Paula Erizanu (n. 1992) este scriitoare și jurnalistă. A studiat istoria, literatura și istoria artelor la New College of the Humanities din Londra, apoi jurnalismul la City University London. Este autoarea volumelor Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011), Ai grijă de tine (Charmides, 2016) și Ard pădurile (Cartier, 2021). Din 2019, a coordonat, împreună cu Alina Purcaru, antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, apărută la editura Cartier în trei volume. Aicea-i și raiul, și iadul (Cartier, 2025) este cel mai recent volum al său.
Paula, ai scris despre protestele din 2009 din Republica Moldova în Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011), ai scris poezie (Ai grijă de tine, Charmides, 2016), roman (Ard pădurile) și, iată, și Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită, o carte de istorie recentă, de interviuri care sunt adunate pentru a acoperi un veac de istorie trăită pe teritoriul de acum al Republicii Moldova, dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial până în prezent. Cum alegi ce gen să abordezi? De exemplu, spui undeva că din cea mai recentă carte inițial ai fi vrut să scoți un roman…
Mie îmi place să mă joc între genuri, mi se pare că (și) acolo se poate găsi inovația. L-am auzit odată pe Žižek spunând că a fi uman înseamnă a fi acel „+“ din LGBTQ+, acea ambiguitate, libertate, nouă modalitate de a simți și de a trăi. Cred că se poate aplica aceeași definiție și literaturii. Și când m-am apucat de Ard pădurile, și când am început lucrul la Aicea-i și raiul, și iadul, mă gândeam că o să scriu romane mai tradiționale, însă amândouă au ieșit mai fragmentate, mai la limita dintre ficțiune și nonficțiune – probabil pentru că am și o aplecare către experiment.
Când ai hotărât că această carte nu va fi un roman, ci una de interviuri?
Pentru mine un interviu este succesiunea de întrebări și răspunsuri. Aici întrebările nu apar. Chiar și la masteratul de jurnalism, ceea ce am făcut eu în carte se numea first-person account, adică narațiune la persoana întâi. În Aicea-i și raiul, și iadul, eu am gândit o structură, o formulă prin care să spun istoriile oamenilor cu care am vorbit, să le pun în dialog tacit unele cu altele, pe care alții – inclusiv persoanele cu care am discutat – cred că le-ar fi scris diferit.
Pe lângă aceste narațiuni bazate pe interviuri, am mai inclus și dialoguri, fragmente poetico-eseistice, proze scurte, bazate pe fapte reale, dar ficționalizate, precum și o bună bucată din memoriile bunicii mele, cu care am intrat în dialog. De ce nu am scris un roman alcătuit, într-un fel, din capitole mai mult ficționale, care să funcționeze ca proze scurte, spuse tot la persoana întâi, tot de oameni diferiți, cum mi-am propus din start? Pentru că am dat de niște istorii fabuloase povestite drept experiențe de viață, care mi s-au părut prea emoționante și iluminatoare așa cum mi-au fost spuse ca să le ficționalizez.
În Republica Moldova, istoria vie, așa cum a fost trăită ea la firul ierbii, a fost spusă în șoaptă, cu frică în perioada sovietică, a fost distorsionată. Deși despre foamete sau deportări au fost scrise cărți, realizate spectacole, filme, muzee – care merită să fie cât mai cunoscute, să devină parte din memoria și identitatea națională –, aceste episoade nu au fost contextualizate în felul în care mi s-a părut mie necesar. Volumul a fost unul dintre eforturile mele de a recupera istoria vie și de a o integra într-un secol lung, care să înceapă cu pogromurile din 1903 și să se încheie odată cu invazia Rusiei în Ucraina, dar și, la ediția a doua, cu războiul din Gaza.
Ai studiat în străinătate, în Marea Britanie, unde ai început o carieră de succes în ziaristică. Tot citeam în presa română că ai câștigat un premiu sau altul cu eseuri și articole scrise direct în engleză, ai fost nominalizată la premiul „Jurnalista Anului“ în Marea Britanie. De ce ai ales să te întorci, totuși, acasă (în acest sens, ești și tu un personaj din Aicea-i și raiul, și iadul)?
Când am mers la studii și apoi am lucrat în Marea Britanie, spuneam că n-am părăsit Moldova. La fel, acum sunt într-o relație la distanță cu Londra. Continuu colaborările cu presa de limbă engleză din Marea Britanie, dar am început și colaborări în engleză cu presa din SUA, Germania, Ucraina sau Rusia (în exil). Ca ziaristă, într-un fel, are mai mult sens să fiu în Moldova acum, când este interes sporit internațional pentru țara noastră, din cauza războiului din Ucraina, rezistenței noastre în fața atacurilor hibride ale Rusiei și a procesului de integrare europeană. De asemenea, odată cu marea invazie a Rusiei în Ucraina, m-am întrebat dacă o să mă pot întoarce acasă, dacă o să-mi văd familia și mi-am zis că vreau să petrec timp cu cei dragi, pe care îi văzusem mai pe sărite în cei 12 ani din Marea Britanie.
