Personne Nage

(fragment de roman, în lucru)

Start

La două capete: odată stabilit la Bucureşti după război, dar pregătindu-şi în secret plecarea din ţară – vai! nu mai era Ţara Mare, de când intrase sub tutela Puterii Neţărmurite – redactor la Editura Cartea Rusă pentru care a transpus româneşte Un erou al timpului nostru, dar debutând el însuşi cu un poem în traducere, Tangoul morţii, Contemporanul, 2 mai 1947, semnată de Petre Solomon (şi realizată la patru mâini, de fapt); ei bine, ar fi putut să scrie în română, cum o şi pornise într-o primă fază, dar limba ţării nu i-a făcut cine ştie ce rău – în nici un caz, nu Răul pricinuit de germană! – ca s-o distrugă cu bună ştiinţă prin ceea ce va scrie, folosindu-se de scris ca de-o rangă cu care să disloce limba propriu-zisă – după toate câte s-au întâmplat, nici vorbă de Muttersprache, poate Deuil[tsche] Sprache1 – şi abia astfel să-şi facă doliul şi totodată să aplice à la lettre legea talionului. Cu ideea aceasta în cap şi cu frica în oase, pe când trecea fraudulos graniţa româno-maghiară, în decembrie ’47, a şi ajuns la Viena, alma mater de la sânul căreia a fost rupt Czernowitz, dacă nu cumva întors de la ţâţă Cernăuţi. (Iar ca să-şi scoată pârleala, n-ar strica şi să se culce cu vreo frumoasă vieneză, ariană & catolică prin definiţie, cum altfel?! al cărei tată fusese membru al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist şi chiar a luptat pe frontul de Est!) Ceea ce nu l-ar fi dus mintea, altminteri antrenată în tot felul de strategii ale auto-deriziunii & scenarii ale pierzaniei, s-a întâmplat cu de la sine putere din neglijența editorului – volumul Der Sand aus den Urnen2, imprimat în septembrie 1948 la Viena, pe lângă că dădea cu tifla la „acea rimă domoală, nemțească, dureroasă“, era plin ochi de greșeli. Din clipa în care s-a anunțat în presă retragerea cărţii din librării, mai multă lume se grăbise s-o cumpere și astfel la capătul primei luni de la apariţie editorul se va vedea nevoit să mai tragă un tiraj, se-nţelege fără ştirea autorului, ca să facă față cererii în continuă creștere. Der Sand aus den Urnen era, nici mai mult, nici mai puţin, chiar acul băgat în vâna germanei, printr-o simplă înţepătură la deget, acum circulând prin sângele acesteia, foarte bogat în fier teutonic şi urmând să ajungă în câțiva ani acea rangă de metal în stare să-i disloce plăcile tectonice, dacă nu cumva să-i încline axa – ceea ce va duce la perturbarea anotimpurilor gramaticale – şi cu asta Kaput! De la Paris, unde se stabilise pentru următorii ani, înscriindu-se la Sorbona, urmărea cum se multiplică, în progresie aritmetică, erorile germanei lui, cu fiecare tiraj tras clandestin, nu şi ale germanei altora, dar asta era doar o chestiune de timp: greşeala repetată de tot mai multă lume, mai puţin cultă, dar având totuşi ştiinţă de carte, ajunge să se încetăţenească, iar în cele din urmă devine normă literară. În ritmul acesta i-ar fi trebuit zeci de ani să-şi desăvârşească opera de subminare, pe orizontală, în cercuri tot mai largi, a limbii vorbite, iar ca să facă saltul calitativ se impunea o ridicare la putere zisă şi progresia geometrică. De la română învăţase, în frumosul anotimp al calambururilor care s-a încheiat pentru el odată cu fuga din ţară, iar pentru comilitonii lui, prin adoptarea unei limbi numai comenzi şi lozinci, tot mai apropiată de rusă, dacă nu ca vocabular, cel puţin ca rostire pe tonuri ridicate, fără drept de apel – şi cu asta a rămas: „Cui pe cui scoate“, iar replica (altădată!) venea numaidecât – „…dar cui prodest?“ În chip de Marseillaise, în lupta lui Iacov cu Îngerul (lui Rilke, înspăimântător de blond), dacă nu cumva de Internaţionala făcând să-i bată mai tare son vieux coeur de communiste, Todesfuge, în lectura autorului. Hotărât lucru, -fuge suna mult mai puternic decât –tango – şi ce dacă Todestango făcea trimitere la Totentanz?! – or, -fuge dădea direct în muzica germană, acea sublimă arhitectură sonoră una cu marile catedrale – la rândul lor, nu-i aşa? „simfonii în piatră“ – şi mai cu seamă în Johann Sebastian Bach. Stă în puterea lui să săvârşească, prin tot ce va scrie, dar va și trece sub tăcere, cu limba lui Goethe ceea ce a făcut austriacul Schönberg cu muzica lui Bach – să nu lase piatră pe piatră!

