24 spre 25 februarie 1956, Moscova
(…)
Ce drac’ nu se potolește Ulbricht ăsta. Aude vocea lui Walter Ulbricht în urma lui. Nici aici nu scapă de numele Ana Pauker. Nici aici, la Moscova. Moscova ei. Nu mai e a ei. E fosta ei Moscovă. Acum e Moscova lui Dej. Vine când vrea el, dacă își pune în cap. A pus cățeaua cu botul pe labe. L-a ascultat în cele din urmă pe Molotov. Da. Au trebuit trei intervenții. Și verbal și pe legătura telefonică de înaltă frecvență a Moscovei cu Bucureștiul. Vîsșaia Ceastota. Dacă era mai rapid, ar fi reușit și pe ea să o împuște în cap. Ce sentiment de ușurare l-a străbătut din cap până-n picioare atunci când Pătrășcanu a fost executat. Atât de puternic sentimentul încât a oftat îndelung. A scăpat de Pătrășcanu. Au venit la Moscova în ’54 și l-a întrebat pe Malenkov ce să facă. I s-a spus. Vă privește, faceți ce vreți. La București, în ședința din 14 martie ’54, a fost luată decizia. Procesul lui Pătrășcanu. Trebuia să îi pună capăt odată pentru totdeauna. Lucrețiu Pătrășcanu era un ghimpe-n coastă. Cine știe cum s-ar mai fi schimbat lucrurile, dacă nu-l executa. Numele lui Pătrășcanu era deja pe buzele unora după moartea Vojdului. Moartea lui Stalin, ce cutremur. Nimeni nu mai știe pe ce se poate baza. Cum bate vântul dinspre ruși, asta e întrebarea în capul tuturor. După ce-a crăpat Stalin, totul se repune în discuție. Nu mai știi cui îi vine vreo idee să aducă aminte de orice. Să pună pe masă orice. Comentează unii și alții. Îi mănâncă pe toți în cur. Are destui care îi raportează fiecare mișcare, fiecare cuvânt. Se raportează totul, chiar și o muscă dacă bâzâie contrarevoluționar. Nu mișcă nimeni în front fără să știe el. După ce Stalin a dat ortul popii, a știut că trebuie să se grăbească să scape definitiv de Pătrășcanu. De ce nu s-a grăbit și pentru cățeaua asta Ana Pauker? A fost îndeajuns să îi vadă moaca, la Ateneu, la București, la sărbătorirea celor 11 ani de la eliberarea Lagărului de exterminare Auschwitz, pe 26 ianuarie. De atunci se gândește întruna la ea. N-a făcut decât să și-o bage iar în cap. Pauker. Pauker. Pauker. Când pune țara la cale cu Biroul Politic în legătură cu soarta ei și devine insuportabil. Numele ei. Mă’, îi stă în gât, în coaste. Pe creier. Nu deține controlul total dacă ceva îi stă pe cap. Și dacă nu deține controlul, atunci îi bai. Are o satisfacție că a izolat-o, dar nu e până la capăt. Tot îi stă pe cap. Un gând care nu îi dă pace. Ana Pauker. Biroul Politic, și ăsta e ghimpe-n coastă. Gândul că Ana Pauker trăiește îl enervează. Îl încurcă. Așa cum îl enerva faptul că trăia Pătrășcanu, chiar dacă era închis. Ceva ce trebuie rezolvat. O problemă. Jidanca. Cățeaua. Otreapa. Pe cine nu omori, nu te lasă să trăiești. Se uită în oglinda din încăperea pisoarelor. Tovarășii se ușurează. Pișatul curge jet. E roșu la față. Transpiră. Dă drumul la robinet. Apă rece. Se spală pe față. Se răcorește. Parcă e mai bine. Tovarășii ocupă toate pisoarele. Așteaptă să prindă și el un loc în timp ce se privește în oglindă. Ușa a rămas întredeschisă. Se aud zgomotele din restaurant. Vocile. Clinchetul paharelor. Furculițele. Cuțitele care taie carnea. Hârșt. Hârșt. Hârșt. Ulbricht ăsta. De ce insistă să se justifice el, Dej, ce face cu Pauker.
