Perjornalistul

Dan Perjovschi (64 de ani), unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi români la nivel mondial, artist grafic inconfundabil elogiat naţional şi internaţional, e și un important jurnalist. Cel care ne desenează, cu schepsis, spaţiul public, și-a strâns opera de presă în volumul De pe trotuarul celălalt (apărut în imprintul Matca, 2025). Motiv să-l iscodim pe acest om al cetăţilor şi al artelor, spirit liber și adesea tăios, cronicar global prin text și imagine, așternute pe hârtie de revistă, pe zid, pe panou, pe podea, pe tramvai și, acum, pe carte. În redacția Matca, unde ne-am întâlnit, am stat două ceasuri la povești, pe care le-am continuat pe drum și, dacă nu ar fi fost inventate în presă termenele-limită de predare a textelor, cu siguranță mai aveam ce să ne spunem și la apariția acestor rânduri dedicate acestui om al timpurilor sale, pe care le-a surprins și pe pereți, și în The New York Times, și în 22. Doamnelor și domnilor, jurnalistul Perjo!

De pe trotuarul celălalt ni-l aduce în prim-plan pe jurnalistul Dan Perjovschi. Și consacră genul tabletelor sale – cele mai concise articole din presa română. Ele au o formă sublimată, titlu și două-trei rânduri de text. Ca și desenele sale, dezvăluie complexitatea simplității. Dane, e mai greu să scrii scurt decât lung?

Și da, și nu. Câteodată mai râd cu Lia (artista Lia Perjovschi, soția lui Dan – n.m.), unele scurte vin așa: zice unul ceva la televizor, scrie ceva pe burtieră și zic – gata, ăștia mi-au scris textul! Așa, bum, dintr-odată. Alteori, nu reușesc să comprim. Când am însemnat cărțile, le-am mai scris unora că, de fapt, e o carte de desene care sunt deghizate sub formă de text. În desen mă descurc mai ușor să sintetizez, cu cuvintele e mai dificil, să spunem. Texte lungi n-am mai scris așa de des, câteodată tot în zona de artă, și e greu. La ziar știi că ai un număr de semne, trebuie să te încadrezi. La rubrica asta a mea (din Revista 22 – n.m.) mă lasă să am două rânduri, zece, unu… dar la articolele de o pagină e dificil. Eu recunosc, îmi plac cititul și scrisul, să spunem, dar e o meserie dificilă – și de ziarist, și de scriitor.

Mi-a plăcut analogia pe care ai făcut-o: cartea e noul serial! Pentru că nimeni nu mai are răbdare să citească texte, ne propui o carte cu care să facem „binging“, să parcurgem toate textele dintr-un foc. Povestește-ne câteva episoade din munca ta!

Ca artist, am mai multe și se leagă ca într-un film. Undeva în 1991, a fost o mare expoziție a tinerilor artiști, prima în libertate, la Timișoara. Încă mai simțeai vibrațiile pe străzi. Atunci, m-am încuiat în camera portarului Muzeului de Artă din Timișoara pentru trei zile și am desenat-o toată. Am ambalat-o în hârtie și am desenat-o până a devenit neagră. Lumea se uita la mine ca la un peep show. Seara mai ieșeam la budă, Lia mi-aducea un sandviș… Pentru că am putut face chestia aia, am știut că pot să fac lucruri. Apoi, în 1995, la New York, am avut un proiect într-o galerie și, tot așa, am desenat cu creionul toți pereții, de sus până jos. La venisaj, le-am dat gume, iar lumea a putut să șteargă. Întâmplător, era ziua dedicată celor care au murit de SIDA în America. Pentru americani era un subiect, dar și pentru noi. A fost primit extrem de bine acel show. Atunci am știut că pot să am o deschidere internațională, deci, că limbajul meu merge. Și pe urmă, Bienala de la Veneția. Când am desenat pe jos în pavilionul românesc, a venit presă, filmau japonezii, le plăcea și am simțit că o să fie OK. Dar să știi că între ele, de multe ori au fost lucruri mai mici în niște kunsthalle, kunstverein-uri germane, unde am avut mai multă libertate decât în marile muzee și care mi-au dat curaj. Poate n-am făcut un proiect extraordinar sau a fost o dimensiune mai mică, să zicem, dar acolo cumva am exersat. Și am văzut că iese și e bine. Parcă e nedrept câteodată să numesc muzeul de care știe toată lumea și să uit de Schnittraum din Köln, un mic spațiu, exact cât camera unde stăm acum, unde chiar am făcut un proiect mișto și am tipărit prima mea carte de artist, adică primul meu notebook facsimilat, știi? Și tipul care a organizat – ca să vezi, germani! – a scos un tiraj de 500, iar pentru primele 20 am făcut niște casete speciale cu niște desene originale, „spitzen edition“, ediții de vârf. Alea s-au vândut înainte, iar cu banii s-a plătit tipăritul cărții. Foarte tare la germani – gândești tot, nu arunci cu banii! Spațiul ăla nici nu mai există, de exemplu, dar mie mi-a dat mare energie.