Funerare, pietrele, că or fi pecetluit un mormânt sau un cenotaf, ale tuturor acelor Alte Meister ce-au făcut pârtie bestiei blonde, cu sau fără voie, pe care să le arunce în aer ca într-un joc de copii, când lansezi o pietricică în sus şi cât timp ea îşi desăvârşeşte traiectoria le culegi pe alte două, trei, patru de jos, reuşind în ultima clipă s-o prinzi şi pe prima. A cui piatră tombală se cuvine s-o arunce în aer pentru început? A lui Goethe, cu veşnica lui verweile doch, du bist so schön! (acelaşi schön regăsindu-se în numele lui Schönberg)? Şi mormintele – loc de pelerinaj, unele cu flori vii ce nu lipsesc nici iarna, nici vara; şi altele gropi comune neştiute de nimeni – despre ce fel de vecinătate poate fi vorba între cele ale victimelor şi cele ale călăilor? Pot sta alături, în acelaşi pomelnic, nume nemţeşti – moştenite din tată-n fiu, unele; adoptate odată cu aşezarea în landurile germane, altele – primele purtând pe antebraţul stâng svastica şi cele din urmă, în piept, cusută de-a dreptul pe inimă, galbenă, steaua lui David?! Dacă der Tod ist ein Meister aus Deutschland, el unul a fost dat calfă de tânăr, iar acum când și-a încheiat anii de ucenicie, cum se și cuvine printr-o capodoperă, Todesfuge, se cheamă că tocmai își obținuse dreptul de a se înscrie în glorioasele rânduri ale meșterilor germani, el însuşi ca meșter german. Şi atunci păzea! Nici n-ai să prinzi de veste când Deuil[tsche] Sprache se-ntoarce în Death Sprache, căci „decât s-o plâng pe mama, mai bine plângă mă-ta“.

Şi Emil Cioran, care tocmai îşi publicase capodopera la Gallimard, devenind peste noapte un nou maître à panser, nu proceda la fel cu franceza lui – adevărat, învăţată şi nu suptă odată cu laptele matern – în Précis de décomposition?! Nu era de ratat o asemenea oportunitate – să-i traducă în germana lui nativă cartea acestui român verde, cu un trecut dacă nu legionar pe faţă, cel puţin fascistoid, aşadar s-o tălmăcească tocmai el, orfanul unor părinţi asasinaţi într-un lagăr din Transnistria, la rându-i supravieţuitor al unui lagăr de muncă din Tăbăreşti, el, cine altul? Evreul uns redactor la Cartea Rusă din Bucureştii postbelici, ajungând însă să-şi ia picioarele la spinare, pentru a trece fraudulos graniţa româna-ungară, ca să se pomenească la Viena – vai! ce decepţie – iar în cele din urmă să descindă la Paris doar cu ce era pe el – „căci ovreiul, ştii doar, ce-o mai fi având şi el care să-i aparţină într-adevăr, care să nu fi fost împrumutat, luat pe datorie şi niciodată înapoiat“ – mai exact, cu ce era în capul lui şi astfel abătând lovitura dată francezei cu graţie asupra germanei, limba-ţintă (în 10!) – lucrarea şi-a ales cât se poate de bine interpretul, să fi vrut cu tot dinadinsul că nu se putea unul mai potrivit, o dată în plus cui pe cui scoate. Or, a-i transmite germanei, a cărei morgă academică, una cu redingota lui Kant şi Hegel, abia dacă s-a lăsat descheiată la un nasture, prin Nietzsche, boala franceză, elocința, prin ceea ce s-ar numi le plaisir du texte – și încă din pasa unui alolingv & a unui apatrid – friza nebunia; nicio provocare nu-i pe măsura vinei de a te fi născut în limba unei Kulturnation ce și-a proclamat superioritatea asupra tuturor celorlalte, arogându-și astfel nu doar dreptul Seniorului, ci și, înainte de toate, jus vitae necisque. Dacă geniul limbii se datorează unor genii care i-au dat strălucire, de ce n-ar fi să se şi umple de bolile acestora, la alegere – germana de nebunia lui Hölderlin, franceza de sifilisul lui Baudelaire, engleza de cecitatea lui Milton etc. – genii să fie, că boli se găsesc cu nemiluita! Şi atunci nu-i rămâne decât să înnebunească la rându-i; la câte i s-au întâmplat în ultimii ani, n-ar fi peste poate să-şi iasă din minţi, mai greu cu geniul, dar lucrează din greu la asta încă de când a rupt-o cu limba ţării pentru germană – Deutsche Sprache nu mai are nici crezare, nici scăpare şi cu atât mai mult iertare şi de-ar fi să-şi presoare vorbitorii acesteia toată cenuşa de la Auschwitz pe cap; barbarie e să scrii poezie nu după, ci înainte de Auschwitz, ca apoi să se ajungă la Shoah! Și atunci… atunci ce?! Dacă trei puncte formează un plan, în Grandiosul Plan (așadar, GP!) din capul lui, al cărui instrument se crede încă de când ai săi au închis ochii, se întâlnesc, iată, în ‘52: versiunea germană a tratatului lui E. M. Cioran în tălmăcirea sa; propriul volum de versuri, Mohr und Gedachtnis, iar în 23 decembrie, colac (de nuntă) peste pupăză (a ei, păsărica!), și căsătoria cu Gisèle – și artistă grafică, și franțuzoaică, și înzestrată cu particula de noblețe (de Lestrange), nume ce-i sună, în urechea lui formată într-un spaţiu în care „într-o zi puteai să auzi şapte sau opt limbi“, chiar aşa: de l’E[s]trange – pe care, ca să şi-o aproprieze pour le mieux et le pire, a rebotezat-o fără ştirea ei .G-Elle de l’E[s]trange, iar odată separaţi, un deceniu şi ceva după (mai multe tentative de omor, ca pentru a se împlini vorba poetului – altul, încă nenăscut la ora aceea – „ca să putem supravieţui împreună, unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe celălalt“, urmate de internări în clinici de psihiatrie, fie spus între paranteze) – la feminin şi pierzându-şi particula de nobleţe – l’E[s]trangère. Zarurile au fost aruncate, Personne Nage – oricum l-am striga, cu numele de botez sau cu anagramatul său nom de plume, adus din condei de-o femeie, nici mai mult nici mai puţin chiar femeia Maestrului său – tocmai dădu o dublă.