Prostule, de ce nu te-ai grăbit să îi tragi un glonț în cap? Tu personal trebuia să te duci la Malmaison să deschizi vizeta aia și să îi tragi un glonț în cap. Tu, personal. Unele lucruri sunt sigur rezolvate doar dacă le faci cu mâna ta. Cineva, undeva, întotdeauna trădează. Pătrășcanu e tăiat pe listă. În ’54, la Moscova, cu Constantinescu, Bârlădeanu. Cine mai era? Dracu’ știe cine mai era cu ei. Au plecat cu un dosar cu 50 de pagini bătute la mașină în rusește. Tot actul de acuzare împotriva lui Pătrășcanu. Bine, bine, zicea și prostul ăla de Malenkov. Faceți ce vreți. Au făcut. De când a murit Generalissimul, ce a mai așteptat. Nici nu s-a răcit bine Stalin, că Molotov s-a grăbit să îl sune. Ce faceți cu Pauker. Eliberați-o. Eliberați-o. Eliberați-o. Jidanca. Îi suflă-n ceafă și acu’. Pișați-vă odată, tovarăși. Pocnește vezica, fraților. Activitatea criminală a lui Pătrășcanu, așa e și pentru Pauker. Are tot dosarul aranjat. Tot ce e nevoie. Împăciuitorista. Deviaționista. Sionista. Troțkista. Fracționista. Agent străin. Dușmancă a Revoluției. Contrarevoluționară. Interesele partidului grav afectate. Criminal afectate. Ce i-a folosit lui Pătrășcanu că a refuzat la proces să răspundă la întrebări. Oglinda asta îi deformează capul. Phhh, ce cearcăne are. Cum să dormi la Moscova? Cum? De două săptămâni umblă ca un prost pe la toate lucrările congresului. Ce-i prea mult, îi prea mult. Ce drac’ să faci. Doar aici legi firele politice, țeși pânza de siguranță pe care să cazi. Dacă e să cazi. Nu știi niciodată. Până și el trebuie să fie cu ochii în patru. Mai ales el. Spatele. Cuțitele vin din spate. Ce oboseală. Să fii tot timpul pe baricade. Pe fir întins. Privirea clănțăilor din jurul lui. Uitătura. Cum mai tremură toți de foame de putere. Dacă nu ești aici, la Moscova, acum, ești mort. Ha, ha, ha. Ana Pauker nu-i aici. Îi moartă politic. Da’ de aia un glonț în cap tot ar fi mai sigur. Nu știi niciodată. Ce oboseală a adunat. Phui. Ce bine ar dormi acu’. Câine hăituit îi. Ce oboseală. Da’ terminați-o odată cu pișarea, măi tovarăși. Uite, s-a eliberat un loc. Cimentul e ud. Ai grijă pe unde calci. Asta ar mai lipsi acu’, să alunece pe pișatul tovarășilor. Încetișor. Încetișor. Ușurel. Tovarășii beau mult și pișă mult. Măi, tovarăși, măi, pișorcoșilor. Ud peste tot. Mustește a urină de tovarăși. Mirosul înțeapă până-n creieri. I se întoarce stomacul pe dos. N-a vrut să ceară grațiere mic-burghezul de Pătrășcanu. Bine, nu i-ar fi aprobat-o, da’ ce i-ar mai fi plăcut să fi văzut cu ochii lui cererea de grațiere semnată de fostul ministru al Justiției. Lucrețiu Pătrășcanu. Asta da cădere. Teribilă. El e păpușarul. Altfel cum să bagi frica-n tovarăși, să ții hățurile? Ar fi dorit totuși să se bucure și el că, uite, milogu’ cere îndurare. A ascultat tot procesul din biroul lui. Tot. O plăcere aproape sexuală. Nu aproape, chiar așa a fost. Se simțea puternic. Starea aia o caută mereu și mereu. Îl satisface. Simte așa că îl inundă puterea. Brrr. Aștepta tremurând, însetat de dorință, să îl audă cerând îndurare de la el, Dej. Cere îndurare, burghezule! Cere, năpârcă! Cere, roagă-te! În genunchi! N-a vrut. Mă, cum n-a vrut, mă! Nu s-a lăsat. Nu. În schimb l-a lăsat pe el cu o trebuință nicicând satisfăcută. Tocmai pe el care e Vojdul. El e Supremul. Verhovnîi. Instanția. Uf, ce ușurare. Vezica se golește. Așa a fost și ușurarea cu glonțul trimis în capul lui Pătrășcanu. L-a potcovit de i-au mers fulgii.
