Peste Pitești nu se poate trece niciodată

Start

Era noiembrie 1948. Profitând de faptul că mama sa era plecată, dar și de vinul proaspăt, făcut la moșia de la Valea Mieilor din Urlați, pe care încă nu le-o confiscaseră autoritățile comuniste, tânărul Ștefan Davidescu dăduse o petrecere, umplând casa familiei de râsetele, glumele și, mai ales, planurile viitoare ale prietenilor săi. Spre ziuă, alături de el rămăseseră numai Mihai Vintilescu, Ioan Brătilă și vărul său, Theodor Davidescu, pe care toți însă îl alintau Dory. Tolăniți pe fotoliile din sufragerie, trăgând cu patimă din țigară și sorbind încet din paharele încă pline de vin tulbure, discutau aceeași dilemă care-i obseda pe toți: ce-i de făcut? Țara era ocupată de trupele sovietice, iar comuniștii preluaseră complet puterea, eliminând opoziția și, cel mai dureros pentru cei patru tineri, alungându-l pe Rege. Mihai le destăinuise că fuga din țară ar fi putut reprezenta singura soluție, el însuși încercând să treacă granița cu câteva luni mai devreme, sperând să ajungă în Italia. Ștefan își întoarse privirea spre el și, dând dezaprobator din cap, îi spuse: „un bun român trebuie să rămână în țară și să lupte, nu să fugă“. Tăcerea complice a celorlalți a lăsat să se înțeleagă că și ei voiau să lupte. Împotriva nedreptății. Împotriva direcției strâmbe pe care o luase țara. Împotriva comunismului.

Atunci, în sufletul său, Mihai a știut că trebuie să fie alături de Ioan, de Dory și, mai ales, de cel mai bun prieten al său, Ștefan Davidescu. A fost momentul în care toți patru au pornit pe un drum care avea să-i poarte prin idealuri și speranțe, prin frică și resemnare, dar și prin groaza fără fund a Piteștiului. O traumă care îi va însoți pentru tot restul vieții și pe care, oricât de mult vor spera că au depășit-o și au lăsat-o în urmă, nu o vor uita, de fapt, niciodată.


Născut la 27 decembrie 1927 în Ploiești, Ștefan Davidescu era fiul lui Ioan Davidescu, proprietar de restaurant cu vad bun în oraș, mai ales că-și servea clienții cu vin de la podgoriile sale din dealurile Urlaților. Dacă Ioan se ocupa mai toată ziua de mușteriii săi, soția sa, Carmen, se îngrijea de cei trei copii, căci pe lângă Ștefan mai erau și George, născut în 1929, și Ionel, venit pe lume în 1943, când probabil nici nu se mai așteptau. Nenorocirile au început în 1943, când, la numai câteva săptămâni după ce i se născuse al treilea băiat, Ioan Davidescu s-a prăpădit. Moartea tatălui l-a marcat profund pe Ștefan, care s-a trezit peste noapte că trebuie să-și asume rolul de cap al familiei: a lăsat liceul „Sfântul Andrei“ din capitală și s-a întors la Ploiești, unde a făcut ultimele clase la prestigiosul (n. red. – liceu) „Petru și Pavel“, iar apoi a intrat la Facultatea de Construcții din București. După șabloanele noului regim, Ștefan Davidescu era fiu de mic-burghez, făcând parte din grupul indezirabililor zilei de mâine, la fel ca vărul său, Dory sau ca Mihai, prietenul său cel mai apropiat. Născut la 24 august 1928 în Ploiești, Mihai era inteligent, rațional și sarcastic și avea și un real talent artistic, ducând mai departe o tradiție de familie începută de străbunicul său, care fusese pictor de biserici. Singurul cu origine muncitorească era Ioan, care, în ciuda avantajelor promise în noua lume ce se făurea, rămânea la fel de anticomunist ca prietenii săi. Toți patru erau legați de aceleași valori: își iubeau țara și Regele, credeau cu ardoare în libertate și priveau cu speranță spre Vest, spre americanii care vor elibera negreșit România. Niciunul n-avea vreo adeziune politică, doar Ștefan cochetase cu național-țărăniștii, dar fără să intre în rândurile lor.