Nu apatridul Cioran trebuia urmat în opera de distrugere, cel mult te-ar fi putut aduce în pragul sinuciderii doar ca să-ți râdă în nas în momentul hotărâtor de passage à l’acte – singurul care avea știința începuturilor, și deci și pe cea a sfârșitului, se închisese însă în atelierul său din Montmartre, unde primise, ca Moise altădată, pe muntele Tabor, Tablele Legii, dacă nu cumva și le-a cioplit el însuși cu mâinile lui, dar cum să-i treacă pragul lui Brâncuși? Cine să-l facă intrat la Bătrân? Iar odată ajuns în faţa omului, împreună cu o duzină de artişti, ce-ar fi avut să-i spună? Căci de faţă către faţă nici nu poate fi vorba. Nici nu figura lui Brâncuşi – grăitoare-n sine, şi care aducea tot mai mult, în încremenirea ei, cu Moise al lui Michelangelo – cât instrumentele sale de muncă, bună parte lucrate cu mâna lui după propriile schiţe, toate acele baroase, ciocane, cleşti, pile, fierăstraie, menghine, gealăie, răngi, foarfece, dălţi şi scripeţi, de toate formele & mărimile, vorbeau (oricui era gata să asculte) acea limbă primordială a lui zis şi făcut, tradusă în practică prin „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale“; şi abia această gramatică a formelor la vedere – orânduite în atelier ca într-un Tabel periodic al elementelor de uz propriu – trebuia însuşită, iar la modul ideal recreată ab novo, cu fiecare poem ieşit din mâinile-i încă bătătorite, pe dinăuntru, de la hârleţul cu care, preţ de câţiva ani bătuţi pe muchie, din zori şi până-n noapte – Arbeit macht frei, nu-i aşa?! – „Eu sap, tu sapi, şi viermele sapă de-asemenea,/ iar ceea ce cântă acolo spune: Ei sapă“. (Când va reveni în atelierul sculptorului, prin ’54, de data asta însoțit de .G-Elle – sau mai degrabă el însoțind-o pe tânăra-i nevastă care obținuse invitația, ca artist plastic – părea că atelierul din Montmartre se mutase cu totul în Brâncuși, zăvorând ușa pe dinăuntru și aruncând cheia pe fereastră, zidită și ea, fereastra! și nici Personne Nage n-a ieșit același de la bătrân, la capătul unei ore în care abia dacă au schimbat două cuvinte.) Ustensilele sale erau de cu totul altă natură, rudimentare unele, adevărate maşini-unelte altele, fără a mai pune la socoteală fiinţa cuvântătoare, instrument de mare precizie, neam de neam omenesc a lucrat la desăvârşirea lor, şi lui nu-i stă mintea decât la distrugere. Delenda est – nici nu Carthago, desfiinţată în efigie ori de câte ori cineva repetă expresia, ci chiar Catharsis (şi cine rosteşte Catharsis atinge cu vârful limbii, cu buricele degetelor, cu pensula sau cu arcuşul chiar clitorisul artei, cu tendinţă sau pură, profană sau elitistă, pentru popor sau mult hulita artă pentru artă). Carthago sau Catharsis – oare nu tot acolo duce, la „Dintre sute de catarge…“? Și abia de-aici încolo, numele-i adus din condei se justifică – Personne Na[ufra]ge – ceea ce înseamnă că s-a şi ajuns în punctul de plecare, după o buclă – „de jidov [nu-ncărunţeşte!]“, una cu „bucla morţii“; comparaţie trasă de păr, n’est-ce pas?! – circumscriind acel „nu atât acolo, cât atunci“ d’antan. Cu alte cuvinte – şi cu asta chiar s-a tras linie: „Unde s-a mers dacă nicăieri nu s-a mers“.

