Acum douăzeci de ani, în Romeo și Julieta, producție a teatrului craiovean, în regia lui Yannis Paraskevopoulos, erau momente în care părintele Lorenzo citea dintr-o carte replicile clasice scrise de Shakespeare. Le percepeam limpede ca fiind altfel decât succesiunea celor curente dintre personaje, potrivit traducerii adaptate a lui Dan Amedeo Lăzărescu. Așa am început să fiu atent la îndepărtarea noastră de cuvintele celor de demult. Piesele lui Shakespeare sunt, de o vreme încoace, adaptate, decupate, în replici reformulate, aduse la capacitatea noastră de receptare a formelor vechi. Cântarea Cântărilor este un produs cultural ce vine mult mai de departe, din negura timpului, dar versurile sale au aceeași savoare. O aceeași prospețime. Sau, cel puțin, așa este până la generația mea. Modernitatea pare a fi tot mai acaparatoare prin excluziune. Poate că de la o asemenea ezitare a pornit și Alexander Hausvater, în demersul acestei producții a Teatrului Evreiesc de Stat, declarând: „Căci în societatea modernă oamenii se întâlnesc, însă nu se mai ating, nu realizează iubirea. Când treci prin diverse evenimente ale vieții auzi în tine citate din Cântarea Cântărilor, la care rezonezi în funcție de experiență și de momentul din viață în care te afli.“
De aici, panorama stilizată a lumii de azi prin filtrul acestui poem fondator. Regizorul și-a dorit a aduce pe scenă ipostaze contemporane exprimate prin versurile acestea de când lumea, ca și cum ar fi un limbaj în sine. Și chiar este. Al dragostei.
Deși fiecare limbă a șlefuit îndelung versurile vechi, spectacolul acesta mi-a revelat frumusețea sonorității în idiș (traducerea H. Hirsch), încât, de multe ori, am renunțat să mai citesc supratitrarea în română, tocmai pentru a rămâne în atmosfera rostirii actorilor.
Am găsit într-un număr din 1935 al revistei Viața Basarabiei un articol semnat de C. Drimer și dedicat unuia dintre traducătorii „Cântării Cântărilor“, Gala Galaction, care începea așa: „Acest cântec: liric, idilic, păstoresc, epic, a avut soarta poporului evreu. N’a fost bine înţeles. Acei cari au căutat să-l aprofundeze n’au cunoscut — din nenorocire — originalul“. Și urmează „odiseea“ acestui poem, canonizat de Rabbi Akiva: „Toată lumea nu face cât face ziua în care s’a dat Israeliţilor ‘Cântarea Cântărilor’. Toate operele sunt sfinte; ‘Cântarea Cântărilor’ le întrece“. Și apoi au urmat contestări asupra sfințeniei, revendicări teologice și interpretări dintre cele mai contradictorii. A inspirat poeți și dramaturgi. Mult timp, la început de secol XX, a circulat piesa cu acest titlu, într-un act, scrisă de Felice Cavalotti, pentru ca mai apoi Jean Giraudoux să folosească sintagma pentru propria-i piesă. Ba chiar poemul a fost susținut ca formă dramatică – în ciuda unor contestări – de către Ernest Renan, amintit de unul dintre traducătorii români ai poemului, Claudiu Moldovan.
Multe opere s-au revendicat de la Cântarea Cântărilor, fie un roman, fie o adaptare cinematografică a sa (aceea din 1934, regizată de Ruben Mamoulian, a avut-o pe Marlene Dietrich în rol principal). Teatrul radiofonic este evocat cu transpunerea din anii ’30, datorată lui Victor Ion Popa, având ca protagoniști pe Maria Mohor și Dem. Psatta. Pentru ca, mai aproape de anii noștri, să aflăm de un poem coregrafic – pe baza unor elemente de cultură tradițională ebraică, muzica aparținând tânărului compozitor iugoslav Toma Proșev – sau de proiectul Adinei Cezar. Pentru ca Vava Ștefănescu să aducă dansul acestui poem, împreună cu Mihai Măniuțiu, la Constanța, la Teatrul Maghiar din Cluj, iar Gigi Căciuleanu să se inspire de aici pentru spectacolul trupei sale din Chile. Gheorghe Preda are un film de studenție, premiat.
