Rațiunile pentru care am ales să tratez aceste două scurte volume împreună sunt multiple și urmează să fie evidențiate pe măsură ce acest eseu va desfășura, concis, arsenalul argumentativ de care dispune. Deși s-ar putea presupune, pripit, că este vorba despre complementaritate ca motiv principal al acestei alegeri, intenția mea principală aici este de fapt aceea de a evidenția meritele cărții lui Susan Sontag punând-o într-o formă de contrast non-depreciativ cu volumul scris de către cealaltă autoare, Françoise Vergès. Sunt abordate astfel două tipuri de feminism distincte, cu implicații și rezonanțe diferite, în ciuda unor ocazionale puncte de convergență.
Voi începe cu feminismul decolonial teoretizat de către Françoise Vergès. Pe urmele lui Franz Fanon, aceasta consideră Europa un produs, „material“ cel puțin, al Lumii a Treia. Feminismul liberal, majoritar în Occident, îl portretizează drept unul „civilizațional“, urmărind cu atenție împletirile ocazionale și parțiale ale acestuia cu „femo-naționalismul“ (vezi cazurile Franței și ale Italiei contemporane, unde lideri politici cum ar fi Marine le Pen și Georgia Meloni reprezintă etaloane ale acestui femo-naționalism în curs de consolidare). Feminismul civilizațional are la bază resursele intelectuale ale iluminismului european care, susține aceasta, este tarat de falsul său universalism emancipator, inaccesibil în afara Europei, inclusiv categoriilor sociale precare de aici. Eurocentrismul care animă feminismul civilizațional este deci unul explicit, iar pretențiile de superioritate pe care le afișează față de alte tipuri de feminism, cel decolonial, de exemplu – deranjante. În plus, femeile din Nordul global contribuie, de cele mai multe ori involuntar, la menținerea femeilor din Sud, chiar și astăzi, într-o stare de minorat politic, și sprijină astfel reinventarea colonialismului în forme noi, neoliberale pe filieră economică și fals pluraliste pe filieră „oengistică“, unde femeile africane în special sunt condamnate „să curețe și să repare la infinit bucățile de viață ruptă a comunităților lor, fără a cere niciodată socoteală adevăraților responsabili“ (Un feminism decolonial, p. 51). Françoise Vergès analizează cum programele de austeritate impuse în ceea ce se numea, în timpul Războiului Rece, Lumea a Treia, de către Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială ajung să fie interiorizate de către femeile din Sud și cu ajutorul feminismului civilizațional. Genul acesta de instituții financiare „fac din femei soclul dezvoltării Sudului global, afirmând că ele sunt gestionare mai bune decât bărbații, ai căror bani li se încredințează, știu să economisească și respectă mai bine constrângerile impuse de programe (programele instituțiilor financiare mai sus menționate, n.m.). Cum sunt cliente bune, ele vor schimba lumea. Cu trecerea anilor, femeile din Sud devin depozitarele a sute de proiecte de dezvoltare – ateliere, cooperative în care e valorizată producția de produse locale, țesături, produse artizanale și de croitorie. În acest timp, femeile din Nord sunt încurajate să-și susțină «surorile» din Sud cumpărându-le produsele și deschizând magazine pentru a le vinde, lansându-se în organizarea de programe cu scopul de a le întări autonomia și empowerement-ul, sau de a le învăța managementul… Nu putem nega faptul că femeile din Sud profită de aceste programe, își pot trimite copiii la școală și scapă de sărăcie, dar e adevărat și că aceste proiecte nu au nicio repercusiune pe termen lung și întăresc narcisismul femeilor albe, fericite că pot «ajuta» atâta timp cât nu trebuie să-și bulverseze propriile vieți“ (Un feminism decolonial, p. 50; subl. în orig.).
Un citat amplu și relevant pentru tipul de argumentare utilizat în acest scurt volum. Mai putem adăuga aici faptul că feminismul civilizațional – liberal, cu alte cuvinte – consideră, în bună măsură, că patriarhalismul supraviețuiește mai degrabă în forme tradiționale, în afara Europei, în special în cultural islamică, și mai puțin, în forme moderne, în interiorul Occidentului. Ceea ce, evident, nu este cazul. Dar, în timp ce patriarhalismul modern occidental se manifestă, așa cum observa Susan Sontag, prin mici galanterii care reconfirmă statutul de obiect al femeii, prin standarde opresive de frumusețe și de tinerețe, respectiv prin diferite alte tipuri de „stereotipii sexuale“ (Despre femei, pp. 64-65), aceste aspecte, oricât de deranjante și de umilitoare, țin în principal de discriminările la care sunt supuse femeile albe în Occident. Pentru femeile non-albe, argumentează Françoise Vergès, patriarhalismul modern de sorginte europeană devine mult mai opresiv și capătă forme care, pe alocuri, am putea adăuga, sunt similare patriarhalismelor tradiționale specifice preponderent Sudului global.