Cu ocazia lansării acestui volum care tot crește – spui că ai un singur proiect, pe ziduri diferite – ai pomenit despre „responsabilitatea expresiei“. Asta nu limitează libertatea de expresie?

Ba da, dar eu n-o privesc ca pe o cenzură. Sunt momente în care pe anumite subiecte mai bine taci și te poți pronunța pe urmă. E foarte ușor ca artist vizual să rezolv eu conflictul Ucraina-Rusia, în două linii. Păi nu e așa. Pentru că sunt familii mixte, pentru că poate unii sunt din Estonia, poate tata e din Rusia – e o complicătură îngrozitoare acolo. În calitate de creator, ar trebui să-ți dea de gândit, să cântărești greutatea cuvintelor sau a imaginilor, că s-ar putea să fie folosită prost, să ducă la ceva prost. Eu, de exemplu, pe zidul ăsta din Sibiu, am invitat în 2013 artiști care făceau stencil. Și am făcut o colecție de stencil-uri din toată România. Era un zid activist, așa, în perioada cu Roșia Montana. Și am avut o altercație cu un grup feminist radical de prin București, care voia să scrie pe zid un anumit cuvânt în limba romani. Și am zis: băi, nu merge, că aici e o mare comunitate romă în Sibiu și dacă scriu asta, o să se creadă că ei au scris pe zidul ăsta și o să iasă ceva… Și ne-am certat, m-au făcut cenzor… Poate aveau dreptate, eu nu vreau să evit scandalul, dar vreau să limitez implicațiile. Să știi că eu supăr pe toată lumea, și pe scriitori, și pe oameni care dau din gură, și pe artiști! Vin și rezolvă ei conflictul dintr-o instalație, o lucrare pe care o vând la târgul de artă din Basel! De asta eu nu spun că sunt activist. Pentru că eu nu sunt ăla care ia bulane de la poliție în cap. Eu sunt ăla care face desenul de pe pancarta ăluia care merge la protest. Eu nu sunt acum în Roșia Montană unde sunt niște oameni. Eu nu sunt acum în Pata-Rât. Eu sunt în centru, în București, beau o cafea, știi? Deci nu pot să mi-arog meritul ăsta… Acum e de discutat, sigur – unde te oprești cu arta? Văd niște controverse cu diverși artiști și în România, cu anumite proiecte. Și eu sunt de acord că unele au sărit calul, știi? Unii sar calul intenționat ca să aibă atenție. Mă enervează de moarte chestia asta. E ca dezbrăcatul pe scenă, în teatru. Nu tot timpul e necesar. Trebuie să aibă o motivație, o coerență, o logică. Arta și scrisul nu-s așa ușoare, au o armonie, au o logică internă, o estetică, sunt niște lucruri înăuntru, știi?