Discuția din sufrageria casei din strada Democrației s-a încheiat fără vreun rezultat concret, însă Ștefan l-a invitat pe Mihai să petreacă mai bine de o săptămână la reședința sa din Valea Mieilor. Acolo, la început de iarnă, cei doi prieteni au decis că forma lor de a face ceva este să tipărească niște manifeste pe care să le împartă pe 30 decembrie, când se împlinea un an de când Regele fusese silit să abdice, iar comuniștii aboliseră monarhia și puseseră în locul ei republica populară. Cu entuziasmul, inocența și speranțele specifice unor tineri, Ștefan și Mihai au conceput un manifest prin care se gândeau că vor ridica moralul semenilor lor și le vor arăta comuniștilor că țara nu se plecase:

Români,
Astăzi se împlinește un an de când, prin criminalul act de la 30 DECEMBRIE 1947, dictatura roșie a coborât doliu în sufletul întregului neam.
Această faptă mârșavă, una numai din șirul mârșăviilor[,] nu ne îngenunche.
Hoarda de venetici ce siluesc voința nației trebuia să învețe aceasta din istoria neamului nostru, istoria unui lanț al luptelor pentru libertate.
Vitejia strămoșilor nu s-a stins în noi.
Umbrele marilor români sunt alături de noi în LUPTA NOASTRĂ PENTRU CREDINȚĂ, PENTRU NEAM, PENTRU REGE, PENTRU LIBERTATE.
Lupta noastră este dreaptă; victoria va fi a noastră.
România nu poate fi îngenuncheată.
România luptă.
Dumnezeu e cu noi!1

În colțul din stânga sus au decis să pună litera E, un gest a cărui semnificație, în ciuda tuturor presiunilor anchetatorilor de la Securitate, nu a fost niciodată lămurit cu adevărat. Asta pentru că explicațiile au variat de la o persoană la alta sau de la o declarație la alta: fie reprezenta ideea de eliberare de comunism, fie venea de la „Europa“, un continent unit, liber și care trecuse peste tentațiile ideologiilor extremiste și peste traumele secolului XX. Cert este că Ștefan a făcut rost de un șapirograf și, de ziua lui, pe 27 decembrie, s-a întâlnit în locuința sa cu Mihai, Ioan și Dory. Puși în fața propunerii de a tipări și răspândi manifeste, ultimii doi au acceptat-o pe loc, ca pe un fapt firesc. S-au bucurat încă o dată de vinul familiei Davidescu și apoi s-au pus pe treabă: două nopți au lucrat asiduu, Ștefan punând litere de tipar, Mihai și Ioan trăgând manifestele la șapirograf, iar Dory strângându-le în pachete. În dimineața zilei de 29 decembrie, pe podeaua casei se aflau gata aproape 1400 de manifeste care aveau să fie distribuite clandestin. Urma cea mai importantă noapte.

Idealismul și consecințele sale

Fiecare dintre cei patru a apelat la prieteni de încredere sau la rude apropiate, precum George, fratele lui Ștefan, Petre, fratele lui Ioan, ori Nicolae, tatăl lui Mihai. Toți au acceptat propunerea, una fără îndoială periculoasă, ca pe o îndatorire firească de a se împotrivi unui rău evident. În acea noapte, manifeste au apărut în cutiile poștale ale caselor din toate mahalalele orașului, punând Securitatea din Ploiești într-o alertă generală în dimineața de 30 decembrie 1948. Dar în aceeași dimineață, autoritățile au primit și răspunsul: trădarea venise de la amicul unui prieten al lui Mihai, care fusese recrutat ca informator cu numai câteva săptămâni înainte, iar acum avea ocazia să-și dovedească loialitatea. Nu a durat mult ca Securitatea să unească punctele și, mergând din aproape în aproape, să-l descopere și să-l aresteze pe Mihai. În mod surprinzător, l-au lăsat apoi în libertate, sperând să-l utilizeze deopotrivă ca informator și ca momeală pentru toți complicii săi. Însă tânărul artist nu avea de gând să-și dea prietenii pe mâna Securității, așa că a dispărut din oraș, ascunzându-se inițial în București și plănuindu-și fuga din țară. Numai Ștefan mai apucase să intre în clandestinitate, fugind împreună cu Mihai în capitală unde, după despărțirea de acesta, găsise găzduire în casa fostului politician țărănist Mișu Țigănescu. Ioan și Dory sunt însă arestați la 12 februarie și același lucru se petrece în zilele următoare cu aproape toți cei care distribuiseră manifeste, dar și cu membrii familiilor Davidescu și Vintilescu, unii fiind eliberați după câteva luni de cercetări.