Privirea ei dură, atunci, în foaierul de la Ateneu. Jidanca. Cățeaua. Ce s-a tot moșmondit, ce a tot amânat să o împuște. Să scape de ea. Cimentul ăsta ud. Și aci, candelabre în toaleta asta, dar tot impozant. Lumini peste tot. Sovieticilor le place impozant. Măreț. Uriaș. Să strălucească ușurările tovarășilor în lumina caldă a becurilor. Un râu aurit de pișat. Tovarăși, ne-am pișat, să ne întoarcem la mesele noastre. Mă duc peste Ulbricht și ce i-aș mai trage un glonț în cap. I-a stricat toată starea cu întrebarea despre Pauker. Ce treabă are el, neamțu’. Prostu’. Bou’. Spală-te, Gheorghe, pe mâini! Uite, față buhăită. Mai las-o, omule, cu beutura. Nu, lasă, nu. Lasă, nu. Trebuie să prinzi curaj în haita asta. În Marea Haită. În toate haitele. Dai pe gât. Haita asta e cea mai mare. Aici. La Moscova. Haita Supremă. Phhh, ce drum lung o fost până aici. Să te ușurezi în toaleta asta. Să te ușurezi la Kremlin. Doamne, sfinte, iote, parcă a trecut Stalin prin oglinda asta. Cât o fracțiune de secundă. I-a văzut privirea de diavol. Mustața. Rânjetul. Când era în preajma lui îl treceau frigurile. De nimeni nu i-a fost vreodată atât de frică ca de Stalin. Generalissimul. Drac de om era. Deschide robinetul cu apă rece. Spală fața, udă părul, Gheorghe. Ghiță. Dejule. Răcorește ceafa transpirată. Jidanca. Ana Pauker, cățeaua. Otreapa. A pus-o cu botul pe labe.
Uite-l pe Ulbricht. Cum îi mai soarbe Miron ăsta cuvintele. Prostule, nu te uit cum i-ai spus Vojdului că sunt sentimental. Mâini catifelate. Tovarășe Stalin, Gheorghe Afanasievici e foarte sentimental. Gheorghi Afanasievici nimnoșca sentimentalno. Cum să spui așa ceva, prostovanule? Cum? Avea mâna liberă pentru cățea. Dacă Ana Pauker îți pune bețe-n roate, dă-o la o parte, așa i-a spus Stalin. A dat-o, dar ce s-a tot lungit așa. Ce aștepta. Ce l-a apucat să spună așa din senin? Să mai încercăm, tovarășe Stalin. E treaba voastră, o problemă internă a partidului vostru. Hotărâți cum vreți voi. Nu ne amestecăm. Spălați-vă pe cap cu Ana Pauker. Miroane, Miroane. La hotel, înapoi, după Kremlin. La ora două noaptea, maiorul Șkoda a venit peste ei. Hai, îmbrăcarea. Mergem la Vojd. La dacea Generalissimului. I-ar fi tras un glonț în cap și lui Miron atunci, în mașina aia care îi aducea înapoi la hotel, spre dimineață, după ce plecaseră de la întâlnirea cu Stalin. Mirosea în mașină a tutunul lui Stalin. Ar recunoaște mirosul ăsta oriunde. Tutun de la țigările Kazbec strivit și îndesat în pipă. Sau țigărileBelomor. Toți erau acolo morți de beți, numa’ Stalin