O vreme am găsit amuzant să-mi hrănesc orgoliul cu toate acele articole din revistele de artă, în care criticii se întreceau în explicații pentru ce numeau „fenomenul Grigore“ și dispariția mea din lumea artei. De ce, se întrebau ei, după acel succes de la finalul anilor ’60 nu mai văzuseră niciun tablou semnat de mine.
Un oarecare Stelian Froda se întreba dacă era justificată cota atinsă de tablourile mele din acea perioadă și se încumeta la comparații strict numerice între mine și Francis Bacon sau Alberto Burri, neputând să găsească ceva în comun la toți trei decât prețul atins la licitații; altul suspecta că eram mort, fără să clarifice dacă mă credea fizic mort sau doar pictorul din mine murise.
Dar pe cei mai mulți continua să-i frământe seria de nuduri Trunchiuri și de ce am pictat doar nuduri de femei „fără cap și fără membre“.
O voce destul de exaltată găsea în tablourile mele o reducere a femeii la un obiect sexual; un tânăr grăbit să impresioneze făcea risipă de termeni tehnici și cuvinte extrase din dicționar, ezitând timp de șase numere de revistă dacă pictura mea era anti-narativă sau mai curând eram un expresionist întârziat; o doamnă, aproape sigur bătrână, își plictisea cititorii cu teorii freudiene, dar apreciasem că reușise măcar să evite cuvântul „inspirație“, care n-are nicio legătură cu pictura mea. Mi se părea că pot să ghicesc vârsta fiecăruia numai după clișeele folosite.
Doar o oarecare Magda Petru sau Petcu, n-am reținut, deloc lipsită de profunzime, observase o paralelă între „trunchiurile lui Grigore“ și „resturile de statui“ din Grecia antică. Cu secole în urmă fuseseră „perfecte“, spunea ea, dar „timpul le mutilase“, lăsându-le fără cap sau fără membre. Și încheia inteligent, deși pretențios: „Timpul continuase munca sculptorilor anonimi“.
Această Magda Petru părea să fi fost singura care înțelesese cel mai mult în ce constau căutările mele; dar nici chiar ea, și cu atât mai puțin ceilalți, n-au înțeles că eforturile mele nu fuseseră de a „mutila“ corpul, ci de a simplifica nudul. Încă din timpul facultății, când făceam studii pe model, mi-a devenit clar că nu mă interesa să reprezint nuditatea în sine, ci tensiunea nudității: pielea în așteptarea gestului, încordarea mușchilor la apropierea atingerii. Firește că membrele și capetele acelor nuduri nu erau „ciopârțite“, ci doar le eliminasem din compoziție. Dar deși nevăzute, prezența lor trebuia să fie resimțită ca un ecou în tablou.
O reușită parțială a fost seria Trunchiuri, tablouri pe care unii le-au numit „bucăți de femei“ iar alții, la fel de greșit „capodopere“. Dar după aceea n-am simțit decât că mă plagiam pe mine însumi. Și astfel, timp de mai mulți ani, la fiecare câteva luni, distrugeam ce pictam. Ce rost ar fi avut să multiplic tablourile deja existente?
La început doar desfăceam pânza de pe șasiu, o făceam sul și o aruncam la pubela de gunoi. Dar într-o zi am găsit în ziar imaginea neclară, în alb-negru, a pânzei aruncate. Lucrarea fusese înrămată și se încerca vânzarea ei. Autenticitatea ei era dezbătută, fiind considerată „o imitație mediocră“, ceea ce m-a înfuriat peste măsură, dar măcar mi-a arătat că reușisem să nu mai pictez ca mine însumi. După acel episod am înlocuit pubela de gunoi cu focuri precum cele de tabără, în curtea din spatele atelierului.
Probabil că nici până azi n-aș fi găsit o cale să simplific nudul dacă n-aș fi avut norocul să moară domnul Kleinerman, cel care a locuit cu intermitențe mai bine de treizeci de ani în cealaltă jumătate a mansardei. Fusese printre cei mai antipatici oameni pe care i-am cunoscut. Era suficient să-l saluți ca să afli cât de mult își detesta semenii. Dar avusese calitatea de a nu face niciun zgomot toată viața, de a trăi ca și cum n-ar fi existat. Am realizat asta abia după ce a murit, într-o seară de la începutul verii, când din spatele tabloului la care lucram au pătruns în atelier două voci noi.
Peretele era suficient de subțire cât să înțeleg că ea ar fi vrut ca el să nu se grăbească, în fond aveau toată noapte doar pentru ei. Afară era încă lumină, iar vinul nu-și făcuse efectul. Dar el părea genul insistent și după câteva săruturi și foșnete de haine ea a strigat „încetează“ și s-a făcut liniște.
Am lăsat pensula din mână și am rămas nemișcat. Mi-am ținut respirația, ca și cum aș fi simțit că și ei îmi simt prezența. El i-a șoptit ceva la ureche și m-am apropiat să aud mai bine, până când fața mi s-a lipit de pânză. Culorile de ulei încă neuscate mi-au pătat obrazul. I-am auzit râzând.
Gluma lui părea să fi fost veche, cunoscută de amândoi, repetată la nevoie. Ea a râs ca și cum ar fi fost dispusă să-l ierte și în scurt timp vocile au fost înlocuite cu gesturi. Respirațiile sacadate treceau prin perete și prin tabloul în lucru, iar când m-am ridicat de pe scaun și m-am îndepărtat spre chiuvetă ca să-mi spăl fața, am simțit că le ofer un moment de intimitate, pe care amândoi păreau să-l aștepte de mult timp.