Aşa sau altfel, le train-train de la vie îşi urmează cursul, Personne Nage este când pe val, când pe linia de plutire; Читат-Elle şi ea, pe unde udându-se toată, pe unde dând apă la şoareci; şi doar romanul – sau autorul care face corp comun cu scrisul său – tot pe linie moartă, exact ce trebuie pentru a ajunge la bun sfârșit – sfârșit să fie, că după se va vedea al cui e, și cât de bun a fost! – în vederea căruia, fără seamăn sfârşitul, cu ochii larg închişi vederea, se lucrează din greu. O femeie să te distrugă, mereu se găsește una, c-o fi a ta – și atunci chiar că nu ai scăpare: fais ce que tu veux, fais ce que tu sens, vis, aime, vas  bon te semble, je t’aimerai toujours…, decât dacă nu i-o iei înainte – c-o fi văduva unui poet care, după ce-l va fi terminat pe ilustrul ei soţ, acum se dedică trup şi suflet, cu aceeaşi determinare, postumităţii acestuia, din postura de legatar testamentar. Cu prima se iubea în uitare de sine – vorba poetului: „Nu crește/ la loc, că/ doar nu-i/ o unghie/ lovită –/ ce-i tăiat/ împrejur/ e bun tăiat! –;/ dar abia/ ce pune/ .G-Elle/ gura, că/ i-a și gre-/fat-o în/ chip de/ prepuț“ – alegându-se cu cetățenia franceză, și tot nu se va putea stăpâni în câteva rânduri să nu se arunce asupra-i cu cuțitul de bucătărie; cea din urmă îi bătuse apropouri, încă pe când bărbatul ei era în viață, întocmai ca soția lui Putifar slujitorului său Iosif („– Culcă-te cu mine!“), iar după ce trăi umilința de a se vedea refuzată („– Nu, că mie nu mi-i somn…“), își jură să-l desființeze, drept care l-a arătat cu degetul, acuzându-l de plagiat. (Claire de femme, fir-ar să fie! căci: „O femeie înseamnă ceva pentru o moarte./ Iar dacă a fost frumos, şi pentru următoarea!“) Atât că, pe moment, încă nu a atins gradul de notorietate care ar face din fapta lui nesăbuită – înjunghierea mamei copiilor săi; plagierea unui poet mai în vârstă care l-a plătit să-i tălmăcească versurile în nemţeasca lui şi iată-l acum jefuit ziua în amiaza mare, dacă ar fi s-o credem pe văduvă – o rușine de neșters pe obrazul literelor teutone; abia când va ajunge el însuși Gross Meister, abia când va fi recunoscut de toată lumea nu doar ca cel mai mare poet de expresie germană în viață, ci şi din toate timpurile, abia atunci se poate întoarce cu toată forța urii împotriva limbii în care a crescut, s-o smulgă ca pe-o iarbă rea, după ce că tocmai ea, iarba-fiarelor, i-a deschis toate uşile nu doar la Viena, ci şi la Paris, dar mai cu seamă în Germania (pre limba ţării sale de origine sună Îngermania), pe care a început s-o frecventeze, de unde altădată îi părea de nefrecventat. Nu dinspre sexul frumos s-ar cuveni însă să vină lovitura de graţie dată acestei limbi zbârlite ca o mustață de Gefreiter, chiar dacă asta (asta, ce? pocirea graiului în chip feminin?!) se înscrie oarecum în tradiţia locului – de la Dimitrie Cantemir citire: „Femeile din Moldova au cu totul altă rostire decât bărbații, (…) pe care n-o poate lesne rosti altcineva. Și, dacă un bărbat s-a obișnuit odată cu această rostire, el n-o poate lepăda decât cu multă trudă și se vădește singur, ca un pui de șoarece, că a stat prea mult în poala maică-sii. De aceea oamenii de acest fel sunt îndeobște luați în râs cu vorba fecior de babă“ – or, el numai fecior de babă nu se vede, nici măcar n-a apucat să se bucure de maică-sa decât puţin peste 20 de ani; unde mai pui că nu stâlcirea, ci îndreptarea limbii i se pare fatală – începe cu „Alinierea! Drepţi!!!“ zbierat de pe la tribune, pentru a se ajunge, pe neprins de veste, când nu se mai poate face nimic, la tăcerea lui rigor mortis – şi tocmai în direcţia asta s-ar cuveni să persevereze. Să treci în ochii tuturor drept noul Ioan Gură de Aur al limbii lui Goethe, când tot ce-ţi doreşti e s-o faci pe Midas, ori de câte ori rosteşti pâine, vin, untdelemn etc., fără să se prindă nimeni până-n clipa când nu va mai exista nici un cuvânt care să le ţină de foame, doar – în lingouri, una cu formele gramaticale fixe – aur, chiar aurul danturilor smulse cu de-a sila până şi din expresii de genul „mai aproape dinţii decât părinţii“. Ușor de zis, dar încearcă să înlocuiești din interior, în plin proces de vorbire/masticație – duse, vremurile în care ți se spunea la masă: „Taci și mănâncă!“, acum mai mult se înghite în sec, pe tăcute! – dantura sănătoasă a omului cu o proteză standard – și așa, unui neam întreg de supraoameni care-și rumegă înfrângerea – sub pretextul rezonabil de a-i îndrepta mușcătura. De unde până unde, limba ce-și arăta mereu dinții înaintea buzelor, care buze nici măcar nu schițau un început de zâmbet, iat-o acum pe punctul de a i se grefa, tocmai acesteia, în loc de dantură, o pereche de buze în plus – şi unele şi altele, feminine, că de aceea se cheamă maternă, nu i-ar mai veni numele.