Ștefan avea să fie arestat la 15 august 1949, fiind descoperit întâmplător de Securitatea venită să-l rețină pe Țigănescu, și depus în arestul din Calea Rahovei. Acolo a trecut prin prima anchetă și, totodată, a îndurat prima bătaie, care a pornit de la întrebarea anchetatorului referitoare la profesia sa, urmată de răspunsul ezitant al tânărului care a spus că este student. „Bă, știți voi ce-i ăsta? Îi student! Adică legionar!“2 a fost reacția unuia din camera de anchetă, care probabil doar aștepta pretextul pentru a-l lovi pe cel din fața sa. Ștefan a fost prăvălit de pe scaun, bătut cu pumnii și picioarele, tras de păr și izbit cu capul de cimentul rece și duhnind a urină până când și-a pierdut cunoștința. Zdrobit și dus în celulă, a mai fost anchetat de câteva ori până când a fost transferat în cele din urmă la Securitatea din Ploiești, trecând și acolo prin interogatorii și bătăi. Securitatea era avidă să afle toate detaliile operațiunii lor, chiar dacă lotul fusese deja judecat, iar Ștefan și Mihai, considerați liderii grupului, condamnați la câte zece ani de detenție.

La finalul anului a fost transferat pentru recurs la Brașov, acolo unde i-a regăsit nu doar pe Dory și Ioan, ci și pe Mihai, care fusese prins în octombrie, la Arad, pe când își pregătea trecerea clandestină a frontierei. În mod surprinzător, al doilea complet de judecată le-a redus pedepsele: Ștefan a primit patru ani, Mihai trei, iar Dory și Ioan câte un an și jumătate. „Ceva mai mult ca cei de pe submarine“ a încercat George, care fusese eliberat după două luni de anchete, să-și îmbărbăteze fratele. Pentru Ștefan a fost și prima aniversare în închisoare: într-o celulă din temnița Brașovului i-a fost sortit să împlinească 22 de ani. Avea să fie pus în libertate la 25 de ani, dar ce viitor mai putea avea ca fost deținut politic? N-a avut mult timp de reflecție căci, după câteva zile, cei patru ploieșteni au fost duși la o garnitură de tren, împinși într-un vagon supra-aglomerat, plin cu alți deținuți politici, iar apoi ușa s-a închis în urma lor. A urmat un lung și chinuitor periplu de zile în șir prin țară, strâmtorați în acea cutie de metal, chinuiți de sete, de foame și de lipsă de aer. Dar mai ales de incertitudine, căci trenul s-a târât mai întâi până în triajul Bucureștiului, unde câțiva deținuți au fost coborâți, iar în locul lor împinși înăuntru alții. Apoi a mers la Constanța, apoi spre nord, la Târgu-Ocna, și mai departe, la Suceava, ca în final să treacă munții și să se oprească pentru câteva zile la Aiud. Însă toți cei patru ploieșteni erau, la momentul arestării, studenți. Iar pentru studenți, în acei ani, exista o închisoare anume: Piteștiul3.