râdea de toți. Sigur își lungea băutura. Îl spiona să vadă cum face asta. Nu putea să bea atâta și pân’ la dimineață să râdă de toți cum abia se țineau pe picioare. El, Dej, e prea slab de fapt, doar el știe cât e de slab și de fricos. E greu să controleze asta cu băutura la București, așa ca Stalin, să îi facă pe ai lui să se dea în stambă, să îi tragă de limbă. A încercat, dar undeva se rupe filmul. Mai încearcă. El nu se lasă. Bețivanii lui Stalin se târau în patru labe, li se împleticea limba-n gură vorbind vrute și nevrute provocați de Stalin. Cântau și țipau, urlau, roșii la față, curgându-le balele. Animale erau, nu bărbați. Beția e ca un dans în care plutești și nimic nu e serios și grav, nu există nicio amenințare, niciun sfârșit. Ca și cum poți să păcălești glonțul. Moartea. El știe. Era și el, Dej, abțiguit, dar a avut voință atunci. De când se urcă în avion să plece spre Moscova devine alt om decât cel care e la București. De cum se așază pe scaun în avionul cu care zboară spre URSS, știe că trebuie să fie prudent, să fie atent în tot ceea ce spune. Mai ales cât bea. Cu Stalin de față și cu orice sovietic, indiferent de rang. De partid sau militar. Cu nkvediștii, vigilența maximă. Nkvediștii știuți. Cei neștiuți, probabil toți. În URSS, poate doar copiii de țâță nu sunt nkvediști. Moscova e dificilă. Și atunci a știut că nu trebuie să bea până nu mai știe de el. A băut cât să își facă curaj să îl suporte pe Stalin, pe Molotov. Era și Beria. Toți criminalii lui Stalin. Îngheța sângele în el când îi vedea pe toți acolo în jurul Vojdului. Nimeni nu-i întrece pe ruși la cruzime. Avea așa o frică și admirație. Frică și frustrarea lui cronică de băiat sărac. Frică și dorință de putere. Poftă de putere. Insațiabilă. Frică și frică și frică. Pofta de putere e cea mai puternică. Peste frică. Niciodată nu știa dacă va pleca viu de acolo atunci când mergea la întâlnirile cu Stalin. Nimeni, de fapt. La Moscova, așa se spunea când trăia Tartorul, dacă te întâlnești cu Stalin, nu știi dacă mai scapi viu. Cel puțin un pahar cu vin avea nevoie ca să se poată uita în ochii lui Stalin. Să poarte o conversație în rusa lui chinuită cu Generalissimul. Ce haită era acolo. Miroane, Miroane. I-a zis atunci. Tu o să o-mpuști în cap pe Ana Pauker la București. Fricos și pârâcios. Prostu’. Prostovanu’. Cu ochii lui umezi în avion, la întoarcere. Ana Pauker. Ana Pauker. Tovarăși, cum să facem asta. Cum. A fost tovarășa noastră încă de la începuturi. Spală-te pe cap cu ea. O să rezolve el și problema asta.