Ce iese din pisică, șoareci mănâncă. În mare, poeții se împart în două categorii – cei care, întocmai cântărețului din Hamelin, fac rozătoarele să-i urmeze, cu turma (absoluta majoritate), și cei care rup pisica (unul și unul). Și dacă ar fi să crească șoareci cu capcane cu tot, capcanele făcând parte din însăși anatomia lor de rozătoare, astfel încât ori de câte ori pisica încolţeşte șoarecele, să se prindă la rândul ei în cursă; și totodată, rupând lanțul cauzalității, una cu lanțul trofic, să cultive pisici făcute să nu mai pândească rozătoare, ci de-a dreptul capcane – care, nu-i așa? nici șoareci n-au mâncat, nici a cașcaval sau/și a slănină nu put! – și cu asta nu doar că ar face varză logica lui „și lupul sătul, și capra întreagă“, ci și ar scoate din țâțâni resorturile bine unse ale comunicării de la om la om. Și tot nu i se pare îndeajuns, pentru ce-și va fi pus în gând – ceva ce nici nu s-a pomenit pe faţa pământului de la Facerea Lumii încoace: dacă Adam „a pus nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice“ (Geneza 2: 20), el unul le va lua înapoi – toate numele, comune şi proprii, noroc că se scriu cu majuscule – odată pentru totdeauna. Pentru început, va mobiliza cuvintele cele mai obișnuite, direct de pe buzele tuturor, ca să le întoarcă în urechile ascultătorilor – după o muștruluială cum scrie la carte, nu înainte de a le fi făcut să jure credință limbajului poeziei sale, mai puțin limbii ce le-a crescut – schimbate, de nerecunoscut unele, în tot cazul străine și care odată redate vieții civile, vor vesti, din prag în prag, o nouă evanghelie, Niemandssprache. În câțiva ani, această gardă pretoriană va substitui forțele de ordine ale limbii, impunând o nouă gramatică, una a dezordinii pe toată linia, față de care Je est un autre al lui Rimbaud are să pară cel mult un gest teribilist de adolescent scos de pe fix de furtuna hormonală; așadar o gramatică în răspăr ce i-ar smulge pe arienii blonzi şi cu ochi albaştri din Sein und Zeit-lor spre a-i închide după gratii de vorbe. O limbă, o tabără de muncă; un idiom, un lagăr de concentrare; o retorică = Soluția Finală. Fără sârmă ghimpată, fără camere de gazare, fără cuptoare de ars cadavre, doar câmp semantic golit de toţi parametrii & de orice referinţă la ceva/cineva cunoscut, în care nimeni nu se înțelege cu nimeni şi unde nous les autres sunt de fiecare dată ceilalți, adică Infernul tout court, fără însă muncile acestuia care să-i ţină cât de cât ocupaţi. Abia despre ceea ce-i trecut sub tăcere trebuie să se vorbească şi încă în gura mare, cu o străină gură însă – Heidegger cu gura lui Wittgenstein, de pildă; frumos ar fi să se poată şi invers! – strâmbându-se unii pe alţii până la a nu-şi recunoaşte nimeni vorba. Altfel spus, dacă Dumnezeul evreilor a făcut lumea în şapte zile, iar evreul Wittgenstein a definit-o în șapte propoziţii, lui – Paul sau Pesah: despre care din ei s-a spus: „Acestuia/ circumcide-i cuvântul“? – nu-i rămâne decât s-o piardă de tot, de şapte ori în gura oricui are să-i rostească, pătrunzându-le rostul sau în neştire, cuvintele. Nu Esperanto va face lumea să se-nţeleagă, abia dacă Decrepito ar putea s-o exprime; în ultimă instanţă, poezia vorbeşte Mortido.