Dacă Emil Boroghină s-a oprit, în șirul spectacolelor sale de poezie, asupra Cântării Cântărilor nimic mai firesc ca însuși Teatrul Evreiesc de Stat să aibă producții cu asemenea rădăcini: Dibuk (de Anski, regizat de Cătălina Buzoianu – care a făcut chiar poemul în stil rock, undeva în Franța), pentru a ajunge tot la Alexander Hausvater, cu proiectul numit „Solomon Rex“, descris de colaboratorul de atunci, Horia Gârbea, în aceste cuvinte: „va fi o Odisee de-a lungul secolului XX în căutarea unui sens, a identităţii, a dreptăţii şi încrederii oferite de dragoste în toate formele ei. Fragmente de viaţă, cioburi dintr-o oglindă spartă, bucăţi de vis, personalităţi reale şi imaginare, evrei sau alte naţii, toate vor defila într-un ritm rapid, mecanic spre apocalips sau spre o revelaţie divină.“
Ajungând, în final, la Hausvater, e de adăugat și faptul că în montarea Salomeea, după Oscar Wilde, a adăugat, între altele, și versurile Cântării.
Semn că în căutările sale artistice a trecut adesea pe la acest punct cultural fundamental. Și, ca orice mare artist, întoarce oglinda propriilor explorări spre public, spre unul larg, pe măsura anvergurii temei. Aș insera aici un citat pe care Mircea Morariu a găsit de cuviință să-l desprindă dintr-o carte a lui Mihai Măniuțiu, atunci când a revenit să deslușească un strop mai mult din Cântarea Cântărilor: „Cred că există în montare taine dinadins lăsate de regizor, tocmai fiindcă, aşa, după cum el însuşi scria într-o carte […], «secretul apără de vulgaritate, iar umbra în care se îmbracă structurile corpului adăposteşte misterul: suntem frumoşi pentru că ne suntem invizibili în bună parte chiar şi nouă înşine». Iar Cântarea Cântărilor e, fără doar şi poate, un spectacol frumos“.
Alexander Hausvater, cu o carieră lungă, conectată la pulsațiile teatrului și la sclipirile mai multor culturi, se (re)întoarce la un text fundamental. Identitar. Și o face după croiala prezentului – tocmai pentru că e un text peren – respectându-și un principiu de-o viață: „Trebuie găsite modalităţi de comunicare adecvate lumii noi care alcătuieşte azi publicul. Această lume se uită la tine într-o manieră complet nouă, cu alţi ochi şi cu alte urechi […]“ (dintr-un interviu acordat lui Paul Tutungiu, Teatrul 2/1984).
Iar asta se vede încă de la intrarea în sală – așa cum a remarcat cineva, tot mai rar cortina de catifea își mai arată faldurile – prin elementele scenografice datorate lui Vladimir Turturică. Din nou inventiv, surprinzând spectatorul cu propunerea sa. De data aceasta prin simplitate, cu ascuțime intelectuală. Avem îmbinarea de vechi și nou, în simboluri. Pe de-o parte, ideea unui zid. Zidul Plângerii, ca purtător de veacuri a durerilor poporului evreu, ale omului, cel căzut din Paradis, rătăcitor pe pământul din care cu multă trudă-și scoate hrana până se întoarce în el. În latura opusă a scenei, peretele înclinat, ca un grilaj de lemn, un caroiaj de scânduri, un munte cu trepte. Cu un unghi ce dă sentimentul unui avânt în drumul spre mai departe, spre mai sus. Pe policioarele sale se agață elemente de recuzită și urcă actorii, ca la o ilustrare de învățătură. De altfel, Veaceslav Grosu, actorul care deschide spectacolul, din postura de Solomon, apare ca un rabin ce duce mai departe Cântarea Cântărilor ca file de înțelepciune. Structurile sunt luminate în culorile paletei principale de culori. Poți desluși curcubeul, amintita împăcare ca ideal. Deasupra scenei atârnă șase monitoare. Suntem sub semnul electronicii. Pe de-o parte, mesajele ne apar sistematic pe câte un ecran, în ziua de azi. Pe de alta, în economia spectacolului, prin ecranele acestea publicul află despre un spațiu de joc sau altul, despre un timp evocat, despre un timp invocat. Am stat în primele rânduri și nu știu să spun cât de mult au zărit ceilalți spectatori, din spatele sălii, de la balcon, cele două costume uriașe ce au atârnat în fundul scenei, pe care le-am privit mereu, așteptând să intre în joc precum pușca lui Cehov. Prezența lor – costum de bărbat și costum de femeie – potențează percepția de poveste a unui cuplu.