În câteva întrebări din acest interviu plec de la tabletele tale. Uite una: „Lumea liberă va fi condusă de un condamnat penal. Pentru că un desen i-a fost cenzurat, Ann Telnaes, caricaturista de la Washington Post, și-a dat demisia“. Pe de altă parte, ai dezvăluit că în 15 ani cât ți-a fost șefă Gabriela Adameșteanu la Revista 22, nu ți-a cerut să vadă desenul înainte. Ai fost vreodată cenzurat?

În primul rând, să zic că niciun redactor-șef – nu! Pe vremea lui Stelian Tănase, veneam, dădeam desenul și alegeau ei. Pe urmă, când era Gabriela Adameșteanu, toți redactorii-șefi care au urmat, Armand Goșu, Rodica Palade, Andreea Pora – nu! Eu trimit desenul, se publică, salut! Cum îți spuneam, la muzeele astea mari, mai vine câte un curator și zice, știi, poate e bine să… primești, așa, un fel de aluzie că poate subiectul X mai bine îl lași deoparte sau chestii de genul ăsta. Dar nu trebuie să scoți desenul ăsta. Asta, niciodată. Și la un moment dat, când am început lucrurile, știi că eu am fost extrem de naiv? Crede-mă pe cuvânt. Eu când am zis că toți avem libertate, am crezut că chiar e! N-aveam nicio treabă, câteodată mă îngrozesc, mă uit acum la ce am desenat fără să mă gândesc prea mult… Și, din păcate, desenam un pic, din punctul meu de vedere, european, cumva. Acuma-s mai deștept. Mă uit și din alte unghiuri, să zicem. În 2007, la Bienala de la Moscova, erau patru curatori, și a mea era o bulgăroaică născută în Moscova, foarte mișto, Yara Bubnova, cu care am tot colaborat. Și am zis: Yara, să-mi zici care sunt problemele aici, să știu până unde mă întind. Perjo, zice, tu poți să desenezi ce vrei tu! Inclusiv Putin! Deci poți și cu ăia, dar nu te atingi de biserică! După aia, am tot întrebat care sunt punctele hot, nu le ignor. Dar, de exemplu, la Moscova am făcut o biserică ortodoxă să discute cu, nu mai știu cum era, cu o sinagogă și întreabă dacă îi place feng shui, ceva de genul ăsta. E mai funny, așa. Subiectul care e foarte delicat îl tratezi diferit… Deci, n-am fost cenzurat. În democrație, nu. Eu tot timpul spun acum că dacă vezi desenul meu înseamnă că e democrație în locul ăla. Acuma, mai vorbim un pic, că are niște bemoli democrația asta.

Din documentarul The New Yorker at 100 de pe Netflix, știm că la revista asta echipa de verificatori analizează atent inclusiv desenele, ca să nu mai apară, de pildă, un om cu două picioare drepte și niciunul stâng! Ce ai fi făcut dacă te sunau din redacție cu insuportabila rezoluție „se reface“, cum scriam eu ca șef pe manuscrisele colegilor?

Cred că, în principiu, acum m-am mai relaxat. Mi-am obținut libertatea, am exercitat-o. Dar probabil că la începutul carierei mele eram furibund – „nu te atingi de libertatea artistului, bla-bla-bla…“.

Din bucătăria redacției, am aflat că, la 22, te-ai specializat în titluri – știi, presa scrisă interbelică făcea chiar distincția între „articleri“ și „titleri“. Dă-ne un titlu pentru zilele astea de neliniște legată de justiție.

Îți dau un titlu american: „Just ICE“! Ei au mari probleme acum cu ICE (Agenția Americană pentru Imigrație și Vamă – n.m.). La noi, ce să zic? Vezi cum se întâmplă. Ca și povestea cu educația – se împart niște tabere. Sunt cei care au puterea și vor să o conserve, cei care vor să stea cu puterea asta și cei care o contestă.

Și e just?

Într-un fel, da. Din cauză că noi nu reușim să discutăm până când puterea se stabilizează. Noi nu avem o discuție. Noi o avem după, când e greu să mai schimbi. Trebuie să o faci până construiești barajul.

Ce faci dacă te sună Lia?

Răspund!

Soția, nu magistrata!