(…)

Indiferent de limba în care scrie, romancierul joacă din capul locului cu albele şi poetul, a cărui limbă nu mai este instrument, ci scop în sine, prin definiţie, cu negrele, iar dacă-i şi evreu – de unde până unde, Все поэты жиды?! cel mult les poètes maudits! – şi fără regină[-mamă]. Pe mâna cui se va merge, pentru a descrie întâlnirea faţă către faţă cu Heidegger, din 24–25 iulie ’67? (În coliba lui Wittgenstein din Skjolden, Norvegia, și Dialog în munți ar fi sunat prolix; în coliba lui Heidegger din Todtnauberg, Pădurea Neagră, la invitația acestuia, nici Muntele vrăjit – nu-i dificil să faci transferul, printr-un exerciţiu de imaginaţie, de la Settembrini și Naphta la cei doi, musafirul & gazda – nu va fi de-ajuns, nu atât prin tot ce-au vorbit, cât prin ceea ce aşa şi nu altfel a fost spus.) Dincolo de întrevederea propriu-zisă între patru ochi – pe care au pregătit-o în toți acești ani, trimițându-și unul altuia cărțile cu dedicații respectuoase și mai cu seamă „trăind în chip poetic“ & escaladând fiecare „culmile gândirii/simțirii“, primul, versantul luminos ce duce la ghețarii veșnici, și celălalt, prăpăstiosul versant întunecat – ecoul acesteia, transmis de bouche à oreille, a și proiectat-o în legendă și exact asta nu și-ar fi dorit nici unul, nici altul. Să fie lăsați în legea lor, căci numai ad usum delphini nu se pretează nici poezia unuia, nici filosofia celuilalt; de-ar fi să se înțeleagă, ei între ei și fiecare pe sine însuși. S-ar zice că unul nu face decât asta de când se știe și tocmai de aceea nu-și iartă nimic și nici nu caută să se justifice în vreun fel; nici vorbă să-și facă procese de conștiință, celălalt, și tocmai de aceea nu iartă pe nimeni, cu atât mai abitir pe cei dispuși să-și recunoască, primii, vina. Nicio altă limbă de pe lume nu le-ar fi putut prilejui o asemenea întâlnire față către față – două insecte preistorice, prinse în chihlimbarul unui idiom cu ieșire la Marea Nordului – dar oare germana solară a unuia este aceeași cu nemțeasca de antracit a celuilalt?! Cum să-i prinzi, stând de vorbă între 4 (x 4, căci citiți!) ochi în Deutsche Sprache a lor de Alte Meister, când vulgata ta, a cărei tradiție scrisă nu coboară mai departe de două secole – și atunci buchiile/literele sunt încă amestecate, înainte de a se despărți apele într-un târziu, odată cu marii clasici – abia dacă poate fi numită literară? Și nici vorbă să transpui cu cuvintele tale ceea ce-și vor fi spus unul altuia, la adăpost de urechi indiscrete, în Volapük-a lor; cel mult frazele tale încâlcite ar putea crea efectul de luminiș – cum ar veni „voiosul Lihtungen“ din Pădurea Neagră –una cu haloul ce se formează în jurul unor nume a căror simplă rostire te umple de beatitudine sau de oroare. Oribile dictu, numele lor – cu sonorităţi de fier forjat, Martin Heidegger, barajul de beton al marelui lac de acumulare continental, Deutsche Sprache; întors & lichid, Cel al poetului, fisura de carne ce lucrează în profunzime, să-l dai în pizda mă-sii! – au și început să-și întindă umbrele peste alte limbi, adjectivându-se pe măsură ce vorbitorii acestora se pătrund de cuvintele purtând marca unuia sau altuia, cel din urmă căpătând chiar statutul de verb, din pasa traducătoarei Martine Broda, pornită rău să celaniser le français.