Locul unde iadul a urcat pe pământ

Ștefan, Mihai, Dory și Ioan au ajuns la Pitești în februarie 1950 într-un lot mai mare de deținuți. Când au sosit în fața închisorii, au fost întâmpinați cu răcnetul unui ofițer din administrația penitenciarului: „Dezbrăcarea la piele!“ Nici nu au apucat să-și descheie cămășile, că dintr-odată o ploaie de lovituri, pumni și șuturi a căzut deasupra lor. Doar câteva zeci de secunde a durat bătaia administrată de gardieni, dar la finalul ei nou-veniții compuneau o imagine dezolantă: o gloată de trupuri dezbrăcate și tremurânde, cu priviri speriate, pregătite să se apere de o nouă serie de lovituri – care însă nu a mai venit. Li s-a ordonat să se îmbrace, li s-au făcut formalitățile de intrare în penitenciar și apoi au fost duși în celule. Din fericire pentru Ștefan și prietenii săi, toți patru au fost repartizați în aceeași încăpere de carantină, destinată celor nou sosiți în închisoare, aflată undeva la subsol.

În celulă mai erau deja câțiva deținuți, printre care și Mihai Livinschi și Gavrilă Vatamanu, cu care Ștefan și prietenii săi au intrat destul de repede în discuții. Majoritatea colegilor de celulă își păstrau încrederea că „vor veni americanii“ și că vor fi eliberați, depănau povești din libertate, învățau unii de la alții limbi străine ori se rugau împreună. Însă ceva nu părea firesc: unii dintre deținuții mai vechi erau scoși periodic din celulă, sub pretextul unui tratament pentru o afecțiune cu care veniseră de la Suceava. Nici nu participau la activitățile din cameră, fiind mai rezervați, temători și enigmatici. Iar noaptea păreau să se retragă pe un pat mai izolat și să șoptească între ei ceva, privind la diferite bucăți de săpun cu înscrisuri pe ele. Când au fost întrebați despre acestea, au răspuns evaziv că iau lecții de limbi străine și își scriu cuvintele pe care trebuie să le învețe. Dar cele mai îngrijorătoare erau sunetele pe care parcă numai Mihai și Dory le auzeau noaptea: un fel de bușituri înfundate, trosnituri și urlete înăbușite. Ștefan și Ioan, care rămâneau și ei treji până destul de târziu, afirmau însă că nu le auzeau. Dacă ar fi fost reale, însemna probabil că Securitatea avea o cameră de anchetă în penitenciar. Nu au apucat să lămurească toate aceste enigme căci, după câteva zile, întregul grup recent sosit a fost scos din cameră și dus în diferite celule. Ștefan, Mihai, Dory și Ioan s-au bucurat să rămână împreună, fiind mutați într-o celulă de la parter, din capătul laturii lungi a închisorii în formă de T, în ceea ce se numea, după funcțiunea originală, camera 3-biserică.

Aici, atmosfera era și mai bizară. Majoritatea deținuților pe care i-au găsit în cameră aveau un comportament ciudat: nu comunicau, păreau absenți și însingurați. Ba mai mult, dormeau înghesuiți pe priciuri de lemn sau direct pe niște preșuri așezate pe cimentul rece. Asta în timp ce alți deținuți, precum Vasile Toldișan, Constantin Juberian, Gheorghe Roșca sau Virgil Bordeianu păreau relaxați și încrezători, dormeau singuri în paturile de metal suprapuse și erau scoși periodic din celulă. Ștefan și prietenii săi și-au găsit un preș pe care s-au înghesuit cu toții, dar nu își puteau lua privirea de la ceea ce se întâmpla în cameră. Când Ioan s-a întrebat, cu voce tare, de ce nu există comunicare între cele două grupuri, în celulă s-a lăsat liniștea și a fost țintuit cu privirea de câțiva dintre privilegiați. Câteva zile s-au scurs în această tensiune până când a izbucnit un conflict între fostul ofițer Petre Simescu, care venise odată cu cei patru ploieșteni, și Juberian. Când acesta din urmă a încercat să-l lovească, Simescu i-a parat lovitura și l-a pus la pământ. „Pe ei! S-au demascat bandiții“ a răsunat camera de urletul lui Toldișan. Atunci s-a deschis iadul în camera 3-biserică. Ștefan și Mihai nici nu și-au dat seama de unde și când au început să cadă loviturile. Fiecare era smucit, tras, izbit, lovit, scuipat și lovit din nou pe fiecare parte a corpului. Își simțeau trupurile tremurânde, sângele le șiroia pe față, iar din oasele frânte răzbătea o durere cum nu simțiseră niciodată. Când bătaia s-a încheiat, fiecare victimă era o masă amorfă de carne. Când Ștefan a încercat să se miște, să vadă dacă mai trăiește sau nu, plantonul de lângă el l-a lovit cu putere. Abia atunci a conștientizat ce se întâmplă, având un șoc când și-a dat seama că cei care i-au bătut cu o bestialitate pe care nu o întâlnise nici la Securitate erau, de fapt, colegii lor de celulă. Cum era posibil așa ceva? se gândea Ștefan, încă paralizat de durere și de groază.

