La Casa FILIT, o fetiță joacă zaruri cu universul. Ne privește cu ochi albaștri, curioasă și, în răstimpuri, aruncă în aer un zar de pluș. E fiica cea mică a scriitoarei cehe Petra Hůlová și așteaptă cuminte să încheiem interviul.
Petra se uită pe ediția revistei Matca pe care i-am adus-o și remarcă un articol despre David Foster Wallace, un scriitor pe care-l apreciază. Îi place ca literatura s-o scoată din zona de confort, îmi spune. A studiat culturologia la Universitatea Carolină din Praga, a locuit un an în Mongolia și a fost bursieră Fulbright la City University of New York, iar romanele sale cuprind o multitudine de voci, de spații și de societăți.
Între subiectele care o preocupă, corpul femeii este o temă centrală, la fel ca stereotipurile de gen, politicile corpului și obiectificarea femeii. Toate acestea fac subiectul distopiei Scurtă istorie a Mișcării, cel mai recent roman al Petrei Hůlová tradus în română, la Curtea Veche Publishing, de către Gabriela Georgescu. Un manifest feminist și, în același timp, o critică a feminismului, declară ea. Și, într-adevăr, cartea poate fi analizată din mai multe unghiuri: într-un viitor apropiat în care mișcarea feministă este la putere, bărbații se trezesc închiși în centre de reeducare unde să învețe – prin tratamentele cu electroșocuri, medicamente și diverse metode de reformare sexuală – să-și aprecieze partenerele pentru calitățile lor morale și intelectuale, iar nu pentru aspectul fizic. Acesta a fost punctul de pornire al discuției noastre.
Ați publicat Scurtă istorie a Mișcării în urmă cu cinci ani, înainte ca pandemia și războiul să schimbe atât de multe în lumea europeană în privința empatiei și a toleranței. Cum vă simțiți acum dacă vă reanalizați romanul? Lumea de astăzi pare să se apropie tot mai mult de o lume a violenței și a extremismului, ca într-o distopie.
E interesant de adăugat că am scris romanul înainte ca mișcarea #MeToo să fi început în Statele Unite ale Americii. Și da, ai dreptate, cred că radicalizarea se manifestă categoric și nu prea mai suntem deschiși la dialog cu cei din jur. Nu e vorba doar de dialog, ci și de lipsa dorinței de a lua o poziție clară. Se așteaptă de la noi să adoptăm o poziție foarte neechivocă: fie ești cu noi, fie ești cu ceilalți. Nu prea mai există spațiu pentru altceva. Și tocmai acel spațiu dintre este cel în care operez eu cel mai des și spațiul care mă interesează. În sens mai larg, cred că acela este spațiul pentru literatură, spațiul pentru înțelegere, empatie, îndoială. Să te îndoiești, să îți pui întrebări, să ai neclarități nu mai e la modă. Cred că, înainte, aceste lucruri făceau parte din literatură.
Nu știu dacă era ceva legat de o anume generație. Mă gândesc la propria perspectivă, la lipsa dorinței mele de-a lua o poziție radicală, și mi se pare ceva legat de faptul că înaintez în vârstă. În același timp, nu cred că să te îndoiești e ceva ce se poate demoda. Dar nici nu pot să nu observ că acest spațiu se restrânge și că asta e cu siguranță ceva legat de lumea rețelelor de socializare, a internetului și de faptul că totul se mișcă într-un ritm tot mai rapid.
Care au fost sursele dumneavoastră de inspirație pentru Scurtă istorie a Mișcării?
Romanul s-a născut din mai multe surse, iar originea lui se află de foarte multă vreme în mine. Încă de când eram mică, am observat și m-au iritat nedreptățile, inegalitățile. Ca fată, eram supusă diferitelor așteptări cu privire la cum trebuie să arăt, cum trebuie să mă port, în ce tipare trebuie să mă încadrez. Se punea mai ales accentul pe aspectul fizic: trebuia să arăt frumos, să mă port drăguț, să fiu drăguță. Am urât lucrurile astea încă de când eram mică. Am avut în mine un fel de grăunte de feminism de la o vârstă foarte fragedă. Chiar dacă Scurtă istorie a Mișcării a fost criticată de feministele din țara mea, vine dintr-o perspectivă cu totul feministă.
Altă sursă de inspirație este mult mai recentă. Mă plimbam prin Praga cu fiica mea cea mare, care avea pe atunci în jur de cinci ani, când a văzut un afiș cu o femeie frumoasă, în bikini, care vindea anvelope, iaurt, șampon, nici nu contează ce anume. Cu ochii la imaginea asta, fiica mea m-a întrebat – și chiar am folosit scena asta în carte: „Mama, de ce e doamna dezbrăcată?“ Mi-a rămas adânc întipărit în minte momentul. Să-i explic principiile industriei publicitare? Ce anume îi putem spune de fapt unei fetițe?
