Patru fragmente teoretice și un poem folositor

Start

#Moartea lui kybernetes. Am crescut împreună cu mai multe computere și cu aproape tot internetul. Nu spun că aș fi fost un Mogli printr-o junglă digitală, lăsat în grija unor mașini, ci vorbesc în alt sens, nu neapărat mai rafinat, al coevoluției într-un ritm comun. Ca mine au fost mii, poate sute de mii, numai în România. Oameni care au știut de la început că sunt parte a unei revoluții, că odată cu și prin ele sau ei vine transformarea. Am fost cei care au îmbrățișat de la început grădina minunilor și desfătărilor lăsată nouă de Alan Turing și von Neumann. Noi am modificat computerele, cu mâinile noastre, și ele ne-au modificat pe noi. Ce am pierdut aici din ce numim „umanitate“, inventată și ea, singulară din epocă-n epocă, rămâne încă de văzut. Cu toate că nu am programat direct vreun sistem de operare și nici nu am brevetat vreun nou tip de procesor, noi, acești împătimiți, pasionați, hobbyști, amatori și total angajați față de lumea care tocmai se ridica și prin efortul nostru jucăuș, am influențat și îndreptat tehnologia informației în direcția celei de-a treia faze a revoluției digitale, totalizantă și ireversibilă. Unde s-au dus cablurile întinse între blocuri, stâlpi și garaje, ilegale dar necesare? În ce computer din vecini am uitat plăcuța de RAM de 64MB, mândria scării de bloc? Iar ele, sălile de net, unde tăiai fumul cu cuțitul, băteai pe Sub-Zero cu Prințesa Kitana și te vrăjeai c-un alt username pe mIRC, ele ce au devenit? Dar toate linkurile scrise de mână, pe câte-o bucată de hârtie, oare mai duc undeva? Navigarea liberă, fără scop și fără urme, fără bagaje și fără vămi, mai este ea posibilă? În acest punct, în această fază în care ne aflăm, cele și cei care am descoperit și am păstrat atașamentul față de utopicul internet al primilor ani suntem, așa cum e și firesc, devorați de revoluție. Totul a fost colonizat și lupta pentru suveranitate digitală (globală) se duce între platforme, plăci tectonice care reverberează deopotrivă în alegerile noastre individuale și colective. Navigatorii, care săreau din link în link? Nu mai există, altcineva sparge talazurile oceanului informațional. Sunt algoritmii, entități care acționează și asupra lumii, dar în alt mod, cu o forță probabil mai mare decât cea a oamenilor. Timpul liber al explorării și împărtășirii, de acum douăzeci de ani, să zicem, a devenit muncă silnică, uneori chiar absurd de distractivă, bazată pe recompense mici și rapide. Anonimitatea este azi înfierată și normalitatea vine din disciplina verificării notificărilor pe telefon. În acest stadiu al revoluției digitale, unul final, nouă ne mai rămâne doar netstalgia.

Nu prea văd cum poți rezista tentației experiențelor diverse și continue pe care le propune viața online. Cât de greu e să zici „nu“ unor reel-uri cu pisici care merg în două picioare? Sau unor gif-uri care dau creierului dopamina necesară spre a vizualiza și alte clipuri? Faptul că informația este în flux, nu în containere finite și delimitate, face grea fixarea unui început și sfârșit al activității.

#Platformizarea. Celor predigitale și predigitali ne sunt evidente schimbările modului în care trăim în lume, observând înrădăcinarea de noi practici în țesătura socială, din gesturi în ritualuri expresiv-informaționale. Procesul de transformare nu se rezumă doar la integrarea tehnologiei în viața noastră de zi cu zi, de la muncă la distracție (distragere, mai degrabă), ci produce deopotrivă reconfigurarea relațiilor umane și a modului în care percepem în afară, în ceea ce numim „realitate“. Cam așa ar suna textul standard, de manual, într-un vocabular reproductibil și de ChatGPT sau alt LLM mai avansat. Dar putem înțelege cu adevărat natura medierii realizate de platforme și modul în care acestea devin fundal (neconștientizat, la prima vedere) al experiențelor noastre?