Cum ți-a venit ideea acestui proiect fabulos, să faci interviuri cu oameni din Republica Moldova din toate categoriile sociale, naționale, sexuale, care să acopere un secol de viață, cu de toate, bune, rele, oribile, duioase, minunate, eterne, cotidiene, nocive, benefice?
Cred că s-au întâlnit în mine istoria naționalistă română pe care am învățat-o la școală, narațiunea sovietică pe care au învățat-o părinții mei, cu multiculturalismul Londrei, poveștile bunicii și străbunicii auzite încă din copilărie, lecturile, au purtat un dialog și s-au transformat în această idee de a spune istoria Moldovei nu prin sloganuri care adesea ne despart, ci prin poveștile oamenilor săi, care pot să ne unească.
Ți-a fost greu să-ți alegi oamenii cu care să faci interviurile? Ai făcut și interviuri care n-au mai intrat în carte? Care au fost reacțiile celor rămași pe dinafară? Dar ale celor care și-au văzut interviurile publicate?
Cei care și-au văzut poveștile publicate au fost, parcă, împăcați. Am arătat multe texte și înainte de publicare, la solicitare. Unii mi-au spus că li se pare tristă propria istorie și eu am încercat să îi încurajez, să le spun că ceea ce mi s-a părut mie important e capacitatea lor de a rezista și de a se reinventa în fața nedreptăților istoriei sau a propriilor decizii nefaste. Nu am lăsat pe nimeni din cei cu care am vorbit pe dinafară, dar când am fost să discut cartea în satul Prepelița, femeile active de acolo au fost geloase că a intrat congolezul moldovean Serge Magole în carte, iar ele – nu.
Sunt interviuri care-ți taie respirația, cum e cel al lui Aurel Matei, care a luptat în cam toate războaiele pe care le-a prins în timpul vieții, de la cel din Afganistan la acesta de acum, din Ucraina. Omul ăsta dă atâtea detalii care au fost sau mai sunt secrete și face comentarii legate direct de oameni politici, bandiți sau securiști. După ce-ați făcut interviul ți-a cerut să mai tai aia sau aia, să scoți unele detalii etc.?
Nu, Aurel Matei vorbește despre lucrurile astea deschis chiar și în interviuri video. Eu am mai anonimizat unele anecdote de-ale sale, ca să nu le fac rău celor vizați. A fost aplaudat la lansarea din Chișinău, când a spus că el raiul nu poate promite că-l va aduce, dar că a luptat pentru ca să nu vină iadul la noi.
Foarte interesantă e și povestea Eugeniei Bulat. S-a născut într-o familie fără cărți, ceea ce n-a împiedicat-o să îndrăgească cititul. Primul băiat cu care s-a pupat a doua zi a plecat în armata sovietică, dar ea avea o bănuială, că nu citește, iar scrisorile lui i-au confirmat asta. Când s-a întors, a încercat s-o fure, cu încuviințarea părinților ei, groaznic „obicei“ basa. Ce știi de chestia asta? Se mai practică? Am asistat la câteva astfel de răpiri la noi în sat și mi s-au părut niște barbarii șocante, inclusiv atunci când viitoarea mireasă era fericită…
Am auzit de furtul miresei de la un student al antropologului român Vintilă Mihăilescu, care spunea că profesorul său și-a furat soția, Ana… Apoi am citit despre furturile de mirese din Balcani și din Caucaz, cred. Din Republica Moldova nu prea am mai cunoscut cazuri.
Sunt obiceiuri basa care nedumeresc – să nu zic îngrozesc – străinii. De exemplu, când lucra în Italia, Eugenia Bulat le-a povestit de Paștele Blajinilor, când basarabenii se adună în cimitir cu băutură și mâncare. Reacția italianului a fost s-o întrebe ce fac acolo, beau cu morții? Au și românii ziua morților, dar asta nu înseamnă că se adună în cimitir să bea și să bage la maț. Ai o „tradiție“ de acasă care te sperie?
Paștele Blajinilor e una dintre tradițiile mele favorite, pentru că aceasta coincide cu reînvierea naturii și cred că dacă citești cartea, e clar că sunt pasionată de reinventare, de renaștere. Îmi mai place că e în aer liber, că petrec timp cu rudele, cunosc foști colegi de școală ai părinților mei. Mă încântă și corul, slujba, ritualul. Mă emoționează așezarea pomenilor pe morminte, pentru că mă face să mă gândesc la bunici, la străbunici care au murit. Cimitirul e și un loc plin de povești, ale morților, dar și ale viilor, și asta, la fel, se vede și în volum. Eu nu am văzut niciodată oameni beți turtă la cimitir. Și după câteva ore de stat la cimitir bineînțeles că mai vrei să mănânci un cozonac, o plăcintă, o sarma. De ce nu?
