Nikola Scott este o scriitoare și o prezență de care m-am atașat foarte repede. Am întâlnit-o pentru prima oară acum câteva săptămâni la Iași, unde a avut loc FILIT 2025, și reacția mea imediată a fost să mă apropii, fizic, mai mult de ea pentru a păstra acel-ceva care mă ținea lângă ea. I-am propus întrebările din acest interviu după ce am citit Fetele din livada cu meri și Umbra mamei, convinsă de la început că aceste două cărți tulbură adevărul lăuntric al fiecăruia și limpezește mintea umană.
Pe site-ul tău ai publicat un articol intitulat „When Can You Call Yourself a Writer?”. Pornind de la el, aș vrea să te întreb: cum vezi diferența dintre un autor și un scriitor – dincolo de faptul publicării?
Cred că unul dintre cele mai dificile lucruri în a fi scriitor – și apoi autor, – este să știi când o carte este terminată, când o poți lăsa să plece. Cred că totul începe cu o rutină constantă de a lucra la ea, în fiecare zi, fie că vrei sau nu, fie că ești obosit sau nu, pentru a o duce la capăt. Mulți oameni au idei minunate în minte, dar le lipsește poate curajul, timpul sau consecvența de a le duce până la final. Iar cred că acesta este un lucru important care trasnformă un scriitor în autor: capacitatea de a lucra la un proiect când nu este perfect, când e haotic, când ești epuizat, când nu-ți mai place ideea, când nu-ți mai plac personajele și totuși să continui până ai un produs finit.
Cred că nu perfecționismul, ci finalizarea este o calitate importantă care formează un autor. Desigur, distincția obișnuită este că un scriitor scrie fără să fie încă publicat, iar un autor are o lucrare publicată —, dar cred că această abilitate de a duce o idee de la început la sfârșit este ceea ce definește cu adevărat un scriitor.
În ce moment devine o poveste abstractă? Și cât de importantă este coerența lingvistică într-un roman?
Probabil că nu sunt persoana potrivită pentru această întrebare, pentru că romanele mele sunt destul de ancorate – sunt destinate unui public larg, nu sunt neapărat experimentale –, așa că încerc să nu includ niciun fel de escapade lingvistice sau de fantezie care nu sunt strâns legate de poveste. Fiecare cuvânt de pe pagină trebuie să ajute personajele să avanseze, să miște povestea înainte. Editoarea mea este foarte bună – scoate orice indulgență de acolo de unde devin puțin mai abstractă.
Dar cred că acolo unde abstractizarea ajută povestea este în descrierea atmosferei – sentimentului locului și al cadrului –, pentru că îmi plac locurile atmosferice, iar uneori mă îndepărtez puțin de poveste pentru a face locul să strălucească. Sper că ți-am răspuns la întrebare.
Uneori legătura dintre mamă și fiică devine o oglindă, identitățile lor se suprapun, se reflectă una în cealaltă. Cum păstrează o mamă spațiul liniștit al propriei identități, dincolo de rolul de „mamă”?
Am doi fii, așa că da, este o întrebare foarte importantă. Cred că păstrezi acel spațiu având o identitate a ta. Una dintre cele mai mari lupte când devii mamă – mai ales când sunt bebeluși – este că trebuie să renunți la tot pentru ei, pentru că sunt neajutorați. Dar cred că în momentul în care capătă propria personalitate și puțină independență – și asta e o alegere personală pentru fiecare –, este foarte important să te întorci la munca ta, la pasiunile tale, să-ți creezi timp pentru drumul tău personal.
Eu am vrut să mă întorc la serviciu foarte repede. Lucram ca redactor și era jobul visurilor mele. Îmi iubeam copiii, dar iubeam și munca, și știam că dacă nu mă întorc, nu voi fi fericită într-o existență cu limite, în care totul se dizolvă în maternitate. Nu a fost mereu ușor, dar cred că m-a făcut o mamă mai bună, pentru că aveam spațiu pentru mine.
Când m-am mutat din Anglia înapoi în Germania – fiul meu mai mare avea cinci ani, cel mic doi –, am decis să nu mai lucrez full-time, ci să devin scriitoare. Am petrecut opt luni doar cu ei înainte de a scrie prima mea carte și a fost minunat. Pentru că aveam un sine al meu la care să mă întorc, am putut, fără vină sau regret, să mă dedic complet acelei perioade. Apoi ei au mers la școală și la grădiniță, iar eu mi-am început drumul de scriitoare și asta a fost firesc pentru mine.