Să își termine vinul din pahare, ce or bea fiecare, și să se întoarcă la sală. Hrușciov îi cheamă pe toți în sala Marelui Palat al Kremlinului. Se încheie congresul, Hrușciov îl încheie. Ulbricht radiază. Haideți, tovarăși. Haideți. Șefii delegațiilor străine sunt toți informați că e obligatoriu să se întoarcă. Zgomot de scaune. Paharele se golesc pe grabă. Nu lași bunătate de vin în pahar. Gâlgâie vinul pe gât. Ce-o fi, ce-o fi. Ai nevoie de vin la bord. Trebuie să reziști la presiunea Kremlinului. Să ai nervi de oțel, cum obișnuia să zică Stalin. Ce o mai vrea și Hrușciov. Tovarășii urcă scările. Băutura deja consumată și efortul tovarășilor de a urca fiecare treaptă le dă palpitații. O neliniște îi cuprinde pe toți. Nu era prevăzută o astfel de încheiere. Masa de la restaurant încheia congresul tovărășește. Dacă Hrușciov, noul Tartor, decide că toți să fie acolo, atunci toți se vor conforma. Nimeni nu crâcnește. Nu e lift pentru toți. E opt seara, dar până se va termina discursul lui Hrușciov se va face noapte. Ceva se pune la cale. În toate zilele de congres s-a simțit o tensiune. Ceva plutește în aer. Fărămiturile din toate zilele asta spun. O expresie, un accent, o însinuare, semne că ceva mocnește. De parcă s-au aranjat bilele pe masa de biliard a lui Stalin răposatul. Urcă tovarășii, treaptă cu treaptă. Sala e plină. Hrușciov e la prezidiu. Își drege vocea. Verifică microfonul. Tot Comitetul Central e în spatele lui, pe scaune. Nemișcați, de parcă n-ar avea viață. Stane de piatră. Toată sala așteaptă cuvântarea. Tovarășii sunt toți obosiți. E foarte târziu. Tovarășii sperau că s-a terminat, că vor putea să se care fiecare pe la hotelurile unde sunt cazați. Se visau deja dormind. Scaunele din sală sunt pe rând ocupate. Tovarășii se foiesc pe locurile lor. În lumina puternică a candelabrelor, nimeni nu ar avea curajul să moțăie chiar dacă abia de își țin ochii deschiși. Neliniștea se întinde peste ei ca o pânză. Duh al nopții. Ce oră e asta de încheiat Congresul al XX-lea al PCUS. Cu toate întrebările astea în cap, tovarășii sunt totuși disciplinați. Și-au ocupat locurile. Se foiesc în scaune. În lumina asta puternică din sala Marelui Palat al Kremlinului niciunul n-ar avea îndrăzni să cucăie pe scaun. Darămite să se sustragă de la a fi prezent în sală. Șiruri lungi de tovarăși în scaunele lor. Gata. Tovarășii nu se mai foiesc. Se lasă liniștea. Hrușciov e în fața microfonului. Discursul începe. Aerul vibrează.
(…)
Toți tovarășii se ridică ca la un semn în picioare aplaudând. Își izbesc palmele frenetic. Detensionare. Hrușciov soarbe tacticos apă din pahar. Are gura uscată. Își trage sufletul. Discursul a ținut patru ore pe muchie. Privește mulțumit spre sală. A scăpat cu viață. Hrușciov își întoarce capul uitându-se scurt la membrii CC ai PCUS. Au stat nemișcați pe scaunele lor. Tăcuți pe toată durata discursului. Molotov și Kaganovici și toți ceilalți se ridică și ei în picioare aplaudând furtunos. Imposibil de citit expresiile chipurilor de piatră. Marele Cutremur i-a lăsat în viață pe toți cei aflați aici participând la citirea Raportului istoric. Nu chiar pe toți. Unii au fost duși la spital. Circulă deja un zvon cum că un tovarăș ar fi făcut atac de cord. I-a pocnit inima. Cei care n-au mai avut aer ori li s-a făcut rău și au ieșit în marele hol s-au întors și ei în sală. Ușile uriașe ale sălii sunt larg deschise. Se aplaudă cu putere. Cu frenezie. Valuri de aplauze. Răsună sala, pereții, clădirea. Palmele se lovesc cu entuziasm revoluționar. O mare ușurare, discursul tocmai s-a încheiat și toți au scăpat de corvoada de a mai asculta și simți pe viu cuvintele-cuțite. Cuvintele-gloanțe. Rabota na sebea. Fiecare să muncească cu sine însuși și să se adune după tot acest război infernal al cuvintelor, după toate aceste rafale și bombe explodându-le în față. Insuportabila forță a cuvintelor care le răsună în cap tuturor aflați aici în marea sală. Niciunul nu ar mai fi rezistat mult timp în atmosfera devenită irespirabilă și insuportabilă a citirii Raportului. Unii nu au rezistat. Cei care au rezistat până la capăt se simt pur și simplu vlăguiți de puteri. Un gol în stomac ca un abis în propriul corp. Gaură neagră. I-ar putea soarbe. Atât de dur a fost să asculte citirea teribilului document.