Așa că în cartea mea pun în discuție inegalitatea adânc înrădăcinată în societatea noastră, chestionez des atractivitatea femeilor, care e în legătură strânsă cu vârsta și cu frumusețea lor. De-a lungul anilor îți scade atractivitatea, dar ce pierzi de fapt nu sunt obrajii tăi frumoși, ci capacitatea de a fi iubită. Spun asta pentru că mă îndoiesc că există între parteneri iubire fără dorință. Așa că, spre deosebire de cazul bărbaților, care își pot spori atractivitatea prin slujbe, prin bani, poziția socială, carieră, femeile nu au cum să-și sporească atractivitatea. O ai la un moment dat, apoi o pierzi indiferent ce ai face.
Să schimbăm termenii atractivității și să ne apreciem partenerii pentru calitățile lor reale. Deși nu abordez acest lucru în mod direct în roman, e încă și mai complex faptul că femeile nu pot lucra la atractivitatea lor, așa că ajung mai puțin motivate să aibă orice fel de realizări. Pentru mine, acesta e motivul care stă la baza faptului că bărbații au pozițiile superioare, în vreme ce femeile nu ocupă foarte multe poziții importante. Pentru o femeie, fie că este asistentă de vânzări sau directoare de companie, atractivitatea vine cu tinerețea și dispare încet, cu înaintarea în vârstă, când devine, totodată, mai puțin motivată să ajungă în top. Dar aceasta e o perspectivă cu care nu lucrez în carte.
Ce vreau să subliniez e că romanul meu s-a născut dintr-un interes foarte puternic feminist, de aceea am inventat în carte Mișcarea creată de personajul Ritei. Mișcarea vrea să schimbe perspectiva bărbaților asupra femeilor, în sensul că bărbații trebuie să nu mai fie atrași de femei pe baza tinereții lor, ci pe baza calităților reale, interioare: bunătate, intelect, sensibilitate, după gust. Asta mi se pare mie un lucru absolut uman, să schimbăm termenii atractivității și să ne apreciem partenerii pentru calitățile lor reale. Pe de o parte, e un joc de imaginație, iar pe de altă parte, am vrut să arăt ce se întâmplă în momentul când începi să-ți dorești să-ți reproiectezi lumea, chiar dacă pornești de la o calitate. În momentul în care vrei să-ți modifici lumea, apar imediat probleme. E un alt exemplu de idee bună care deschide drumul spre iad. Dar asta înseamnă că ar trebui să nu mai avem idei bune pentru că duc spre iad? Nu cred asta, ci doar deschid un teren de joacă. Cititorul face ce dorește cu el, e la latitudinea sa. Nu am rezolvat nimic prin intermediul cărții, prin acele institute de reeducare pentru bărbați, unde ei sunt învățați cum să fie atrași de femei într-un mod mai uman. Pentru mine e un teren deschis, și cred că asta li s-a părut iritant criticilor din țara mea. „E un roman pro-feminism sau anti-feminism? Încerci să compromiți mișcarea feministă?“ Dar eu nu vreau să particip la acest joc, să fiu ori cu ei, ori împotriva lor. E foarte dificil să rămâi într-un spațiu în care să nu te subscrii unui grup sau altuia. Oamenii vor să știe clar cărei ideologii îi aparții.
Vorbeați despre un teren de joacă și astă mă duce cu gândul la partea educațională a literaturii. Ați avut asta în minte când ați scris romanul?
Care ar fi pentru tine lecția din această carte, dacă există vreuna?
Pentru mine, lecția este că extremismul nu e bun, mi se pare că locul de mijloc e deseori cel potrivit. La fel cum spuneați aseară la discuția de la Casa FILIT, sunt și eu de acord că nedreptatea apare când împingem limitele.
Am încercat să-mi dau seama care mi-e propria poziție în privința inegalității pe care am simțit-o încă de mică, în privința frumuseții și a tinereții ca surse primare de putere și ce înseamnă toate acestea. Am încercat să duc totul mai departe intelectual, să lucrez cu posibilitatea ca lucrurile să se schimbe și cartea m-a dus singură la ororile acelor institute de reeducare.