Așa că, cred că e bine să știi cine ești, unde vrei să mergi – iar copiii trebuie să se integreze în asta.
Și cum se desprinde o fiică din poveștile mamei sale, ca să vadă lumea cu lumina propriilor ei ochi?
Este o întrebare foarte interesantă, pentru că o parte din povestea din My Mother’s Shadow are o legătură personală. Mama mea a fost un copil ilegitim și și-a petrecut primii ani într-un orfelinat, în timp ce mama ei trebuia să muncească. A fost dată afară din casă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a muncit ca mamă singură, iar mama mea a stat în orfelinat trei sau patru ani. A fost ciudat pentru că am scris povestea fără să realizez pe deplin conexiunea. Straturile s-au așezat natural. Abia când am fost rugată să scriu un text pentru audiobook mi-am dat seama cât din textura și emoția personajelor veneau din lucruri pe care le auzisem mereu de la mama sau proveneau din istoria ei. Nu cred că mamele transmit doar lucruri pozitive – traumele și umbrele lor se transmit și ele fiicelor. Scrisul a fost o formă de recunoaștere: a bunicii mele (pe care n-am cunoscut-o), a mamei mele și a mea. M-a ajutat să mă desprind de povară, pentru că odată pusă pe hârtie, povestea nu mai era doar a mea. A fost un proces bun. Nu am un sfat pentru alții – poate: scrieți!
Este propria ta fericire legată de fericirea copiilor tăi? Trăiești prin bucuria lor sau încă visezi și pentru tine?
Da, într-o anumită măsură – din nou, e o întrebare foarte interesantă. Bunica mea era o femeie foarte independentă, dificilă, nu întotdeauna plăcută. Era fotograf, și și-a lăsat copilul pentru a-și urma cariera – uneori din nevoie, alteori pentru că aceea era identitatea ei. Mama mea era la fel. Era profesoară și a luat o pauză pentru noi (am doi frați), dar a vrut mereu să se întoarcă la serviciu. Avea hobby-uri, o căsnicie frumoasă, multe lucruri o ocupau dincolo de copii. Cred că am moștenit ceva din asta. Nu îmi definesc fericirea prin copiii mei, nici nefericirea. Îi celebrez, îmi sunt foarte apropiați – nu ca prieteni, ci ca o parte profundă din mine – și sufăr alături de ei când trec prin greutăți. Dar o parte esențială din mine va rămâne întotdeauna doar a mea. Cred că e important să ai o identitate proprie. Băieții mei au 21 și 17 ani – unul este la universitate – suntem apropiați, dar fericirea mea nu depinde de ei. Este o călătorie continuă.
Crezi că stilul unui text îl dezvăluie pe autor? Și cât de profund poate vocea unui scriitor să atragă cititorul în lumea pe care o creează?
Da, cred asta. Probabil că, ascultându-mă, îți dai seama că eu am scris acele cărți. Personalitatea unui autor se vede în felul în care scrie: personalitățile diferite scriu diferit; bărbații și femeile scriu diferit; generațiile tinere scriu diferit. O mare parte din ceea ce iubesc se regăsește în stilul de scriere, mai ales în simțul locului și în atmosferă. De exemplu, când am mers la biserica ortodoxă de lângă teatru – era lumină, pereți albi, oameni intrând –, m-am așezat și am absorbit atmosfera. Altă persoană ar fi trecut mai departe. Acea sensibilitate intră în cărțile mele. În ficțiunea istorică, temele universale – durerea, iubirea, pierderea, trădarea, vinovăția – întâlnesc detaliile istorice concrete. Pentru mulți cititori, atmosfera și senzația locului sunt poarta de intrare în poveste. Cititorii îmi spun adesea că iubesc spațiile atmosferice, iar acolo stilul meu devine vizibil și îi ajută să pătrundă în poveste.
Personajele sunt inima unui roman? Și ce fel de povești ar prețui cel mai mult cititori precum Addie, Phoebe, Venetia sau Andrew?