Să începem cu un loc comun: tehnologiile devin extensii ale simțurilor noastre și mediază percepția asupra lumii extinzând limitele experienței trăite, ajungând să schimbe chiar extensiunea conceptului încorporării. Cinci sute de ani de cultură a tiparului, a textului scris și a cărții, îmbogățită prin cultura vizuală născută odată cu fotografia, ne-au antrenat pentru un singur lucru: hermeneutica. Interpretarea devine esențială în era digitală, un stadiu al modernității intens reflexive, în care trebuie să decodificăm diverse rezultate, măsurători și semnale care vin înspre noi, cerute sau nu, de la mașini. Nu întotdeauna în condiții optime de atenție și claritate, multe dintre cele ce vin înspre noi din sistemul tehnologic (care susține viața) sunt ambigue ori necesită cunoștințe care ne lipsesc sau, de-a dreptul, sunt diluviene, potopindu-ne. În plus, capacitatea de a interpreta și de a conferi sens informațiilor digitale afectează decisiv modul în care ne formăm convingerile, iar convingerile mișcă lumea. Mai mult, interacționăm direct cu tehnologiile, de la telefoane inteligente, aplicații și platforme la roboți. Frontierele dintre uman și non-uman se estompează discret și sigur, așa cum e de așteptat să se întâmple, potrivit unei viziuni filosofice a lumii care a fost, este și va fi întotdeauna mai-mult-decât-umană. Însă cel mai important e faptul că tehnologiile digitale devin fundalul experiențelor tuturor, generând contextul în care se desfășoară viața noastră de zi cu zi. Algoritmi rulând pe platforme digitale – ca într-o sală de fitness aleargă pe banda informațională prelucrată din viețile noastre, devenind parte integrantă a fundalului cotidian.

În contrast cu infrastructurile modernității, care sunt în principal publice, platformele digitale sunt private, caracterizate de relații de piață (controlată) și comodificare. De unde și concentrarea puterii și exploatarea datelor utilizatorilor în scopuri profitabile. Platformizarea preia instituțiile tradiționale și încearcă să le înlocuiască cu noi modele de interacțiune, dezbrăcate de aspectele fundamentale ale cooperării voluntare și ale empatiei. Digitalizarea și platformizarea duc la o creștere a controlului asupra capitalului uman și la o diminuare a controlului nostru asupra vieții personale, care presupune flux informațional. În același timp, dominația formei asupra conținutului, pe platforme, riscă să trivializeze problemele practice și reduce angajamentul fundamental în lume, față de sine și alții, la simpla apăsare a unui buton. Dar aici e o metaforă tocită și care ne direcționează greșit. În fapt, platformele sunt fabrici de click-uri și tap-uri, de atingeri și apăsări. O continuă interpretare cognitiv-gestică, care poate ține loc de un angajament autentic.

Odată cu digitalizarea, am trecut la un nou nivel de abstracție a muncii, detașându-ne de concretețea vieții trupului muncitor și deschizând calea către noua formă de alienare. Alienare a unor persoane care nu numai că sunt despărțite de munca lor, digitală sau digitizată (întotdeauna duplicabilă, copiabilă, reproductibilă fidel), dar ele însele sunt reprezentate ca obiecte abstracte, ca date, ca puncte și relații productive într-un furnal algoritmic, niciodată recunoscute ca ființe veritabile, singulare și astfel egal valoroase. Amalgamarea, aglutinarea se petrec în interiorul „cuptorului“, din care se scurg apoi fibrele subțiri ale noii plase administrative a vieții – adică modul în care algoritmii ne sortează și ne anticipează în dorințe și preferințe. O țesătură complexă, dar în care contează doar întregul, totalitatea. În acest context, viitorul platformelor pare să fie prezis de pornografia digitală online, subliniind și mai mult comodificarea și exploatarea inerentă în procesul de platformizare.

#Pornografie. Pornografia trebuie să excite, e normativă. Dacă e doar descriptivă, o poveste care spune ceva despre excitație, nu își atinge scopul. Ca orice tip de performance, ea trebuie să genereze o anumită reacție, nu neapărat în oglindă față de ceea ce se vede. Dar asta nu înseamnă că pornografia, în procesul ei de producție, este excitantă sau plăcută precum tihna sau petrecerile, care pot fi plăcute. Este muncă, efort, uneori dublat și de plăcere sexuală, dar e o activitate intenționată nu spre a provoca plăcerea protagoniștilor, performerilor, ci a audienței. De aceea scopul performerului este atenția audienței (care privitor uneori se metamorfozează și în regizor, director al acțiunii, prin platforme de videochat, oarecum ca-n poveștile Marchizului de Sade), care permite determinarea unei stări mentale de excitare și dorință. Pentru aceasta, coregrafia, scenariul etc. sunt importante, chiar și în cele mai penibile încercări ale genului. Oamenii sunt la muncă și arată asta. De aceea e nevoie de o etică profesională, regulativă, mai ales că cea mai mare parte din pornografie nu e produsă într-o industrie reglementată, ci de către amatori. Recunoașterea caracterului muncitoresc al pornografiei (cu tot ce decurge de aici, inclusiv exploatarea unei clase proletare, mesmerizată în falsa conștiință dată de „luxe, calme et volupté“) și urmărirea ei ca pe o activitate sportivă sau/și dramatică ar ajuta în primul rând privitorux să-și selecteze acele filme/imagini/animații care sunt produse respectând valori și principii ale unei profesii sau practici de lucru.