Alexander Hausvater se arată tot tânăr în spirit prin ceea ce face în teatru. Acum a gândit un spectacol dinamic. A ridicat foarte sus ștacheta, dorind să obțină un musical. Ceea ce nu e deloc ușor. Cursivitatea cere precizie milimetrică, racorduri inobservabile, resurse speciale. Cam greu. Mai ales la racorduri. Am plecat din sală cu cel puțin un refren obsedant, dar, mai important, cu sonoritatea versurilor rostite în idiș. Limba actorilor era purtătoare de magie. Desigur, în acord cu ipostazele respective. EL și EA, mereu și mereu, cu o înfățișare ori alta. Distribuția numeroasă – 10 actrițe și 10 actori – alcătuiește un grup ce ilustrează o scenă ori alta ca ansamblu, din care se desprinde câte un cuplu, mereu altul. Este un spectacol în care individul se pierde în mulțime. Iese la rampă o clipă, vine valul și identitatea abia dobândită se pierde. Regizorul obține pentru public sentimentul integrării plăcute în marea de cupluri ce retrăiesc poemul.
De la bun început apar toți defilând pe o muzică de entuziasm solidar (semnătura este a lui Gabriel Basarabescu, iar tema este de remarcat ca muzică de teatru), apoi, pe sonorități de litanie orientală, se întâlnesc câte doi, în fel și chip. Se privesc de parcă s-ar cunoaște, ezită, își aruncă ocheade. Câte unul se ține scai de cea pe care o alege, un altul, imberb, descoperă formele fetei și vede că sunt altfel decât ale lui – pleacă țopăind. Uneori ea trece indiferentă și nu vrea să fie atinsă, oprită în loc. Alteori ar vrea, dar ezită și pleacă. Ne regăsim într-o ipostază sau alta și, automat, într-un vers ori altul.
Spectacolul ne angrenează în trepidația unei zile obișnuite: claxoane, sirene, agitația dimineții spre muncă (telefoane, genți diplomat). Mai presus, vioara. Dintr-un colț, strecurându-se, un pic cu dificultate, din culise spre buza scenei, Feras Sarmini – artistul care conferă Teatrului Evreiesc o nuanță exotică, în sensul frumos al cuvântului, prezent cu un instrument sau altul, în producțiile reușite – și vioara intră abrupt, ocupând spațiul cu un vals sau altă melodie. Sunt tot felul de ruperi de ritm – muzică și mișcarea actorilor –, iar refrenul de charleston „schwartz bin ich“, însoțind segmentul „neagră sunt, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului…“ continuă să mă urmărească. Mai ales gândind, simultan, și la „schwatz“, adică „vorbăreață“. În sensul ropotului primăvăratec al declarațiilor încărcate de metafore.
Alexander Hausvater ține la diseminarea asigurării că fiecare cuplu poate rosti firesc vorbele Cântării Cântărilor. Avem o scenă cu doi gunoieri, el și ea, cu criza lui, cu brațul încordat ridicat oprindu-se brusc la versul ei: „Iată, eşti frumos, iubitul meu, chiar plăcut, şi culcuşul nostru este înfrunzit“. Imaginile desfășurate din muchiile tomberonului sunt mai greu de deslușit din sală. E de ajuns cum poezia preschimbă totul. Așa cum, mai târziu în economia spectacolului, scena de la măcelărie este în sine un mic poem. Cu stropii de sânge de peste tot, spălați cu gesturi delicate, cu apa din vas, cu versul Cântării…
Sângele este și al victimelor urii vechi ce lovește mereu și mereu. Pe ecrane e menționată data de 7 octombrie 2023… și orele atacurilor teroriste asupra israelienilor nevinovați – unii chiar într-un moment de sărbătoare, de manifestare prin muzică și dans –. E tulburătoare scena, chiar dacă e cu gesturi un pic superflue, dar plasa aruncată peste victime domină orice alt sentiment în afara emoției și revoltei. Dramatism greu de imaginat într-o lume normală. Și spectacolul nu avea cum să uite. Este, din păcate, specificul societății israeliene, de a duce o viață normală, cu toate cele ale bucuriei, fără să neglijeze iminența unei alarme față de un atac al inamicilor ce-o înconjoară.
Și scenele se succed ca-n viață. Cu exuberanța copiilor, elevi ca toți elevii, fie că sunt la zoo – și regizorul se joacă de-a poezia și cu perechea din acea grădină –, fie că sunt la un muzeu de artă, repetând cu uimire și un strop de ghidușie numele pictorilor ale căror tablouri le ies în cale.
Iar o țară nevoită să vegheze continuu cerul și granițele, are proaspătă și imaginea unui soldat pierdut. Inedită ilustrarea pe scenă, inedită și emoționantă: actorul purtând deasupra capului piatra tombală. Iar Cântarea Cântărilor capătă o altă vibrație.