Da, personajele sunt întotdeauna inima unei povești. Intriga este ceea ce se întâmplă, povestea este de ce contează. Iar acel „de ce“ este întotdeauna legat de personaj. Arcul schimbării – transformarea – este esențial în romanele mele. E greu de definit. Schimbarea, tensiunea, fricțiunea dintre cum este ceva și cum ar trebui să fie – acolo apare magia. Personajul trebuie să părăsească lumea lui confortabilă, să fie împins în pădurea întunecată, să lupte, să se transforme și să iasă diferit. Cât despre cele patru personaje, Addie, având o mamă profesoară de literatură, probabil preferă ficțiunea serioasă, dar se „revoltă“ iubind romanele romantice – mai ales cele în stilul Georgettei Heyer; Andrew ar putea citi cărți de bucate; Venetia probabil nu ar avea timp să citească, e mereu ocupată. Iar Phoebe ar alege ficțiune complexă, meditativă – ea însăși fiind un personaj complex.
Scrii pentru bucuria scrisului sau dintr-o nevoie interioară?
Găsesc multă bucurie în scris, dar e și muncă grea. Scriu în fiecare dimineață, foarte disciplinat; îmi setez un cronometru și scriu în intervale de 45 de minute. Am o relație de iubire–ură cu procesul de a pune cuvinte pe pagină. Îmi place mai mult să fi scris decât să scriu. Odată ce cuvintele sunt acolo, modelarea textului îmi aduce bucurie. Dar da, simt și o nevoie interioară, continui să scriu chiar și când este greu. Nu sunt genul care, cu o cafea în mână, scrie fericit toată ziua, e muncă. Dar iubesc rezultatul.
Ce ceri de la textele pe care le creezi? Te îndepărtează de realitatea ta sau te apropie de ea?
Cer foarte mult, sunt perfecționistă. Poate vine din anii de editare, dar vreau ca totul să fie șlefuit. În faza creativă las totul să curgă; în editare mă lupt cu textul până simt că e complet. Cărțile mele mă duc mai degrabă departe de realitatea prezentă. Am iubit Anglia, iar scrisul îmi permite să mă întorc în locuri dragi – Cornwall, sudul Angliei – sau în perioade istorice. Ele modelează prezentul meu, dar nu într-un mod conștient.
În calitate de femeie, alegi să pleci atunci când rațiunea te ghidează sau să rămâi când inima te îndeamnă? Și cât de profund se oglindesc propriile tale alegeri în personajele tale?
Sunt mai degrabă o persoană emoțională, copiii mei pot confirma. Reacționez instinctiv și emoțional, deși încerc să fiu rațională: fac un pas înapoi, respir, și încerc să clarific lucrurile. Nu o fac conștient, dar personajele mele sunt influențate de nesiguranțele mele. Ca Addie, obișnuiam să mă simt confortabil într-o lume mică, ordonată; ca ea, mă forțez să ies din acea zonă. Ca Phoebe, sunt curioasă. Un pic din mine este în fiecare personaj, altfel n-aș putea să îi scriu. Dar doar un pic, altfel ar fi toți la fel.
Te-ai născut și ai crescut în Germania. Ce descoperă un scriitor când scrie într-o limbă care nu este a lui? Și ce s-ar putea pierde scriind în limba maternă?
Am fost o cititoare împătimită. Am început cu limba germană, desigur, dar când am descoperit literatura engleză – pe la 16 sau 17 ani –, ceva în mine a răspuns foarte profund. La început, înțelegeam doar un cuvânt din trei sau patru, dar treptat totul a început să aibă sens. Literatura engleză mi s-a părut mai emoțională, mai deschisă decât cea germană. Germana este minunată – structurată, analitică –, dar engleza mi-a deschis un univers nou. Am studiat engleza, am trăit în America și în Anglia. Am muncit, am visat și am gândit în engleză, așa că, atunci când am început să scriu, pur și simplu nu puteam scrie în germană, nu îmi permitea să exprim ceea ce voiam. Scrisul în engleză îmi oferă conexiune, dar și puțină distanță, o tensiune interesantă între interior și exterior. Nu cred că pierd ceva, cred că dobândesc o nouă dimensiune.
Pentru un scriitor, poate fi solitudinea un câștig? Există adevăruri care se dezvăluie doar în singurătate?
Solitudinea este foarte importantă pentru mine. Sunt ambivertă, am nevoie de oameni, dar și de timp singură pentru a mă reîncărca. Plimbările solitare îmi aduc claritate. Pe de altă parte, multe probleme din manuscrise se rezolvă prin dialog. Eu și soțul meu facem drumeții și vorbim; în acea discuție rezolv adesea mai mult decât în cinci ore de singurătate. Deci cred că ai nevoie de amândouă: solitudine pentru claritate și dialog pentru mișcare.