„O să vă iasă din cap mai repede decât credeți fumurile cu care ați venit aici!“ urlă în secunda următoare Toldișan. „N-aveți cum scăpa de cele peste șaizeci de perechi de ochi care vă vor supraveghea zi și noapte. Nu vă rămâne decât o singură scăpare: demascarea! […] Nimeni nu se va elibera până când noi nu-l vom considera reeducat!“4 își încheie acesta discursul. Ce însemna această demascare urmau să afle în curând. Până atunci, aveau de îndurat torturile permanente. Zilnic trebuiau să șteargă podeaua rece, călăriți fiind de câte un agresor care îi umilea și înghiontea constant. De parcă nu era suficient, când treceau printre paturile de metal, ceilalți agresori îi loveau cu bocancii, în râsetele lor macabre ce se împleteau cu icnetele înecate ale victimelor. În restul zilei, erau obligați să stea ore de-a rândul în chinuitoare poziții fixe, fără să schimbe un cuvânt sau să întoarcă privirea spre colegii lor. Fiecare abatere, oricât de mică, era pedepsită imediat cu o lovitură a plantonului care-i supraveghea permanent. La fel se întâmpla și noaptea, când trebuiau să doarmă cu fața în sus și cu mâinile la vedere, ca nu cumva să încerce să se sinucidă, căci până și moartea le era interzisă celor care trebuiau să treacă prin demascări. Monotonia tensiunii era întreruptă de mese, însă și aceste clipe erau transformate de agresori într-o tortură, căci victimele trebuiau să mănânce în genunchi, cu mâinile la spate sau li se turna mâncarea fierbinte direct pe gât, până când victimele se înecau, spre amuzamentul și batjocura celor ce-i chinuiau.

După aproape o lună, în cameră dăduse buzna un civil care se impusese din prima clipă. Brusc, agresorii își schimbaseră atitudinea, părând să fie intimidați de nou-venitul care impresiona prin fizic și prin privirea pătrunzătoare, care însă, în mod ciudat, nu purta curea, iar șireturile erau atât de scurte, că abia țineau pantofii legați. După ce plecase, Ștefan își zisese ca pentru el – „cine o fi?“ primind imediat replica lui Mihai – „cine să fie? Vreun securist“. Amândoi își dăduseră seama că încălcaseră regulile stricte instituite de Toldișan și fiecare așteptă lovitura plantonului. Una, două, cinci, zece secunde trecuseră și aceasta nu veni. Să nu îi fi auzit sau să fi fost și colegul lor devenit paznic intimidat de prezența acelui bărbat misterios?