Pentru ca mai apoi spectacolul să ofere și un deznodământ fericit răpirii de către teroriști: salvarea celor nevinovați și pedepsirea făptașilor. Se impune!
Abia așa poate fi împlinirea poveștii protagoniștilor Cântării. Revenind la femeia și bărbatul ‘cântați’ și ‘cântători’, mai trec printr-o scenă ce mi-a pus un semn de întrebare. Când un petec de scenă capătă inscripția „proprietate privată“. Dar ea râvnește la fructul din acel perimetru. Și el i-l oferă. Iar furia proprietarului devine contaminantă. O palmă pe obrazul celuilalt. Prefer să iau inscripția drept indicație scenografică, strict tehnică, și nu ca pe o problemă socială, incriminată pentru cele ce urmează. Și asta nu doar pentru că ar fi în contradicție cu tablele legii, cât pentru că ține de amalgamul ființei noastre. Reacțiile personajelor îți strâng inima tocmai pentru că în noi este și impulsivitate și clipe în care obliterăm învățătura, fie ea și un poem atât de frumos, nu doar o interdicție apăsată a violenței. Iar și iar, întoarcerea la poem, cu înțelesurile înscrise în țesătura măiastră. „Sub măr ți-am stârnit dorința, acolo te-ai născut…“
Continua referire la cărțile vechi, fondatoare, ca suport al gesturilor prezentului este ilustrată într-o scenă în care muzica e înălțătoare, gesturile ritualice: Tora. Șulamita (cea al cărei nume, dincolo de cercetări, este un pandant pentru Solomon, ca un acord în gen al înțelepciunii) și Tora. Abia apoi avem energia eliberării captivilor și pedepsirea răuvoitorilor. Abia apoi urmează ‘nunta’. Scene cu întreaga distribuție, o coregrafie meșteșugită (Liliana Iorgulescu). Coboară costumele, chipurile mirilor. Simboluri de la nuntă (inelul, paharul spart), dansul, îngenuncherea. Costumele uriașe se înalță și pe scenă se aprinde steaua lui David. În lumina ei, limpede ca lumina zilei, avem finalul cu o emoție inedită. Mai întâi, fiecare actor se prezintă, menționând locul de unde vine – încă un semn al răspândirii și asemănării noastre.
Cântarea Cântărilor este un spectacol ce dispune actorii într-o imagine de multiplicare a celor doi iubiți, încât, ca-n viață, deși cunoști, mai mult sau mai puțin pe unii sau alții, acum sunt, pur și simplu, împreună: Veaceslav Grosu (Chișinau), Iolanda Covaci (Brăila), Geni Brenda Vexler (Serbia), Marius Călugărița (București), Cristina Cîrcei (Zărnești), Darius Daradici (București), Mircea Dragoman (Brașov), Mircea Drîmbăreanu (București), Natalie Ester (București), Arabela Neazi (Alexandria), Viorica Predica (Basarabia), Luana Stoica (București), Dorina Păunescu (Bucovina), Feras Sarmini (Damasc), Denisa Beșleagă (București), Radu Catană (Deva), Remus Stănescu (Bacău), Vlad Ciofiac (București), Stănescu Silviu (București), Maria Dinulescu (Brăila), Andreea Telehoi (Constanța).
Pentru ca, în cele din urmă, actorii să rămână îmbrățișați câte doi și să îndemne publicul la îmbrățișarea celui sau celei de alături. Cu inima deschisă și cu îndemnul repetat, de-a lungul spectacolului-poem: „să nu treziți și să nu stârniți iubirea până ce nu va dori ea!“ M-a dus gândul la o definiție a tangoului (născut la granița dintre două țări): „îmbrățișarea cu un străin“. Iar spectatorii au urmat îndemnul, cel puțin unii dintre ei, într-o emoție nouă și cu îmbujorarea de la aplauze. Dar am remarcat un actor ce rămăsese singur. Și-a încrucișat brațele, a plecat puțin capul în piept. Câteva secunde, profilul său mi-a amintit că, în realitatea aspră a zilei, încă nu s-au întors acasă toți cei răpiți de atâta amar de vreme, că atacatorii încă există. Dar spectacolul întărește încrederea. În foaier, la garderobă, pe o policioară, două mici păpuși, mire și mireasă.
„Ape multe nu vor putea stinge dragostea, nici râuri n-o vor purta în torent“.
(Cântarea Cântărilor 8:7)
Imagine: Adrian Pîclișan, Cântarea Cântărilor, Teatrul Evreiesc de Stat