Aveam și la Londra un cimitir vechi, romantic, cu copaci mari, cu multă iederă, în care mă plimbam în mod regulat, ca într-un parc. Nu eram singura – poate sună mai morbid pentru unii decât pentru alții. Trebuie să spun totuși că tradiția care mă înduioșează cel mai mult este mărțișorul, pentru că e vorba de un lucru atât de mic, meticulos, mai ales dacă e făcut de mână, și care nu implică nici băutură, și nici mâncare, spre deosebire de alte sărbători moldovenești.
Ce mă sperie este exorcizarea de la Saharna. M-a speriat de mică. Și acum încerc să înțeleg ce se întâmplă – e o chestie regizată, e vorba de oameni cu boli mentale, e vorba de oameni cu diavoli în ei, oricum am defini demonii, fie metaforic, fie literal?
Prima ediție s-a epuizat foarte repede. În ediția a II-a apar și două texte noi, de altfel spui că Aicea-i și raiul, și iadul e o carte (ne)sfârșită, care trebuie să fie completată iar și iar. Te-ai gândit la o posibilă continuare on-line, unde oamenii să-și povestească viața sau la ceva de genu’, fără ca neapărat să le redactezi textele, practic fără să depindă de tine, doar să continue proiectul (ne)sfârșit?
Îți mulțumesc pentru idee, e bună! Doar că trebuie să mă gândesc cum s-o realizez. Deocamdată ce-am făcut e să transform unele istorii din carte, dar și altele, din afara ei, în interviuri video, pentru cei care nu citesc. Am mai și încurajat câteva femei care mi se pare că au multe de spus să își scrie memoriile. Mi-a spus și o scriitoare că ar fi interesată să exploreze istoriile reale cu care a crescut, cum am făcut eu în carte. Cred că e OK și să îi ofer cititorului sau cititoarei ștafeta, să facă ce simte mai departe, fără ca eu să mai fiu implicată.
Ai avut reacții ciudate (pozitive sau negative) legate de cartea asta, care cuprinde atât de multe evenimente istorice, dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial până la războaiele din Ucraina și Palestina? Cum le faci față – intri în astfel de discuții sau le ignori?
Când a fost publicată drept interviu on-line, povestea refugiatei din Palestina, Lucia Elekr, a generat atât critică din partea susținătorilor Israelului, pentru că nu o întrebasem explicit ce crede despre atacul din 7 octombrie – deși Lucia e clar că e apolitică și vorbea despre cele două părți care trebuie să facă pace și să lase oamenii nevinovați să trăiască –, cât mai ales din partea activiștilor pro-Palestina, care susțineau că aș fi folosit trauma femeii pentru a scrie un articol sexist. Când am mers la Lucia, am fost foarte îngrijorată să nu o retraumatizez. De aceea, am lăsat-o mai degrabă pe ea să conducă discuția – mai ales că ea e o povestitoare talentată. Scopul meu era să creez niște punți între publicul moldovean și oamenii care au trebuit să își părăsească casele din cauza atacurilor Israelului. Respectiv, am scris despre faptul că Lucia m-a primit la ea acasă nu cu capul acoperit, cum poartă ea de obicei, ci cu o coafură carré și în legginși. Unor activiste această remarcă li s-a părut voyeurism vestimentar din partea mea, însă, ca ziaristă, e obișnuit să dai astfel de detalii.
Mai erau niște argumente, dar nu voi intra în toate, senzația mea a fost că nu coincidea interviul cu scenariul lor rigid despre cum trebuie realizat un asemenea articol (dar de ce nu realizează ei aceste interviuri așa cum consideră de cuviință?). Dar cel mai important pentru mine este că Lucia și fiica sa, Raja, s-au simțit bine în convorbirea noastră și au fost mulțumite și chiar mândre de articol și m-au mai invitat să mai vin și fără interviuri la ele. În carte, am modificat ordinea și structura poveștii și m-am eliminat pe mine, la fel cum am făcut în celelalte proze la persoana întâi.
În general, cartea, însă, a fost înțeleasă diferit de fiecare. Fiecare și-a găsit povești care l-au atins mai mult. Unele persoane, mai ales din alte generații, mi-au reproșat că aș fi inclus prea multe minorități, că aș fi încercat să bifez niște căsuțe corect politic. Dar eu cred că reprezentarea e importantă, doar să nu fie realizată de formă – în cazul meu, în poveștile minorităților am văzut și povești ale majorității, în fiecare poveste am încercat să combin extraordinarul cu ordinarul, cu reprezentativul.