Azi, privind înapoi, îmi e clar că ideea pentru tabloul Pereți subțiri, ca așternuturile mi-a venit chiar în acea seară. Pe moment n-am realizat asta, fiind mai curând iritat că întâlnirea celor doi îmi întrerupsese lucru.
Dar după câteva săptămâni, rutina intimității lor a devenit parte din rutina mea: în fiecare joi seara, când ușa camerei alăturate se închidea, eu mă așezam pe scaun în fața pânzei și întindeam culorile pe paletă. Treptat, cuvintele lor se transformau în mângâieri și atunci începeam să pictez; iar peste câteva săptămâni, când am renunțat la șasiu și am prins în cuie pânza direct pe perete, am simțit că atelierul meu era o continuare a dormitorului lor. Parcă doar pânza pe care pictam mă mai despărțea de ei.
Toată vara am urmărit întâlnirile lor săptămânale, încercând fără succes să surprind acea tensiune chiar dinainte ca intimitatea să ia naștere. Dar pe pânză nu apăreau decât fragmentele a două nuduri, amestecate într-unul singur, mereu în tonuri șterse de gri, care probabil ar fi derutat și mai tare pe critici.
Odată cu primele ploi de toamnă s-au certat destul de serios. El continua să se îndoiască de dragostea ei, deși ea riscase totul pentru el. Întâlnirile lor erau prea rare și el era convins că alți bărbați umpleau absența lui în restul săptămânii. El părea imun la argumentele ei și când logica a făcut loc plânsului, el i-a reamintit că nu suporta femeile „isterice“, și a ieșit trântind ușa. Ea a aruncat după el cu o pernă, a strigat „pot și fără tine“, apoi s-a întins pe pat și a tras pătura peste ea. Mi-am dat seama că așternuturile foșneau diferit când era singură.
S-au reîntâlnit săptămâna următoare, dar nici măcar nu s-au luat în brațe. Ea era hotărâtă să-l învețe o lecție, pe care el n-a vrut s-o primească. Ușa s-a trântit din nou și eu n-am reușit să înaintez cu tabloul. Apoi a urmat o pauză lungă, prelungită probabil de zăpada care timp de mai multe zile a paralizat orașul.
Cu câteva luni în urmă mă temusem că întâlnirile lor îmi vor perturba liniștea, iar acum, când înțelesesem că programul meu de a simplifica nudul avea legătură cu întâlnirile lor, mă temeam că cei doi se vor despărți.
Din fericire s-au împăcat la final de ianuarie; ziua de joi a fost înlocuită cu cea de marți, dar întâlnirile nu mai erau regulate. Deveneau tot mai rare și deși la fiecare întâlnire era clar că așteptarea fusese prea lungă pentru amândoi, ceva în felul cum se atingeau se schimbase. Am înțeles că în ritmul ăsta n-aveam să ajung la vreun rezultat și că trebuia să fac ceva.
Am avut noroc că doamna Sfetcu locuia doar cu un etaj mai jos, îl regreta pe domnul Kleinerman, „un bărbat cum nu mai găsești în zilele noastre“ și moartea lui pusese capăt somnului ei liniștit. Noua chiriașă era „mereu în călduri“ și „schimba bărbații precum ciorapii“.
Am fost la un pas să-i spun că nu se vedea decât cu un singur bărbat, din punctul meu de vedere prea rar, dar m-am oprit la timp. I-am subliniat că voiam să-mi descuie camera neapărat într-o dimineața de miercuri, imediat după ce pleacă amândoi.
A acceptat, „pentru dumneavoastră orice“, dar în fața ușii s-a prefăcut că are conflicte morale și n-a descuiat decât după ce i-am îndesat câteva bancnote în buzunarul halatului, pentru „reparația acoperișului“.
Camera era aproape goală, doar strictul necesar unor întâlniri săptămânale. El renunțase la cămașa cu dungi verzi, poate nu mai era bună de purtat, iar ea încercase mai multe bluze și sutiene negre, pe care le lăsase pe podeaua de lemn. Urmele unei nopți lungi, încheiată în grabă, luminate de câteva raze albăstrui ale dimineții de iarnă. Dar nu era ce căutam.
Apoi am văzut patul, lipit de peretele din dreapta, mai mare decât mi-l imaginasem, și am înțeles că tot ce sperasem să găsesc se afla acolo: încordarea de la început, destinderea de la sfârșit, toată nuditatea corpurilor rămăsese în urma lor, încremenită în fiecare cută de așternut. Plecaseră amândoi de mai puțin de o oră, dar la fel de bine putea să pară că tocmai atunci aveau loc primele îmbrățișări.
În următoarele săptămâni a trebuit să mai ard câteva pânze, dar la începutul primăverii am sunat la galeria unde expusesem ultima oară cu aproape douăzeci de ani în urmă. La început Nistor nu mi-a recunoscut vocea. Am fost nevoit să mă prezint și, cum mă așteptasem, a crezut că era o glumă. L-am înjurat așa cum obișnuiam s-o facem când eram mai tineri și a început să râdă. „Ești neschimbat“ mi-a spus.
Firește, a acceptat să elibereze sala imediat. M-a întrebat care va fi titlul expoziției. I-am spus Pereți subțiri, ca așternuturile, insistând asupra virgulei. I-a plăcut. Mult mai surprins a fost când a aflat că nu e vorba de o serie, ci de un singur tablou, pe care-l voiam expus în ultima încăpere a galeriei, iar vizitatorii să străbată primele trei săli goale, luminate slab sau deloc, până ce vor ajunge în ultima cameră, tabloul expus pe peretele din dreapta, pictat doar în tonuri de gri, ulei pe pânză, 160×200 cm.
Imagine reprezentativă: Sophie Calle, “The Hotel” / Courtesy Siglio Press