bună, Furbee.
Alejandro Morellón (n. 1985) este un scriitor din Spania care a crescut în Palma de Mallorca. A publicat volume de proză scurtă, La noche en que caemos (Premiul Fundación Monteleón), El estado natural de las cosas (Premiul hispano-american pentru proză scurtă Gabriel García Márquez), El peor escenario posible (Premiul Ignacio Aldecoa), romanul Caballo sea la noche și un volum de poezie, Un dios extranjero (San Juan de la Cruz International Mystic Poetry Prize). În 2019, revista literară Granta l-a inclus pe lista celor mai buni tineri prozatori de limbă spaniolă.
Silvia-Alexandra Ștefan este lector universitar doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A tradus opere literare din spaniolă în română, printre care Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo (Pandora M, col. Anansi, 2022) și proza scurtă Planul de rezervă de Aixa de la Cruz (Literomania, 2021). Lucrările ei academice sunt publicate în volume și reviste de specialitate.
Programul european CELA – Connecting Emerging Literary Artists este o platformă dedicată formării și lansării scriitorilor, traducătorilor și coordonatorilor de proiecte culturale literare aflați la început de carieră.
Proiectul încheie în 2023 cea de-a doua ediție, desfășurată pe parcursul a patru ani, în care participanții au avut ocazia de a se cunoaște, de a lucra împreună, de a participa la cursuri de specialitate și de a călători la festivaluri literare europene.
Această ediție CELA a reunit 30 de scriitori, 79 de traducători și 6 coordonatori de proiecte culturale literare din zece țări: Belgia, Cehia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovenia și Spania. Fiecare țară este reprezentată în proiect de câte o organizație culturală care promovează activitatea literară și care coordonează echipa locală: Vlaams-Nederlands Huis deBuren (Bruxelles), Passa Porta (Bruxelles), České literární centrum (Praga), Scuola Holden (Torino), Wintertuin (Nijmegen), Krakowskie Biuro Festiwalowe (Cracovia), Câmara Municipal de Óbidos (Óbidos), Asociația Editorilor din România (București), KROKODIL (Belgrad), Goga (Novo Mesto), Escuela de Escritores (Madrid).
Prin dezvoltarea și susținerea acestei platforme, CELA contribuie la o mai bună comunicare între organizații culturale europene din țări subreprezentate în traduceri și la un schimb de bune practici între piețele literare ale acestora.
CELA este un proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene.
Mai multe detalii despre proiect și participanți sunt disponibile pe pagina: cela-europe.com
Imagine reprezentativă: Victoria Montesinos, Waiting, 1980