Desigur, aceasta ar transforma urmărirea de pornografie mai mult într-un angajament politic și moral, ceea ce va duce la o criză, născută din contradicție. „Răsfoim“ pornografie tocmai pentru că nu ne-ar cere un angajament moral. Asumpția sub care o privim e că ar fi o ficțiune, o fantezie „jucată“ de ceilalți etc., și, ca orice fantezie privată, apolitică și amorală, nu are limite. Ceea ce mă excită în privat nu ar trebui să fie în sfera moralității sau a guvernării. Însă, sub o lupă mai curată, asumpția cade. Fantezia nu e interioară, necomunicată sau necomunicabilă. Mai mult, fantezia ta implică efortul altora, adesea ca agresiune, dominație, obiectificare, dezumanizare a acestor alte ființe umane în procesul gândirii și producerii ei.

Sunt multe motive pentru care pornografia e omniprezentă în lumea internetului și multe explicații biologice, psihologice sau sociale putem avansa. Dar unul dintre motive, ne suflă psihanaliștii ideea, vine chiar din copilăria noastră (și a creierului nostru, observă neuropsihiatria): interdicția. Multe lucruri ne sunt interzise sau de neatins, mai ales în viața sexuală, de aceea pornografia vine în întâmpinarea acestor interdicții libidinale cu întărirea și chiar împlinirea fanteziei. Fantasmăm spre ceva imposibil sau improbabil, aproape în imponderabil, iar pornografia ne oferă materialul imagistic pentru a lăsa mai mult timp și spațiu creierului spre sensibilitate decât spre intelect. Pornografia devine filmul care rulează în cinematograful roz al minții, iar noi putem sta în sală masturbându-ne. Uneori obiectul vizual pornografic e chiar împlinirea fanteziei: ai vrut doar să vezi cum se face, nu să faci. Dar, în genere, stă ca o realitate virtuală care nu promite actualizare (e doar un film, actorii nu vor intra deodată pe ușă), dar un surogat e mai bun decât a nu avea parte de nimic. Ai încălcat interdicția fără s-o calci.

Astăzi pornografia e deopotrivă o nouă „religie“, o nouă sursă de alienare, dar și act de raționalitate, în sensul „gimnasticii“ perfecte a corpurilor la Sade, a mecanismului pur și eficace (vezi aranjarea în genuri, lexicalizarea pornografiei de la A la Z, căutarea după concepte etc.). Alienarea vine, desigur, din faptul că pornografia e doar un fetiș, o idolatrizare, o separare a puterii proprii în ceva exterior, care se arată astfel, ironic, mai puternic. Raționalitatea vine din faptul că e eficace, își atinge scopurile, e deductivă și organizată.

#AIAlchimic. Încă din anii 1960, prin vocea filosofului postfenomenolog Hubert Dreyfus, s-a făcut prima analogie între dezvoltarea inteligenței artificiale și anii nebuni ai alchimiei, întinși de dinainte de Renaștere spre modernitatea incipientă. Acum, din (n)ou, sub învăluirea secretului și a tainei, se conturează contururile unei noi gnoze, care promite o cunoaștere profundă, totodată misterioasă. Obsesia contemporană pentru ceea ce numim „inteligență artificială“ e similară celei pentru „nous“ sau minte, o caracteristică esențială a gândirii speculative, și aduce aminte de preocupările alchimiștilor pentru înțelegerea esențelor.