Rafalele cuvintelor lui Hrușciov le bubuie și acum tuturor în cap. Ecouri prelungi. Toți, absolut toți, se simt ca și cum au primit și bastoane în cap. Dubinka. Trupurile sunt grele de parcă ar fi fost bătuți cu bâte. Jgutî. Delegația românilor conduși de Dej se deplasează prin mulțimea care se îndreaptă disciplinată spre ieșirile din sală, spre scări. Stupefiați. Răvășiți. Obosiți. Extenuați. Zâmbindu-și unii altora, protocolari și dezorientați. Corpurile încordate atâtea ore dor. Mușchii dor. Încheieturile pocnesc. Corpuri înțepenite deplasându-se dezarticulat. Atenți la mișcări. Să nu cumva să se vadă că efectul a fost atât de dur. Să nu se dea de gol. Tovarășii au fost martorii atâtor evenimente istorice teribile, pot face față citirii Raportului lui Hrușciov. Ferestrele din sală și din marele hol sunt toate larg deschise. Aerul rece ca gheața șerpuiește în marea sală care se golește de tovarăși. Șiruri de tovarăși coboară disciplinat scările. Cuvintele le răsună tuturor în cap. E adevărat, e iluzie. Rugămintea de final a lui Hrușciov. Tovarăși, consemnul e konspirativnost. Caracter secret. Cum. Raportul e Marele Cutremur. Fiecare în parte e falia prin care Marele Cutremur se va propaga în Lagărul comunist. În întreaga lume. Fiecare în parte are conștiința faptului că tocmai a luat parte la ceremonia de tăiere a capului Marelui Călău. Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin. Mort. Mâncătorul de oameni. Mort fiind, dar abia acum i s-a tăiat capul în fața tuturor. Ritualic. Fiecare tovarăș și-a vizitat în cele patru ore de discurs întreaga existență revoluționară care s-a petrecut în timpul vieții lui Stalin. Lui Dej îi pare că o zărește pe Ana Pauker și Luximin coborând treptele. Uite-l și pe Pătrășcanu. Prostii. Aiureli. Îs morți pentru el. El nu e un retrograd. Ce vedenii, ce fantome. Prostii. E doar obosit. E frânt. Ex-te-nu-at. I s-a părut. E atât de obosit. Obosit. Obosit. Are prea multe pe cap. O noapte de coșmar. Ulbricht le zâmbește superior trecând pe lângă ei cu delegația lui de tovarăși germani. Idiotul. Arogantul. O zumzăială se aude în întregul palat. Fojgăială. Viermuială. Cuvinte. Voci. Priviri. O descătușare de tensiune insuportabilă. Toți au fețele roșii și ochii bulbucați. De acum încolo vor putea vorbi despre toate astea. La început, abia șoptit. Timpul va da și mai multă ușurință în a vorbi despre îngrozitorul document. Discurs. Ruptură.