Mai departe, feminismul decolonial pune accent pe obiecțiile perfect legitime referitoare la lipsa de cunoștință față de propria istorie a femeilor albe, a rasismului pe care acestea îl reproduc mai mult sau mai puțin implicit prin intermediul acestei impardonabile ignoranțe; la reproșurile unei părți a stângii cum că insistența vehementă asupra rasismului polarizează și fragmentează posibilitatea unui răspuns comun al femeilor muncitoare și burgheze împotriva unor elite opulente, pe lângă faptul că evidențierea cu asupra de măsură a rasei avantajează, involuntar, inclusiv discursurile nedemocratice ale partidelor și grupărilor de extrema dreaptă – Françoise Vergès le răspunde prin necesitatea ca discuția despre feminism, cu adevărat universal, să nu mai facă abstracție de poziția privilegiată a feminismului civilizațional, și să-l trateze pe acesta din urmă ca parte a problemei, nu ca parte a unei posibile soluții. Altfel spus, „feminismul alb burghez nu și-a realizat nici până azi decolonizarea“ (Un feminism decolonial, p. 65).
Feminismul decolonial ridică niște întrebări interesante, dureroase și provocatoare, dar lasă la fel de multe chestiuni în suspensie. De exemplu, tradiția filosofică iluministă nu hrănește ideologic doar feminismul liberal, ci și diverse alte forme de feminism contestatar, marxiste sau nemarxiste. Admițând că și acestea ar avea la rândul lor nevoie de decolonizare, se pune întrebarea: de ce unor tipuri de feminism, cum este cel decolonial, de exemplu, le este permis să se așeze la masa discuțiilor cu propriul bagaj cultural, invariabil problematic, iar altor tipuri de feminism, inspirate de iluminismul european, nu? Deoarece se pleacă din start de pe o poziție de putere a feminismelor europene, ar argumenta Françoise Vergès. Dar oare putem postula egalitatea ca premisă apriorică a unor dezbateri intelectual-politice, sau aceasta apare mai degrabă ca un rezultat al unor negocieri și schimburi de idei și de practici constructive? Refuzăm sau amânăm de facto discuția până pornim de pe pozițiile pe care le considerăm corecte pentru toți protagoniștii – este oare posibil așa ceva? – sau ne suflecăm mâinile și ne apucăm efectiv de treabă, în speranța că vom ajunge la un deznodământ cât de cât mulțumitor?
În continuare, tradițiile intelectuale non-europene la care face referire feminismul decolonial sunt la rândul lor impregnate de idei europene. Mă refer aici la naționalism, și nu la naționalismele preponderent emancipatoare care animau Lumea a Treia până la crizele petrolului din anii 1970 ai secolului trecut, ci la naționalismele actuale, reacționare, xenofobe, authtoniste, dogmatice și intolerante de care ce a mai rămas astăzi din fosta Lume a Treia este animată din plin, așa cum arată convingător istoricul marxist Vijay Prashad în istoria sa „populară“ a națiunilor relativ „obscure“ poziționate în cadrul acestui fost spațiu geopolitic[1].
Limitele feminismului decolonial pot fi adresate cu mai mult succes, consider, de către un feminism pe care aș risca să îl numesc hegelian. Pentru scopurile prezentului eseu, acesta poate fi decelat, în linii mari, în cadrul lucrării Despre femei scrisă de Susan Sontag. După ce analizează pe larg ideologiile tinereții și ale frumuseții în Occidentul postbelic – nimic altceva decât variații culturale ale capitalismului consumerist care se consolida în acea perioadă –, Susan Sontag trece și prin recuperarea pe filieră erotică a nazismului de către o parte a minorităților sexuale, cu precădere homosexuali și sado-masochiști, manifestată în special la nivel vestimentar și libidinal – un subiect inconfortabil, tulburător, și care poate contribui la rândul său, pe lângă cauzele economice și sociale, la explicarea apetenței pentru ceea ce James Gregor a numit „fascism generic“, mai ales în prezent. O altă recuperare a nazismului s-a produs și pe cale estetică, artistică, afirmă Sontag, atunci când filmele propagandistice ale lui Leni Riefenstahl, o colaboratoare apropiată a celui de al Treilea Reich, au început să fie apreciate tot mai mult pentru calitățile lor intrinseci, fiind disociate, în același timp, de profundul lor conținut propagandistic (vezi Despre femei, pp. 11-14, 83-86, 112-113, 117-120).