Am avut atâtea texte cu Lia și m-am abținut! Mă gândeam: „Lia, vezi că te sună CEDO!“. Lia mea nu mă sună pe mine, pentru că ea n-are celular și refuză să aibă celular. E o frondă, așa.

Una amuzantă, apropo de Iohannis: „Ce bine era cu Iohannis. Pe subiectul Educație dădeam, toți, vina pe președinte și scăpam, toți, basma curată“. Dar faptul că ești, cum ai mărturisit, singurul artist fără doctorat nu te-a împiedicat să expui în toată lumea, nu? Când vom scăpa în Educație de tirania patalamalei?

În lumea largă, eu nu am fost niciodată întrebat ce studii am avut. Diploma mea în artă erau celelalte expoziții. Nici când am predat în Statele Unite, în Franța, ăștia nu mi-au cerut diploma. Am fost artist invitat ca să predau. În România nu se poate. Și să se înțeleagă bine.

Eu fac ironii cu doctoratele. Îmi dau seama că o mare parte din oameni a muncit foarte mult pentru doctoratele alea și bravo lor. Ironia mea se adesează șmecheriei ăsteia românești. Făceau câte trei facultăți într-un an, își pun în CV niște prostii de-alea pe care le cumpără cu 25 de dolari pe internet. Sunt și proști, știi? Pentru ce a vrut domnul prim-ministru al României, Ponta, doctorat? La ce i-a trebuit? De ce le trebuie această chestie? Ca să umilească, de fapt, sau să devină o bătaie de joc ceva pentru care lumea muncește foarte mult și din greu? Apropo, să afle lumea din România: a venit o studentă de la Sorbona la Lia și își face doctoratul pe subiectul Lia Perjovschi. A venit în Sibiu să o cunoască. Așa se întâmplă în lumea de azi. Dacă nu e la tine, e la alții.

Una nuanțată: „Trump nu este (toată) America. Eu am cunoscut o Americă a angajării sociale, a proiectelor de artă în comunități defavorizate, a artei responsabile, a muzeelor impresionante, o Americă a drepturilor civile, a excelenței academice“. Mai nou, ca să intri în State, riști să ți se ia la puricat istoricul din social media. Ai ceva de șters din istoricul tău, ca să mai poți saluta Statuia Libertății?

Eu nu mă pot duce în America în următorii trei ani. Nu am cum. Iar nu ultimii cinci ani ar trebui să-i șterg, ultimii 15! Eu îi am în vizor pe băieții din America, inclusiv pe Trump, primul mandat, de mult. De fapt, ultimele trei expoziții la galeria mea din New York au fost legate de alegerile americane. Eu sunt invitat de patroană ca să fac un proiect care nu se poate vinde. Are ambiția ei, acolo, în New York. E o tipă foarte mișto. Anii ’60… Nu-i vine să creadă că toate pentru care au luptat ei se pierd acum. E ceva teribil, să știi. Să revin. Acum, nici Rusia nu e Putin. Nici toată Ucraina nu-i Zelenski. Sunt societăți foarte complexe. Eu sunt sorosist! Pe mine m-au învățat americanii ce înseamnă comunitatea, munca, să ai grijă de cei defavorizați, să nu-i uiți, am văzut lucruri foarte mișto acolo. Pentru mine, aia-i America.

Una recentă: „Fără sonor de Ziua Națională. La televiziuni, totul e fapt divers, repetitiv și isteric (vai de mama lui de jurnalism), așa că tai sonorul și mă uit doar la pantomima personajelor. Și la ce scrie pe burtieră“. Apropo de „vai de mama lui de jurnalism“. Cum comentezi jurnalismul reporteriței care, ca să-l convingă să răspundă la întrebări pe un  tată care își pierduse copilul de câteva ore, i-a spus: „stimate domn, fetiţa dumneavoastră a intrat în mormânt acum. Nu v-o mai aduce nimeni“?