Cușca a fost deschisă de către Nikita Hrușciov. Vor putea vorbi despre Stalin, Marele Călău. Mâncătorul de oameni. Vojdul. Instanția. Supremul. Eteric, fantoma lui s-a risipit, dar se poate oricând întrupa. Pe unde e. Pe cine bântuie. Raportul lui Hrușciov a fost o măciucă lovind moalele capului. Al tuturor celor prezenți. Gerul izbește în față pe fiecare tovarăș ieșind pe poartă în aerul nopții. Tovarășii trag aer în piept. Fără oxigen, mintea a luat-o razna. L-au văzut chiar și pe Stalin printre ei. În sală a fost sufocare. Aerul de afară e puternic. Gheață spartă, ascuțită ca cioburile de sticlă. Mintea e încâlcită. Frigul îi trece ca un fior. Îi trezește. Deasupra Râului Moscova, câteva ciori zboară fără direcție. Mașini negre Black Crow opresc în fața Marelui Palat al Kremlinului. Tovarășii înfrigurați urcă în automobilele care demarează de pe loc alunecând pe gheața străzilor întunecate. Tovarășii abia își mai pot ține ochii deschiși. Acum îi lovește oboseala care îi cotropește dintr-o dată, sleindu-i de ultimele puteri. Delegații la Congresul al XX-lea al PCUS care tocmai s-a încheiat se grăbesc să ajungă în paturile unde se vor întinde să doarmă. Neîntorși. Vor dormi tun. Până vor închide însă ochii să se prăbușească în somn, se vor foi în paturile lor căutându-și locul ca niște animale hăituite trăgându-și sufletul în mica lor ascunzătoare. Fiecare are mica lui ascunzătoare. Acolo unde poate respira, gândi. Unde se pot uita în oglindă privindu-se adânc în ochi, ei cu sine însuși, înțelegând întru-totul despre ce a fost și este totul. Adevărul cutremurător al vieții lor. Marea Deziluzie. Lupta teribilă pentru supraviețuire în acest război nesfârșit al terorii revoluționare. Dictatura proletariatului împotriva proletariatului. Revoluția fără sfârșit. Revoluția permanentă. Nimic nu e sigur. Cu cine vorbești, ce spui, cum te uiți, cum oftezi, cum suspini, cum te miști, cum te așezi, cum dai mâna. A fost adevărat sau nu. Citirea Raportului. Au atâta nevoie de somn după ce au trăit pe viu Marele Cutremur al Raportului secret cu privire la cultul personalității și consecințele sale. Au îndurat totul ca o operație pe viu fără anestezie. Li s-au tăiat pe viu inimile. Țeasta unde creierul zbârnâie, în ciuda oboselii teribile resimțite abia acum de tovarăși. Creierul lor prins în menghina gândurilor cotropitoare și copleșitoare. Ce s-a întâmplat, urlă fiecare în capul lui, zâmbindu-și unii altora cu gurile pe jumătate ferecate. Tovarășii schimbă păreri pe șoptite înainte să urce în mașini. Totul drămuit. Totul spus pe jumătate. Lăsând loc de întoarcere, de revenire, de revizuire, de reevaluare, de retractare, de nerecunoaștere. Se analizează unii pe alții. Ce se va putea vorbi în această noapte de smoală în care zorile vor pârâi curând și se va face ziuă la Moscova. În curând, zorile se vor ridica. Se va face lumină peste turlele în forma bulbilor de ceapă ale Catedralei Sântul Vasile din Piața Roșie. Krasnaia Ploșcead.
Își iau rămas bun unii de la alții. Un sentiment apăsător de istorie nouă care începe de acum. Noul Curs. Ce se va întâmpla cu fiecare dintre ei după acest Raport zguduitor. Fiecare zărește întrebarea asta suspendată în ochii celuilalt. Nu le vine a crede ceea ce tocmai s-a spus în sala de congres. Patru ore pline cât o istorie întreagă. În mașinile care îi duc spre locurile unde sunt cazați, tovarășii oftează, vorbesc, șoptesc. Moscova doarme și nu are habar despre furtuna care este în sufletele lor. Despre baletul pe care îl fac pentru ca să nu arate cumva furtuna care i-a cuprins pe dinăuntru, îi întoarce pe dos. Microfoanele instalate în mașini înregistrează fiecare oftat și cuvinte încâlcite de somn. Spaimă și ușurare. Nimic dus la capăt. Nimic nu e sigur în URSS. Niciodată. Raportul lui Hrușciov nu poate schimba chiar totul, oricât de