Secretul și ocultismul sunt aspecte definitorii ale tradiției hermetice, de la Pitagora la Marsilio Ficino; se regăsesc în dezvoltarea inteligenței artificiale, nu în partea sa științifică, de statistică aplicată, pe steroizi, ci în opacitatea modelelor generate, care astfel lasă loc unei gândiri oculte, speriată să vadă o altă ordine a lumii și chiar o dispariție a acesteia în flăcările mașinii. Cunoașterea promisă e gnosis, o cunoaștere profundă și revelatoare. Totuși periculoasă. În fapt, cea mai mare virtute profitabilă a acestor sisteme este că dezvăluie chiar și ceea ce entitatea tratată algoritmic nu știe despre sine, chiar și atunci când ea e o ființă reflexivă, așa, ca noi. În egală măsură, sistemele de inteligență artificială, precum modelele largi de limbaj ca ChatGPT (OpenAI), Gemini (Google) sau Claude (Anthropic) – spaima scriitorilor, traducătorilor și editorilor –, se cer intens explicate și interpretate, chiar dacă ele în sine sunt ermetice și adesea imposibil de cunoscut în detaliul proceselor lor.

Alchimia implica interpretarea fenomenelor și a simbolurilor hermetice pentru a dezvălui înțelesuri ascunse – sistemele de azi, de la cele care guvernează platformele sociale la cele de poliție predictivă sau anti-fraudă, fac, în mare, același lucru: decriptează și subdetermină mintea și acțiunea umană spre a o afla și prezice cu adevărat. Transmutația și dizolvarea contrariilor, concepte-cheie în „filosofia“ alchimică, găsesc echivalent în învățarea automată și în logica sa non-monotonică, care trebuie să acomodeze contradicția drept ceva firesc și dizolvabil în ecuația mai largă a procesului de guvernare a mulțimilor.

Cu cât devin mai centrale în lumea noastră, cu atât sistemele inteligente artificiale cer o anumită revelație și sunt învăluite, ocultate în funcționarea lor. Transparența, atât de clară ca principiu la începuturile rețelei rețelelor (of, netstalgia mea), atât de necesară în știință (pentru a face posibilă reproductibilitatea), nu caracterizează decât foarte puține dintre aceste sisteme.

Inteligența artificială generală, despre care se vorbește aproape mistic, este un fetiș care vrea să răscumpere un mit degenerat al creației: ne așteptăm să fie o a doua însuflețire, prin suflul adică fluxul datelor, dată materiei/energiei, „lumina inițială“ din care se va reface lumea. Poartă numele, prost ales filosofic, de Singularitate. Totuși, apariția unui spirit din intențiile colective, precum egregorul, nu este exclus să se fi petrecut deja. Doar că expresia lui, ca formă cognoscibilă nouă, este chiar actualul moment istoric, în care lumea noastră a ajuns iar în pragul întunecatei nopți ce va să vie după incandescentele explozii.

Cultul imaginilor se regăsește și în modul în care inteligența artificială învață din date. Astfel, aceste sisteme devin o oglindă dublă a umanității, ca o alteritate non-umană ce ne reflectă și astfel ne definește. Designerii lor par să devină noii hermetici, cu activități „oculte“ și rezultate prezentate ca „esențe“ ale lumii. Paradigma de azi se bazează pe oceane de date și pe o concepție despre o știință fără ipoteze, cu procese interne necunoscute, asemănătoare cu metafora Athanorului.

#Sistemul apărării

$yst3muL@parary_il_am#tare
atacKribtad-r3zzi$t!cubyne
voi.bitzi&hacKery#trubaduri@mine
venitzi_sza_$parg3m$erV3rul.cel.mARe

3rro@re_de_$intaXa_3roARE404?
ce-i_de#fACKUT?
inlupta_AM_py3rDuT?
~nu_inca.dau[reboot]

$yst3muLeonline_$oont#byne_yar
ACuM_PaR0la~i_doar_m3nt@la
lyt_3t_raturAdee$ertar
kukARE-faci*y$tori3&$koala

(dacă fiecare vers ar fi o parolă, și nu am avea la dispoziție un computer cuantic, timpul necesar spargerii sale este:
49 de mii de trilioane de ani, 189 miliarde de trilioane de ani, 6 trilioane de trilioane de ani, 46 miliarde de trilioane de trilioane de ani,
211 trilioane de trilioane de ani, 2 trilioane de ani, 500 trilioane de ani, 2 trilioane de ani,
155 milioane de trilioane de ani, 200 trilioane de ani, 174 milioane de trilioane de ani, 22 de mii de trilioane de ani.)

Imagine reprezentativă: Flowers Against Blue, Max Ernst, 1928

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×