Între un job la Telefonica, perindarea prin undergroundul cultural al Madridului cu experimente trase în Super8 și serile petrecute cu Carmen Maura jucând teatru la Los Goliardos, anii 1970 au pavat calea către primele încercări mai temerare ale lui Almodóvar în film. Pepi, Luci, Bom y otras chicas del montón (1980) a fost primul lui lungmetraj lansat oficial în Spania și rămâne o îmbrățișare punk a tot ceea ce e imperfecțiune și improvizație, a unui haos pulverizat pe toți pereții cinemaului, de la un capăt la celălalt. Era o vreme când Almodóvar se învârtea ca un acrobat în jurul filmului, nici pe de-a-ntregul în partea underground a lucrurilor (criticat fiind pentru narativitatea filmelor din perioada Super8), și nici pe departe în mijlocul industriei sau gata să i se dedice necondiționat; Pepi, Luci, Bom… e rezultatul acestei epoci, un film low budget făcut cu prieteni, în dezordinea unor filmări dezlânate și amânate, dar care explodează de energia camp a tuturor figurilor care mișună nestingherite prin el.
Merită menționat faptul că Almodóvar e un maestru al genericelor. Toate filmele lui ies în evidență prin diverse reiterări ale pop culture-ului, prin înclinația pentru citate din medii așa-zis inferioare (de pildă, în Women on the Verge of a Nervous Breakdown din 1988 genericul capătă aparența unui colaj retro de tăieturi din reviste de modă), iar Pepi, Luci, Bom… nu face rabat de la acest obicei. Aici, filmul etalează câteva fragmente dintr-un soi de bandă desenată, o îmbinare de science fiction erotic și impresii vagi și colorate ale personajelor, montate pe ritmul unui pop deșănțat. În definitiv, filmul însuși poate fi luat drept un colaj în macro, Almodóvar jonglând cu decupaje din jurul unor vieți care se intersectează sau nu, care rămân împreună sau nu, complet lipsit de teama de a pedala undeva pe la granița indeciziei, de a tatona de fapt terenul unor teme care-și vor face cu adevărat loc în filme viitoare. Totul e aici, de la petreceri cu drag queens și competiții cu erecții în cluburi cu acces liber la droguri, la viața de cartier spaniol și un Madrid multicolor unde nu ne-am mira să vedem postere din reviste porno pe ziduri.
Și nu numai, între toate astea regizorul mai înghesuie și un imaginar pestriț al femeii emancipate unde se amestecă fetișuri cu urină, masochism sexual, reclame perverse pentru produse feminine improbabile sau păpuși care transpiră și sângerează, plus o Carmen Maura făcând lobby pentru educație sexuală la telefon. Sigur, toate acestea sunt ambalate cu perversitate și umor, însă nu nevoile reale ale femeilor sunt ținta caricaturii, ci sistemul care din capul locului le-a implementat în viețile lor. Filmul nu e totuși un act militant în favoarea feminismului, dar mișună pe la marginea lui, îi lipsește directețea și pare că jocul cu diverse idei (multe din care vor pune bazele altor filme) e de fapt nucleul aici. Iar în nucleul ăsta răsar pe rând protagonistele unei prietenii neplauzibile: Pepi (Carmen Maura), Luci (Eva Siva în rol de soție nesatisfăcută cu fantezii de sex slave) și Bom (Olvido Gara, o încercare de dominatrix de 16 ani). În pur stil almodóvarian, cele trei sunt aduse împreună de încrengături narative care au mai multe în comun cu hazardul și elemente melo de telenovelă: Pepi e victima unui viol, violatorul e soțul slinos al lui Luci, Pepi pune la cale o răzbunare, dar bătăușii tocmiți (deghizați în chip de alai de nuntă cu mariachi cântând operă) îl atacă pe fratele geamăn al violatorului, apoi Pepi o atrage pe Luci pentru un gând neterminat de vendettă, dar când Luci se întâlnește cu Bom, cele două încep o relație și astfel devin toate trei prietene. Dar rezumatul e insuficient, mai există și calitatea imaginilor de a flana prin societatea cârpită a lui Almodóvar, nu atât prin iscusința folosirii camerei de filmat (cadrele nu denotă nicio iscusință, sunt o mostră excelentă de anti-estetism), cât prin denunțarea ei ca mijloc esențialmente superficial și perisabil. În film, Pepi dezvoltă niște năzuințe de femeie de afaceri (după ce vânzarea virginității pentru o sumă exuberantă devine imposibilă) și se lansează în lumea reclamelor, apoi se apucă de un scenariu bazat pe viața lui Luci și Bom, aruncând în treacăt indicații despre naturalețea unor personaje care se joacă pe sine. Sigur, firul wannabe al metacinemaului e abandonat la fel de repede cum a plonjat Pepi în idee, dar Pepi, Luci, Bom… are aftertaste-ul unui film căutându-se pe sine așa cum își caută Luci identitatea sexuală.
Nonșalanța personajelor e și nonșalanța filmului: pe alocuri mai apar două personaje, o femeie cu barbă defulând isteric în fața unui soț care practică voaiorismul cu un binoclu la fereastră, neavând niciun rol în acțiune, folosiți mai degrabă ca niște obiecte de butaforie inutile, dar exotice (culmea, neavând niciun rol precis, se potrivesc de minune în film). Ce vrea Almodóvar să spună cu asta? Aparent nimic, dar nimeni nu ne oprește să fantazăm un pic la posibilitatea ca cei doi să fie, de fapt, tot un comentariu despre o cameră de filmat care poate face orice o taie capul, tot un giumbușluc almodovarian de care ne putem lăsa păcăliți (sau nu).
Almodóvar face din falsetto-uri punctul forte al filmului: departe de închegarea narativă la care a ajuns în filmele mai cunoscute, Pepi… își ia forța din improvizație și sentimentul permanent al neterminatului, vibrând de pitorescul unei lumi care se bălăcește în reversul camp al lumii reale. Iar ceva ce ar fi putut bine mersi să rămână rețeta dezastrului suprem debordează și azi de energia eliberării de tabuuri.
Imagine: Pepi, Luci, Bom and Other Girls Like Mom, r. Pedro Almodóvar, 1980