În cele din urmă, venise și rândul grupului lor să intre în demascări. Primul chemat fusese Mihai care, auzindu-se strigat, se ridică să se îndrepte spre locul de judecată. „Târăște-te, năpârcă!“ îi strigă Juberian. „Pe cine ai văzut că și-a câștigat dreptul de a merge în picioare ca oamenii?“5 Așa că Mihai se târîâ până în mijlocul agresorilor, strânși în cerc în cealaltă parte a celulei. După câteva minute de discuții în șoaptă, tânărul fusese aruncat pe un prici, iar agresorii începuseră să îl lovească cu bestialitate, peste fiecare parte a corpului. Mihai Vintilescu fusese atât de traumatizat în zilele următoare, că lui Ștefan îi era și teamă să încerce să-l privească, dar îl auzea gemând și îl simțea cum tremură lângă el. Când, în ciuda pericolului, aruncă o privire spre el, Ștefan descoperi chipul unui „om rătăcit într-un deșert fără margini“. Următorul chemat fusese Ștefan, care refuză să-l demaște pe George, fratele său, ori pe alți amici care distribuiseră manifeste. Spre consternarea sa, nu fusese bătut, ci trimis înapoi pe preș, în locul său fiind aduși, pe rând, Mihai, Ioan și Dory, care fuseseră bătuți cu sălbăticie. Atât de tensionat și de îngrozit fusese Ștefan, încât tot ce își dorea era să ajungă din nou în fața agresorilor și să fie, la rândul său, bătut precum prietenii săi. În cele din urmă, chiar așa s-a și întâmplat, lovitura primită în cap lăsându-l pentru o vreme inconștient. Apoi îi venise din nou rândul lui Mihai, al cărui trup era în întregime o rană, cu sângele uscat pe pielea tumefiată. Când voiră să-l bată din nou, agresorii s-au oprit speriați: posteriorul lui Mihai cangrenase, iar tânărul se zbătea între viață și moarte. Atunci, în celula 3-biserică din Pitești, lumea s-a întors din nou pe dos: din foști studenți la Medicină în momentul arestării, agresorii s-au transformat în salvatori, decizând să-l opereze pe Mihai cu două linguri ascuțite pe post de bisturiu și feșe făcute din haine jerpelite; drept pense foloseau așchii de lemn desprinse din prici. Totuși, înainte să înceapă, Toldișan spuse ca pentru el: „dobitocul a răbdat ca un prost până a ajuns în halul ăsta“6 iar apoi demară intervenția. Mușcând teribil dintr-un căluș improvizat și leșinând de mai multe ori, Mihai Vintilescu supraviețui operației, fiind lăsat în pace pentru o vreme de către agresori, care s-au năpustit asupra celorlalți trei ploieșteni. Puși să se lovească unul pe celălalt, și Dory, și Ioan au refuzat, plătind din greu pentru neacceptarea de a-și bate prietenul. Și Ștefan a fost torturat la fel de tare și, în cele din urmă, plutind prin disperare și inconștiență, a fost primul care a cedat. Apoi, rând pe rând, și ceilalți trei prieteni ai săi și-au făcut demascările. Niciunul dintre ei nu mai știa cine este și ce-l mai definește, însă primiseră dreptul de-a merge în picioare, ca oamenii.

Apoi, au mers într-o încăpere din capul T-ului, unde acel securist misterios i-a pus să-și scrie demascările. Fiecare a încercat să se sustragă, însă groaza de a trece din nou prin toate chinurile pe care le înduraseră i-a făcut și pe Ștefan, și pe Mihai să scrie. Reveniți în celulă, Toldișan le-a comunicat că Eugen Țurcanu, acea bizară prezență, îi considera reeducați. Vestea însă nici nu i-a mai bucurat, groaza și rușinea de ceea ce făcuseră lăsându-i goi și absenți, aidoma celora pe care îi găsiseră în celulă. Mai ales că știau că, din cauza declarațiilor făcute, tatăl lui Mihai, fratele lui Ștefan și atâția alți apropiați care avuseseră încredere în ei și îi sprijiniseră în distribuirea manifestelor urmau să fie aruncați în temnițe.

Viața de după demascări

Drumurile lui Mihai și Ștefan aveau să se despartă în curând. Primul a fost scos din cameră și, după câtva timp, transferat la Canal, apoi la Jilava și Codlea, de unde a fost eliberat în 1954 (ispășind și cei doi ani primiți pentru tentativa de trecere a frontierei). Ștefan avea să experimenteze și infernul din camera 4-spital, unde Țurcanu își pregătea viitorii agresori pentru extinderea acțiunii violente. A fost apoi transferat într-un alt lagăr de la Canal și eliberat la sfârșitul lui 1952. Stigmatul de deținut politic nu i-a părăsit însă niciodată și fiecare aveau să mai treacă de-a lungul anilor ‘50 prin alte detenții, toate însă pentru aceeași faptă, aceea de a fi tipărit și răspândit manifestele în decembrie 1948.