Să faci penitența unui roman-fluviu, în speranța că cel puțin o dată la o sută de pagini are să ți se dea, dacă nu poezia în sine, măcar un poem, fie și un vers – mântuirea nu stă în cantitate! – a cărui revelație să justifice râurile de transpirație ce te-au scăldat, iar odată ajuns la mal – una cu linia orizontului, țărmul (inimii, poate?!) – să te spargi în valuri-valuri, în chip de Personne Nage – „el, cel care a fost pe corabie însăși corabia,/ poate nu chiar corabia, luntrea. Și dacă nici luntrea nu, puntea!/ Înecatul acela ce s-a reflectat de pe pod înainte să spargă oglinda/ apei, o fi ajuns oare una cu râul?“ – pentru ca, în cele din urmă, să te verși în Marea Literatură: ți-ai făcut treaba, ai tras apa, te-ai spălat pe mâini. Nu ești decât un neica-rime; oricât ți-ar plăcea să repeți, trăgând cenușa la turta ta: Все поэты жиды, nimeni n-are să te treacă în veci, prin ridicarea la putere, printre alde neica-Numeri ai poporului ales; ce să mai vorbim despre neica-Numen – unul dintr-un milion dacă ajunge, și nu tu ești acela, și nici cineva din neamul tău, al nevoii – aşa să-i ajute Dumnezeu şi pe unii, şi pe alţii! Și atunci, în loc să-i faci vânt numitului Personne Nage în Sena, de pe Pont Mirabeau, în noaptea spre 20 aprilie 1970, din respect pentru istoria literaturii, pune-i în față pânza conaționalei tale Alla Rusu (și ea, un globe-trotter studios: Ch-ău – Tallin – Sankt Petersburg – București – Paris!), Nocturne (2010; 73 x 92; huile, toile), fă-l să intre cu de la sine putere şi nu împins din spate în partitura cromatică a tabloului pictat pe cheiurile bătrânei Neva cu o pensulă muiată parcă în paleta Nuferilor lui Édouard Manet, dacă nu cumva turnând peste o rană sângerândă verde de briliant, zis şi verde de Paris – de neşters, rușinea pățită într-una din primele zile de aflare în Franța, când hotărându-se să le trimită celor de-acasă o vedere din La Ville-Lumière, i-a cerut unei funcționare roșcate foc de la oficiul poștal, într-o franceză încă ezitantă amestecată cu rusa: Est-ce que vous avez un конверт? (în loc de enveloppe), iar răspunsul fetei de la ghişeu, care a auzit limpede con vert, fără să-şi creadă urechilor, veni pe loc – Non, Madame! Et vous?! – o arteră prost suturată, Neva – câte poduri, tot atâția copci, de fier sau de piatră – în care zi de zi, de cum se întunecă, felinarele de pe chei aruncă bulgări de jar, ca pentru a o cauteriza și tot mustește întruna, os vulvae, când trăgându-și-o în dorul lelii, când la ciclu, iar în iernile deosebit de geroase la menopauză; altfel spus, c-o fi Neva sau Sena, o ditamai fanta rhei – ierte-ni-se greșeapa de literă – ce-și urmează cursul, evacuându-și scursurile și primenindu-se cu fiece ieșire din maluri (în franceză sună mai sexy en quittant son lit), udă toată cu cine-i cade cu tronc și, ori de câte ori e [si]luată cu forța, acvaforte; pune-i aşadar în fața ochilor, ca pe-o oglindă – a apei sau în ape? grea întrebare – Nocturne, o pânză nu atât freatică (da’ de unde? că doar nu-i acuarelă), cât frenetică, după chipul şi asemănarea artistei plastice, ale cărei tuşe grele, în tonuri reci de verde şi albastru, dând peste margini, prefac Neva – sau Sena, totuna! – în Lethe, fă-l să se tragă înapoi în faţa sinistrei privelişti, nu din frică, ci fremătând de nerăbdare să-și facă vânt în vederea unui bungee jumping eliberator căruia, în anii lui de viață, i se spunea negreșit salto mortale, și dacă scapă cu zile și de data asta, trage-l ca pe-o ață, că doar nu în zadar se zice „l-a tras ața…“, în pânza (de sac? ăla tras pe fața lui Dosto în dimineața zilei de 22 decembrie 1849, când i s-a citit, în Piaţa Senatului din Sankt Petersburg, sentința capitală, iar el trăise «десять ужасных, безмерно страшных минут ожидания смерти…»1) tabloului ce aduce mai degrabă a pansament îmbibat cu verde de briliant lăsând să răzbată sângele – când are ceva de spus, nimeni și nimic nu-i închide gura sângelui – vorba poetului (Osip Mandelștam, de la fața locului): «…тяжелая Нева,/ И голубая кровь струится из гранита»2, magistral transpusă de pictoriţa Alla Rusu printr-o pensulație energică, de parcă ar fi tras la rame și nu a mânuit penelul, senzație transmisă și privitorului chemat nu pur și simplu să-și scalde privirea în această întindere nețărmurită – s-ar zice, o pânză de apă dulce, dacă n-ar fi densitatea aia marină, de apă sărată, alias «Морской воды тяжелый изумруд»3, ale cărei „place sure/ se mișc una pe alta ca pături de cristal“ – dar și să plonjeze hotărât în abisul vernil, cu irizări bleu pétrole; dacă tot l-a tradus, în 1959, pe O. M. în germană, Personne Nage n-are decât să treacă înot Neva, o lungime-două de bazin, ușor la pornire: „Mai știi tu că tu înotai?“ greu la întoarcere – „Eu înotam pentru noi amândoi. Eu n-am înotat“ decât Sena-tor de Pont Mirabeau la Paris jelindu-și în gura mare viața dusă pe apa sâmbetei – Noyée, noyée, noyée. Vanité des ecritures – mai bine taci și «глотай же скорей/ Рыбий жир ленинградских речных фонарей» 4; nu degeaba se spune în graiul țării din care a plecat „Cu răbdarea treci și marea, cu răul – nici pârăul“, or, lui și alor săi i s-au tras toate relele de la râuri – tot un fel de pâraie, doar că umflate – de la acel „Vă ordon, treceți Prutul“ din 22 iunie ‘41, ce s-a lăsat cu deportarea părinților peste Nistru, dispăruţi în cele din urmă, fără urmă, într-un lagăr de pe Bug, ca să ajungă el însuşi pe malurile Senei – Sous le pont Mirabeau coule… sau ar fi vrut s-o treacă à la nage? Personne – oare-l mai poate salva Neva lui Osip Mandelştam, din Соломинка lui 1916 – «Декабрь торжественный сияет над Невой./ Двенадцать месяцев поют о смертном часе»5 – nu şi cea din decembrie 1930 «Я вернулся в мой город, знакомый до слез»6 de unde va fi ridicat în mai 1938 şi dus – «Уведи меня в ночь, где течет Енисей»7 –pe-un drum fără întoarcere, pierzându-i-se urma într-un lagăr din regiunea Vladivostok, în decembrie ’38; cum se face că unora le iese mereu în cale o apă curgătoare,