În același timp, cred că nu compromit ideile feministe – a fost interesant să aud aseară reflecția lui Cristian Fulaș [la dezbaterea de la Casa FILIT moderată de Gelu Diaconu – n.r.], căruia i s-a părut, și pe bună dreptate, că romanul nu e scris antifeminist, pe când Ștefania Mihalache, cealaltă scriitoare de la întâlnirea de aseară, așa a perceput cartea, scrisă din perspectivă antifeministă. Însă eu nu am avut intenția asta și mi se pare evident. Cred că polarizarea ne domină tot mai des societatea și face ca, odată ce critici un lucru, ești instantaneu identificat drept o persoană care se opune lucrului respectiv.
Apropo de polarizare, nu știu cum e în Cehia, dar în România, în ultima vreme, termenii „feminism“ sau „feministă“ au căpătat o conotație peiorativă, îi văd percepuți ca extremisme sau ca ceva rău în multe discuții. De ce credeți că a ajuns feminismul să fie greșit înțeles?
Eu mă identific drept feministă, dar mișcarea se așteaptă de la tine să nu critici nimic din ce ar putea să se alăture feminismului, ar trebui să accepți totul fără o privire critică – iar eu am tocmai această privire critică față de posibilitățile radicale, de exemplu. Iar asta înseamnă, pentru unii, că eu nu sunt feministă, pentru că, dacă ar fi așa, n-aș arăta cu degetul punctele slabe, n-aș critica nimic, ca nu cumva să știrbesc puterea mișcării. Se așteaptă să nu spui nimic, pur și simplu.
Poate că în România e totuși diferit, nu știu exact ce înseamnă feminismul în România, e ceva puternic determinat cultural. În Cehia, depinde mult de unde locuiești, cu ce te ocupi, care e cercul tău social, contează contextul. Feminismul e bine înrădăcinat în orașe mari, printre persoanele cu educație superioară.
Ce părere aveți despre noii sensitivity readers, lectori folosiți de unele edituri pentru a depista – și apoi pentru a edita sau a elimina – punctele sensibile, care ar putea trezi emoții puternice în unii cititori?
Fiecare epocă are propriile puncte sensibile. Ieri am fost la o întâlnire cu revista și clubul de lectură Alecart, a fost foarte interesant și m-am bucurat enorm să mă întâlnesc cu atâția tineri pasionați de literatură, curioși în legătură cu cărțile mele. Prima întrebare a venit de la o tânără care a remarcat că trăim vremuri în care oamenii își pun tot mai multe măști, și-atunci, cum putem să ne dăm seama ce e în spatele măștilor, ca să nu fim răniți? Firește, i-am înțeles neliniștea, dar cred că întrebarea ține foarte mult de epocă. Nu există o rețetă pentru cum să nu fii rănit. Există în lume tot felul de oameni și cu siguranță vei fi rănit la un moment dat, chiar când te aștepți mai puțin, iar asta face parte din viață. Aceste întâlniri dureroase cu alți oameni, aceste răni fac parte din viață, te fac matur, îți oferă experiență. Posibilitatea de-a fi rănit există întotdeauna. Vine odată cu întâlnirea cu alți oameni, întâlnirea vine cu un anume pericol. Trebuie ori să fii pregătit să te întâlnești cu o persoană care s-ar putea să te dezamăgească într-un fel sau altul, ori să rămâi pur și simplu acasă, în zona ta de confort.
În epoca noastră, sensibilitatea capătă poziții tot mai privilegiate și, odată ce vrem să ne asigurăm că toată lumea are parte de confort emoțional, atunci, normal, începem să folosim acești sensitivity readers în toate editurile, pentru că ni se pare un lucru extrem de important. Vrem să ne asigurăm că toți se simt în largul lor, pentru că toți au dreptul la confort emoțional și pentru că nimeni n-ar trebui să fie rănit. Să fii rănit e ceva îngrozitor, așa că hai să ne asigurăm că asta nu se va mai întâmpla niciodată.
Cam așa mi-am gândit și eu cartea, întrebându-mă: Ce-ar însemna să ne dorim ca nimeni să nu mai fie rănit vreodată? Cum ar fi să ne dorim să anulăm toate posibilitățile de a fi răniți? Așa am ajunge să nu ieșim, să nu ne întâlnim cu nimeni, să comunicăm numai folosindu-ne de un aparat cu un sensitivity reader integrat în el. Într-un asemenea mediu, care pune mare preț pe confortul mintal și emoțional, lectorii care caută punctele sensibile sunt ceva logic de folosit – nu vreau să vorbesc dintr-o perspectivă în care ei sunt fie răi, fie excelenți, nu asta e ideea, ci vreau să subliniez că ei sunt ceva logic în epoca noastră.
După întâlnirea de ieri cu adolescenții, cum vă imaginați viitorul tinerilor, să zicem, peste zece ani? Credeți că va exista egalitatea de gen?