Să știi că, probabil, personajul nu e așa de tâmpit în viața reală. Dar e pus în niște condiții în care trebuie să vină cu news, cu patetic, cu ceva care atrage atenția și devine oribil fără să-și dea seama. Așa cum îmi pare rău pentru colegii noștri ziariști care se bagă cu microfoanele în gura unui polician care merge pe holurile Palatului Parlamentului și, dacă ăla nu se întoarce, „uite, nu răspunde presei!“. Hăituielile pe mine nu mă interesează. Din acele chestii nu vine nimic interesant. Vin numai superficialități sau greșeli, că asta se vânează, o greșeală a unui polician, ca să iasă un titlu. Mă irită tot ce e scos din context. Când zic „mama lui de jurnalism“, asta zic. În același timp, tu vezi că se inventează celălalt jurnalism, care contează. Care face anchete, care poate răsturna guverne.

Există și ăsta. Deci proiectul e o migrare de la jurnalismul clasic TV și în print la un alt tip de jurnalism. Acum să știi că eu sunt împotriva filozofiei republicanilor de tip JD Vance sau idiotul ăla de „Tesla“, care spune că fiecare om e un jurnalist. E foarte frumos ca expresie, toată lumea e potențial jurnalist, dar asta nu înseamnă că și e. Și nu poate fi televiziune când ore întregi aceiași oameni discută de la Trump la prețul muștarului. Adică poți să ai doi, dar mai invită și alții, experți în domeniile alea. Sau când imaginea pe ecranul unor televiziuni devine tot mai mică, pentru că se plimbă șase burtiere. E aproape o instalație video, nu mai e content, e visual!

Ești acel gen unic de artist care-și șterge desenele și le redesenează. Ce capitol din istoria recentă a României ai șterge și redesena?

Sunt multe, să știi. Șocul ăla al mineriadei, prima, mai ales… Eu nici acum nu pot să îmi revin. Lucram în Ministerul Culturii, la Departamentul de Tineret. Perfectaserăm o vizită de lucru în Germania ca să semnăm niște schimburi culturale de câteva milioane de mărci germane. Nu s-a mai întâmplat nimic! O grămadă de tineri artiști și oameni de cultură din țara asta n-au mai avut șansă pentru că s-a întâmplat nenorocirea, care a fost de o brutalitate extraordinară. Aia aș rescrie. Și privatizarea, și felul în care s-a gândit darea înapoi a proprietăților…

Sunt nevoit să scurtez brutal conversația noastră, deși, ca de obicei, mi-a făcut mare-mare plăcere să stăm de vorbă. Schițează-ne 2026 pentru tine.

Eu cred că va fi un an mediocru. Nu va fi catastrofă, va fi mediocru. Vom fi mereu nemulțumiți, că așa suntem noi, dar cred că anumite lucruri se vor așeza. Acuma, se pot întâmpla lucruri, nu? Se poate sparge coaliția asta, alegeri anticipate, e posibilă și partea mai nasoală. Pentru mine, personal, va fi un an important pentru că o să am o retrospectivă în București, împreună cu Lia, la ARCUB, o retrospectivă care va lua tot spațiul ăla, trei niveluri, și care va dura foarte mult. Vom fi aici, vom lucra vreo trei luni. Deci, pentru mine, asta va fi important anul ăsta. Pentru noi va fi un an de bilanț, să spunem. Dar în general, cultural și economic, e contracție. Înțeleg că banii pe zona mea culturală se vor împuțina. Deci vom face față și unui test. Eu vreau să văd scena de artă din această țară, care atârnă de un singur fond național, numit AFCN, și de câțiva sponsori, cum se descurcă atunci când nu vor fi acești bani. Să vedem – facem sau nu cultură în orice condiții? Să vedem cum e. Că așa, cu dat din gură toată lumea, m-am obișnuit. Ia să vedem cum e altfel. Să vedem dacă găsim forme noi, nu mai suntem așa de cheltuitori, nu? Poate suntem forțați să inventăm lucruri. Dacă batem Turcia la fotbal, ne mai scoatem! Sau dacă pierdem, am ras-o de tot, știi?

Foto © Daria Ghiu