Feminismul propus de Sontag este – cu toată personalitatea excentrică și controversată a acestei autoare – unul matur și așezat, în ciuda incisivității care îl caracterizează. Să nu uităm totuși că scrierile lui Sontag despre feminism pe care le prezint aici au fost publicate pentru prima oară la începutul anilor 1970, pe când broșura despre feminism decolonial al lui Françoise Vergès a fost publicată în ediția originală în 2019. Un feminism hegelian, asta deoarece autoarea face, în altă lucrare[2], trimiteri pasagere la Hegel în care arată foarte clar că deși contestă implicațiile sistemului de gândire hegelian per ansamblu, care ar fi eșuat, contrazis fiind tocmai de istorie, acea istorie pe care a imprimat-o cu atâta forță pentru prima oară în gândirea filosofică – metoda hegeliană, cea dialectică, trebuie păstrată și îmbunătățită constant, fiind mai valabilă ca niciodată. Deși Hegel nu este menționat explicit în Despre femei, proximitatea gândirii lui pentru formarea intelectuală a autoarei este foarte clară, în special în pasajele în care Susan Sontag expune, dialectic, neajunsurile proiectelor feministe și relația lor tensionată, ambiguă, plurivalentă și, în ultimă instanță, inevitabilă, cu o istorie copleșitor patriarhală: „Aplicată la un subiect istoric anume, pasiunea feministă duce la concluzii care, deși perfect adevărate, sunt extrem de generale (…). Practic, tot ce-i deplorabil în istoria omenirii oferă material pentru o reafirmare a pledoariei feministe (…), la fel cum fiecare poveste de viață ar putea duce la o reflecție asupra faptului că suntem toți muritori și asupra deșertăciunii dorințelor omenești“ (Despre femei, p. 135).
Susan Sontag anticipează de altfel câteva premise ale argumentației lui Françoise Vergès, cea din Un feminism decolonial. Este vorba atât de anti-autoritarism (Un feminism decolonial, p. 100; Despre femei, p. 155), cât și despre recunoașterea faptului că, pentru femeile din Occident, bărbații reprezintă, nu numai metaforic, un fel de colonizatori, în timp ce acestea sunt reduse la statutul de băștinași lipsiți de drepturi importante (Despre femei, pp. 45-46, 53). În același timp, feminismul pe care îl propune avansează în direcția unei normativități cât mai universalizante posibil, conștientă și asumată, cu toate neajunsurile circumstanțiale posibile ale unui astfel de proiect extrem de dificil, dar să sperăm – nu iluzoriu, nu în direcție deconstructivist-postmodernă, așa cum pare să o facă feminismul decolonial[3]. O astfel de normativitate cu valențe universaliste nu o transformă pe Susan Sontag într-o autoare comunistă, nici măcar într-una marxistă; aceasta susține, fără echivoc, faptul că socialismele est-europene de după al doilea război mondial au oferit drepturi femeilor, dar acestea sunt mai degrabă de factură liberală (dezvoltare profesională, dreptul de a vota etc.), nu drepturi realmente feministe, motiv pentru care o nouă formă de patriarhat a apărut în regiune (Despre femei, p. 66), inspirată fiind de patriarhalismele reacționare mai vechi, aș adăuga eu. La fel, Françoise Vergès critică explicit mentalitățile și schimbarea lor în adresarea problemelor femeilor, și nu numai ca pe o naivitate idealistă, și în același timp captivantă – deoarece ne „scutește“ efectiv de munca politică necesară transformării structurilor economico-sociale care generează astfel de idei (Un feminism decolonial, p. 64). Deși critică idealismul, nici autoarea feminismului decolonial pe care îl tratăm aici nu este o autoare marxistă – peste câteva pagini, la finalul volumului, aceasta afirmă cu aplomb, invalidând practic argumentul anterior despre mentalități, necesitatea unei noi „gândiri“, „utopice“ și „insurecționale“ deopotrivă (Un feminism decolonial, p. 100).
Două volume diferite, și din punct de vedere filosofic, și din punct de vedere ideologic – deși ambele ar putea fi recuperate, la o adică, sub cupola deosebit de generoasă a unei sensibilități generice de stânga –, Un feminism decolonial și Despre femei se parcurg cu folos împreună deoarece se pun în valoare reciproc. Cel puțin asta am încercat să demonstrez – fie-mi scuzat termenul poate prea tranșant – în rândurile de mai sus.
[1] Vijay Prashad, Națiunile mai obscure. O istorie populară a Lumii a Treia, traducere de Ovidiu Țichindeleanu, Editura Idea, Cluj, 2022.
[2] Susan Sontag, Stiluri de voință radicală, traducere de Liri Chapelan, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2024, pp. 97-98, 105-106, 313.
[3] Pentru o discuție despre feminisme normative versus feminisme deconstructiviste vezi Seyla Benhabib, Judith Butler, Drucilla Cornell, Nancy Fraser, Controverse feministe. Un dialog filosofic, traducere de Alexandra Grigorianu, Cluj-Napoca, Tact, 2012.