Când te simți mai în largul tău, când scrii proză sau poezie? Sunt stări diferite?
Ultima dată am scris poezie când încercam să depășesc o îndrăgosteală. Apoi am scris și proză tot pornind de la aceeași experiență. Poate că poezia vine prima la mine, iar proza vine pe urmă, are nevoie de mai multă metabolizare. Doar că public proza mai repede decât poezia, cred că pentru că mă protejez, parțial, și atunci nu public textul la cald, iar parțial, pentru că un volum de poezie se creează și el în timp, poate uneori în mai mult timp decât o carte de proză.
Recomandă-le cititorilor români zece cărți ale tinerilor scriitori români din Basarabia.
Romanul Câinele de bronz de Emanuela Iurkin e foarte autentic, despre bărbați absenți, dar și despre Chișinăul anilor 2000, migrație la Moscova etc. În Dezrădăcinare de Sașa Zare, mi-a plăcut mult prima parte, despre relația sa cu mama, despre unchiul alcoolic, relația cu vecina care aude voci, vizita la Moscova; partea a doua mi s-a părut mai slabă, o vendetta, în care vocea terapeutului este luată drept adevăr suprem – ceea ce, bineînțeles, nu este; mi-au lipsit nuanțele din prima parte în cea de-a doua, poate lipsa asta se datorează unor răni nevindecate încă.
Orașul promis de Valentina Șcerbani este o carte în care plouă mult, e o carte de doliu, despre despărțirea de mama. A fost tradusă și în spaniolă. În romanele lui Alexandru Bordian, apare istoria noastră într-o cheie absurdistă, experimentală. Irina Bruma a scris despre cum e să fii femeie tânără cu job azi în prozele scurte Perfect nemulțumită. Dintre poeți, ar fi Alex Cosmescu, Ion Buzu, Alexandra Vișan, Lena Chilari, Ana Donțu, Dumitru Fanfarov.
Urmează însă o nouă senzație în proza română din Republica Moldova: Liuba Rusnac, care va debuta în curând la Cartier cu o distopie kafkiană despre muncă.
Recomandă-le cititorilor basarabeni zece cărți ale scriitorilor români care ți-au plăcut.
Dimineața pierdută și memoriile Anii romantici de Gabriela Adameșteanu. Interior zero și volumul de proze scurte Escapada de Lavinia Braniște. Soldații. Poveste din Ferentari de Adi Schiop. Tot mai multă splendoare de Alina Purcaru (poezie), Sînt alta de Svetlana Cârstean (poezie). Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici (poezie) – mă gândesc adesea la titlul perfect al acestei cărți și la unele poeme din ea și de după ea, scrise de Anastasia. Prozele scurte ale lui Panait Istrati, unde vedem un spirit mult mai cosmopolit decât la oricare alt scriitor clasic român. Jurnalul lui Mihail Sebastian. Nostalgia lui Cărtărescu. Scrisoare din savană de Péter Demény.
Dar să știi că nu-mi place să disting între autori basarabeni și ne-basarabeni. Mai degrabă mă gândesc la autori români (de limbă română). Sunt și niște granițe foarte poroase între cele două maluri de Prut în literatură – tu ești în România, la fel ca mulți alți scriitori născuți în Republica Moldova, deci cum te poziționezi, ca autor basa sau ca autor român? Îmi plac identitățile mai încăpătoare, la care poți să adaugi, nu să scazi.
Zece cărți din literatura universală pe care ai vrea să le recitești cândva.
Acum mă interesează mai degrabă să descopăr autori noi, sunt într-o fază de îndrăgostire de literatura scriitoarei indiene Arundathi Roy. Cred că aș vrea să o recitesc peste ani. Aș reciti-o pe Jane Austen, pentru umor. Aș termina Moby Dick, căci am tot început-o, dar nu am terminat-o.Cred că aș mai reveni la Virginia Woolf, la Orlando. Mi-a plăcut mult Mrs Dalloway. În adolescență am citit Marguerite Duras, poate aș încerca să văd cum o înțeleg fiind mai matură. M-a intrigat un eseu de-al său și o proză scurtă din New Yorker citită de Rachel Cusk la podcastul lor literar. Vreau mult să revin la O mie și una de nopți. Acum sunt parte dintr-un cerc de lectură a Bibliei. Am încercat să revin la Dickens, dar încă nu mi-a ieșit să stau cu el mai multe pagini. Am de recuperat cu Thomas Mann, cu Proust. Sau cu Don Quijote, pe care îl știu pe de rost în interpretarea Adei Milea, dar trebuie să stau și cu originalul. Nu le-am citit nicicând pe surorile Brontë și aș încerca. Am amestecat un pic exercițiul tău, dar îți mulțumesc, mi-ai mai amintit de ce am pe lista imaginară de citit.
Foto © Mihail Vakulovski