„impudica
feciorelnica apă
apă oblică
ploaie piezişă din streaşina cărei să curgă ca nişte
ţurţuri oasele: şi s-a stârnit un vârtej şi-o mişcare şi oasele-au
început să se-apropie, fiecare os la-ncheietura sa
apă linie pură esenţă lichidă
apă-tânără-fată-topită, pe valuri
lepădându-şi ofelia cărnii (de-atunci de demult de
când au tras-o la mal i-au rămas în trup mrejele)
apă oglindă“

iar alții trag la edec și barjă și răul, și chiar albia râului, când acesta seacă – poeți primii, ultimii romancieri; nu-s la fel de buni ultimii odată ajunși primii, pe cât sunt primii trecând cu arme și bagaje la cei din urmă – dacă podurile de pe Sena s-ar fi ridicat pe timp de noapte, ca la Sankt Petersburg peste Neva, cui îi mai trecea prin minte să se arunce în gol – saltul în gol de pe pod este negreșit cadrul 25 al oricărui film în care un râu traversează Marele Oraș – și cum Doamne-iartă! ar fi făcut-o, dacă tot s-a decis; noroc că viața își urmează cursul, marea majoritate pe linia de plutire, împotriva curentului câțiva, asta până în clipa – oprește-te! – când unuia (dintr-un milion) i se năzare, din filmul vieții, doar cadrul 25 și iar cadrul 25, el însuși nu-i decât cadrul 25 dintr-un film mut al cărui story îi scapă – o apă şi-un pământ cu toţii, „de apoi“ sau „iertată“, Apa.3D – și atunci, Replay, atunci dă-l în post-mother – un con vert, 73 x 92 – pe-o adresă necunoscută, la post-restant, pe numele cui îl are, ca să-l scoți în cele din urmă – nici nu basma curată, veronică! – în chip de neica-Numen? neica-Numeri?! neica-nimeni?! greu de spus. Zis și tăcut. 


1. (rusă) „zece îngrozitoare, nesfârşite minute în aşteptare a morţii“.
2. (rusă) „… grea Neva,/ Şi sângele albastru curge din granit“.
3. (rusă) „al apei de mare smaraldul greu“.
4. (rusă) „înghite mai grabnic/ untura de peşte a felinarelor de pe cheiurile leningrădene“.
5. (rusă) „Decembrie festiv străluceşte deasupra Nevei./ Douăsprezece luni cântă despre ceasul morţii“.
6. (rusă) „M-am întors în oraşul meu, cunoscut până la lacrimi“.
7. (rusă) „Du-mă în noaptea unde curge Enisei“.


1 Deuil (fr.) – durere (n. red.).
2 Nisipul din urne, volumul lui Paul Celan (n. red.).

Imagine: Self-Portrait, Paul Gauguin, 1889

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×