Întâlnirea cu liceenii a fost foarte interesantă pentru mine. La un moment dat, moderatoarea ne-a cerut atât mie, cât și scriitoarei Lidija Dimkovska, să punem o întrebare publicului, iar a mea a rămas fără răspuns. Când am văzut că veniseră în cea mai mare parte fete la discuție, am vrut să aflu de ce sunt atât de puțini băieți prezenți. Voiam să aflu de la băieții de acolo ce ar răspunde, pentru că până atunci discutaserăm despre literatură ca ceva complet nelegat de gen, ci de imaginație, de reflexii ale sinelui, de povești. Întrebarea mea a rămas oarecum fără răspuns, dar n-am vrut să insist, să creez disconfort.
În prezent, fetele au mult mai multă încredere în propriile forțe, știu că pot să fie medici, avocate, managere, pot să aibă toate aceste profesii la care nu ne-am fi așteptat înainte, ceea ce e o schimbare grozavă. Deja sunt, de fapt, mai multe fete care studiază în universități decât băieți. Dar pe mine tot mă frământă această întrebare, și mă întorc la subiectul cărții. Mă îndoiesc că în viitor se va schimba acest motiv al tinereții și al frumuseții ca sursă a atractivității. Există tot mai multe femei educate, în poziții din ce în ce mai înalte, dar asta nu le deschide perspective în același fel în care se întâmplă pentru bărbați. Nu știu sigur ce înseamnă asta, dar cred că e bine să ne amintim că există diferite mecanisme ale atractivității și că ea reprezintă o forță motrice extrem de importantă.
Acum, în epoca rețelelor de socializare, în epoca Instagram, tinerele sunt poate chiar mai anxioase în privința aspectului lor fizic decât în trecut și mai avem și marea problemă a pornografiei online. Cercetările sunt înspăimântătoare: șaizeci sau optzeci de procente dintre copiii foarte tineri, cu vârste între doisprezece și cincisprezece ani, au dat peste pornografie online, atât băieții, cât și fetele. Trebuie să ne gândim cum modelează asta sexualitatea și mai ales încrederea unei fete, dacă ea vede încă de foarte tânără felul cum sunt femeile reprezentate în pornografie, rolul pe care-l joacă. E înspăimântător și inegal, te face să te simți cu adevărat inferioară, în ciuda alternativelor pozitive. Această gaură neagră a pornografiei, care este disponibilă și omniprezentă printre cei foarte tineri, mi se pare o problemă mare și gravă, antifeministă. Încercăm să schimbăm lucruri în lume ca s-o facem mai pro-femei și-apoi dăm de toată pornografia online, care face ca toate eforturile noastre să fie oarecum ridicole. Acestea sunt câteva lucruri care nu cred că se vor schimba prea curând.
Scurtă istorie a Mișcării e un roman care cu siguranță scoate oamenii din zona lor de confort. Aș vrea să vă rog să recomandați cititorilor noștri alte cărți care i-ar putea scoate din zona de confort, care să le ofere perspective noi, diferite.
Cred că depinde foarte mult și de care anume e zona de confort a fiecăruia. Ceva ce pe tine te-ar scoate din zona de confort ar putea să fie la ordinea zilei pentru altcineva, să fie un loc foarte comod. Uite, un autor care sigur a fost tradus în română este scriitorul francez Michel Houllebecq. El e genul care te scoate din zona de confort, mai ales dacă ești femeie. Îi apreciez cărțile, mie îmi place să fiu scoasă din zona de confort, ca cititoare. Chiar am folosit, ca motto în deschiderea romanului Scurtă istorie a Mișcării, un citat dintr-unul dintre romanele lui, din Supunere [deschide cartea și-mi arată – n.r.]: „Chiar e cu nervii la pământ, mi-am zis, știam încă din clipa când s-au închis ușile ascensorului că nu se va-ntâmpla nimic, nici măcar n-aveam chef s-o văd goală, aș fi vrut să evit asta, și totuși s-a petrecut, confirmând ceea ce presimțisem: nu și-o luase doar pe plan sentimental, până și trupul îi suferise daune ireparabile, fesele și sânii rămăseseră niște suprafețe de carne jigărite, împuținate, fleșcăite, căzute; nu mai putea, nu avea cum să mai fie vreodată privită ca un obiect al dorinței.“ Am urât de-a dreptul acest paragraf, dar mi-a și folosit drept sursă de inspirație, m-am întrebat ce s-ar putea face astfel încât femeilor să nu li se întâmple acest lucru. M-a provocat să încep să scriu romanul, așa că l-aș recomanda cu siguranță pe Houllebecq.
Imagine reprezentativă: Silviu Gheție, FILIT. Foto jos: Petr Vidomus