cutremurătoare a fost citirea lui pe viu. Morții eterici care împânzeau sala coboară scările, ies în aerul nopții. Unii urcă în mașini privindu-și în ochi foștii tovarăși, alții o iau pe străzile pustii deplasându-se fără țintă. Pentru morți, nu mai e nicio țintă. S-a vorbit despre ei de la prezidiul Congresului al XX-lea al PCUS. Atât pentru ei. Hrușciov însuși a vorbit despre morți. Ce se va putea spune despre tot ce s-a auzit în sală, ce nu se va putea totuși spune, chiar dacă s-a spus. Încă nu se știe exact cum se va echilibra tot ceea ce a fost verbalizat la închiderea lucrărilor congresului. Tovarășele plâng timid și stins privind prin geamurile mașinilor Moscova derulându-se prin fața ochilor. Ca un film. Ele pot plânge ștergându-și ochii cu batistele albe. Tovarășii însă își țin emoțiile în stomac și în gât, atenți la tot ce transmit în felul în care se mișcă, se uită, vorbesc. Oricâtă oboseală îi toropește, vigilența este un veritabil instinct de supraviețuire. Un instinct sovietic. Ferestrele Moscovei întunecate, altele luminate. Moscoviții rătăciți în miezul nopții furișându-se pe străzile ca niște tuneluri spre niciunde nu se lovesc de morții tuturor celor din sală care se preling și ei pe străzi. Morții eterici se lipesc de pereți, străbat ganguri întunecate, intră în clădiri, urcă scări, etaje, se instalează în cuștile lifturilor, intră în apartamente. Se vor dizolva în întunericul nopții spre dimineață. A fost o noapte grea pentru toți. Vii sau morți. Mai sunt câteva ore bune de somn până se vor ridica zorile. Cine poate să doarmă, doarme. Cine nu, va asculta sunetele nopții moscovite care nici ea nu doarme. Veghează. Se va face lumină. Gheretele portarilor, au și ei morții lor. Ei știu cine a intrat, cine a ieșit din clădire. O muncă esențială în URSS. Portarul sovietic este un cetățean extrem de vigilent. Mai vigilent decât chiar locatarii lui. Înfofolit în gheretă, la zi cu fiecare număr al ziarelor Pravda sau Izvestia, citind fiecare rând, fiecare articol. Din scoarță-n scoarță. Ochii lui înregistrează fiecare mișcare în clădirea lui. E o sarcină importantă. Vigilența revoluționară. Chiar și când e ocupat cu pregătirea samovarului, e vigilent. Chiar și când își bea tacticos ceaiul în vreme ce ține cubul de zahăr între dinți, e vigilent în legătură cu cine intră și cine iese pe poartă. Cu tot ce se întâmplă în clădire, pentru că știe tot ce întâmplă în clădire. Tot ce se spune și nu se spune. Doar așa poți să aperi Marea Revoluție și URSS. De acum, după acest Raport, va sta și el cu morții lui în gheretă. Se vor ignora sau se vor uita ochi în ochi. Vor sta în tăcere, pur și simplu. Felinare aprinse, felinare arse.
Dej, Chișinevschi, Borilă și Miron Constantinescu înghesuiți în automobilul negru care alunecă pe șosea de-a lungul Râului Moscova. Râul întunecat ca un coșmar care se dizolvă în sine. Alunecând în propriul abis. Morții eterici zboară pe deasupra Râului Moscova cu ciorile, la fel de dezorientați ca păsările cu ciocuri metalice. Intervalul acesta de timp, între noapte și zi, e pasajul prin care circulă morții lui Stalin. Unda de șoc a Raportului a lovit până și în liniștea lor. Moscoviții de rând care dorm înghesuiți claie peste grămadă în apartamente, la comun, dom kommunî, încă nu știu nimic despre ce s-a întâmplat în această noapte de 24 spre 25 februarie 1956. URSS nu a aflat încă de Raport. Lumea încă nu a aflat de Raportul secret al lui Hrușciov cu privire la cultul personalității și consecințele sale. Clipocitul apei. Capul tăiat al lui Stalin în ritualul de sacrificiu care tocmai s-a încheiat e înghițit de apă. Bâldâbâc. Liniștea de dinaintea ridicării zorilor cât de curând peste marele oraș. Moscova nu a simțit încă Marele Cutremur care tocmai a avut loc la Kremlin.
Imagine: Composition with Mona Lisa, Kazimir Malevich, 1914