Cu toții au încercat să-și refacă viață, întemeindu-și familii în jurul cărora au sperat să-și găsească echilibrul. Mihai s-a căsătorit după eliberarea din 1954, iar când l-au rearestat în 1956 soția sa era însărcinată cu cel de-al doilea copil. Și-a putut ține fetița în brațe pentru prima dată abia în decembrie 1957, când aceasta avea șapte luni. Până în 1989, Mihai Vintilescu a fost permanent urmărit și intimidat de Securitate7. Spaima celor trăite în lagăre și închisori l-a marcat atât de tare, încât până aproape de finalul liceului nu le-a permis celor două fiice să se joace altundeva decât în curtea casei lor, unde spera să le poată proteja. Iar temerile sale nu erau deloc simple fantezii: într-o zi, una dintre fiice, aflată în ciclul primar, s-a trezit cu o colegă nouă de bancă. Întâmplător sau nu, era fiica ofițerului de Securitate care îl urmărea pe Mihai Vintilescu.

Pentru Ștefan, lucrurile au fost și mai dificile, căci după a treia eliberare, cea din noiembrie 1959, a primit patru ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. La fel ca Mihai, și-a găsit cu greu un loc de muncă, în construcții, dar sub calificarea sa și i-a fost dificil să avanseze în carieră. S-a căsătorit, iar în 1974 i s-a născut singurul său fiu. Mariajul însă n-a rezistat și, urmărit asiduu de Securitate, a părăsit Ploieștiul, stabilindu-se la Constanța. A fost permanent sub supraveghere, dosarul său de urmărire informativă, sub numele de cod „Ploieșteanul“, fiind închis abia la 22 august 1990.

Încurajat de Paul Goma, pe care îl întâlnise în Reduitul Jilavei în 1957 și căruia îi mărturisise ororile prin care trecuse la Pitești, Ștefan Davidescu a găsit puterea de a-și scrie memoriile. Profunde, sincere și atât de vii, de parcă ar fi fost un jurnal ținut atunci, în acele locuri, Ștefan le-a împărțit în două volume: primul despre arestare și detenția până la Pitești, iar al doilea doar despre Pitești și acțiunea violentă. Nu a vrut însă să le publice fără ca Mihai, prietenul său, să le parcurgă primul. Rând cu rând, pagină cu pagină, fiecare, unul scriind, iar celălalt citind, au retrăit amândoi șocul, bătăile, frica, torturile, rușinea și groaza că abisul în care căzuseră este fără de sfârșit. Atât de puternică a fost rememorarea, încât, la sfârșitul lui martie 2002, Ștefan Davidescu a murit, fiind urmat la numai trei săptămâni de bunul său prieten Mihai Vintilescu, dovadă că peste Pitești nu se poate trece niciodată.


Bibliografie:

Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuarea ACNSAS), Fond Informativ, dosarul 336880, f. 26.
Davidescu, Ștefan I., Călăuză prin infern, vol. 1-2, Editura Dacia, Cluj, 2001–2002.
Mureșan, Alin, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Manuscris, Pitești, 2017.
Vasile, Lucian, Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești. 1948-1964, Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, București, 2021.


1 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuarea ACNSAS), Fond Informativ, dosarul 336880, f. 26.
2 Ștefan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. 1, Editura Dacia, Cluj, 2001, p. 51.
3 Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Manuscris, Pitești, 2017, passim.
4 Ștefan I. Davidescu, op. cit., vol. 2, pp. 60–63.
5 Ibidem, pp. 121–122.
6 Ibidem, p. 165.
7 Lucian Vasile, Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești. 1948-1964, Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, București, 2021, pp. 71–78.

Imagine: Memorialul Închisoarea Piteşti, înființat în anul 2011

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×