„Philomena Cunk: despre viață“, cel mai nou episod din serie, având-o ca protagonistă pe o jurnalistă fictivă, e o culme a parodiei, care-și dezvăluie intențiile încă din denumirea produsului – „mockumentary“, un film care maimuțărește documentarul.
Așa-zisul documentar difuzat de BBC 2 și disponibil la noi pe Netflix e un creuzet al umorului britanic pus în slujba demascării celui mai greșit jurnalism din lume: epitom al ignoranței, catalog al celor mai tâmpite întrebări jurnalistice din istorie, superlativ al imposturii din presă unde s-au strecurat păreriști educați la școala vieții, nimicologi avansând energic spre nicăieri, călcători senini în străchini, semidocți care rostesc enormități cu morga prezentatoarei sobre de documentar științific. Filmul dezvăluie un carcalete jurnalistic sălciu, în care la baza întrebărilor stau experiențe personale irelevante, opere esențiale din care s-au reținut pe sărite doar anecdote insignifiante și nicio minimă pregătire – altă ironie, ce le viza pe prezentatoarele de documentare nedocumentate.
Filmul – regizat de Al Campbell și scris minunat de Charlie Brooker, Ben Caudell, Erika Ehler, Charlie George, Eli Goldstone, Jason Hazeley, Lucia Keskin, Joel Morris și Michael Odewale – continuă peripețiile pseudo-jurnalistei Philomena Cunk, interpretată de Diane Morgan, personaj apărut în emisiunea satirică de știri „Weekly Wipe“ a lui Charlie Brooker (creatorul năucitorului serial distopic „Black Mirror“). Iată cum sună, în spiritul și litera filmului, rezumatul noului episod pe BBC: „«Care este rostul tuturor lucrurilor?» este o întrebare pe care oamenii și-o pun încă din zorii timpurilor. Dar pe măsură ce ne agățăm de planeta noastră muribundă, muncind non-stop în timp ce suntem înlocuiți încet de mașini, acum, mai mult ca oricând, oamenii caută cu disperare să dea un sens vieții lor – înainte să inventeze cineva un computer care să o facă pentru ei. În această emisiune specială unică, Philomena va aborda unele dintre cele mai complexe concepte care au fost descoperite vreodată, inclusiv fizica cuantică, existențialismul, nihilismul, hedonismul – și cel puțin alte patru isme – și va explora subiecte de la Big Bang la biologie, de la morală la meditație și de la artă la inteligență artificială. În căutarea răspunsurilor, ea va examina, de asemenea, unii dintre cei mai importanți gânditori și creatori revoluționari ai istoriei, de la Dostoievski la Van Gogh, de la Nietzsche la cel care a inventat acele semne din bucătării care spun «Trăiește, râzi, iubește». Pe parcurs, se va întâlni cu experți și savanți de frunte și nu-i va lăsa să plece până când nu va ajunge la esența unor întrebări precum: ce este viața, de ce ne deranjăm să aflăm și când este prânzul.“
În continuarea acestei stufoase introduceri, menită să cearnă temerarii cititori rămași după ce social media ne-a obișnuit să ne concentrăm asupra unui text într-un interval nu mai mare de cel dintre două clipiri, vă prezentăm încă un citat lung, ca să ajungă la cât mai puțini un adevăr care ni se ascunde: se prea poate, de vreme ce oricum noi am inventat totul, ca jurnalismul din România să reprezinte o sursă de inspirație pentru cele mai tâmpite întrebări de presă din istorie. Dar până să ilustrăm această ipoteză cu pildele creativității jurnalistice din România, să ne familiarizăm cu ce era odată presa. În „Cunk despre orice: enciclopedia Philomenei“, așa-numitei jurnaliste îi e atribuită, pe o pagină a fanilor, următoarea definire a modului tradițional de a face presă: „Ziarele sunt un fel de versiune pe hârtie a Twitter-ului pentru bunica ta. Se pare că încă mai există, dar numai în afara benzinăriilor, lângă brichetele de cărbuni, în spatele unor mici ferestre de plastic, ca o mică grădină zoologică de știri. Ziarele erau modul în care oamenii din vechime aflau ce se întâmplase cu o zi înainte. Cuvintele din ziar erau inventate de oameni numiți jurnaliști. Un «jurnalist» este ceea ce noi numim în zilele noastre un «furnizor de conținut», cineva care copiază și lipește ceea ce spun oamenii pe Twitter și le pune în propoziții, iar aceste propoziții sunt cele care transformă Twitter în știri. Dar pe vremea ziarelor, oamenii care scriau știri nu se limitau să scrie ceea ce gândeau și făceau, ci jurnaliștii trebuiau să meargă să afle ei înșiși ce se întâmpla, de obicei prin piratarea mesajelor telefonice ale oamenilor. Era o lume diferită“.
În „Philomena Cunk: despre viață“, prezentatoarea se încumetă să meargă chiar mai departe cu analiza presei, respectiv, până la primul comunicat din istorie: „Dumnezeu a avut nevoie de ajutor pentru a ne ține sub control. A știut la cine să apeleze. La Moise, cel mai de succes influencer din perioada Vechiului Testament, un Mr. Beast al acelor vremuri. Într-o zi, l-a invitat pe Moise pe Muntele Sinai, apoi i-a dat un set de reguli gravate pe tablete de piatră. Acesta a fost primul comunicat de presă din istorie. Apoi i-a poruncit lui Moise să partajeze mesajul. Acesta sigur s-a enervat, fiindcă a coborât pe jos și probabil nu avea loc în rucsac“.
Întrebările Philomenei vs. întrebările jurnalistelor din România
Ironia devastatoare a filmelor cu Philomena Cunk rezidă și în faptul că această jurnalistă fictivă pune întrebări de o dezarmantă prostie unor oameni dezarmant de competenți și de reali.
Enormitatea acestor întrebări conduce la o analogie cu interogații celebre din presa română. Asemănarea lovește atât de precis în moalele capului, încât după ce parcurgi aceste comparații, mai poți doar să te întrebi, la rândul tău, cu candoarea Philomenei Cunk, dacă realitatea din România n-a inspirat ficțiunea din Anglia referitoare la jurnalista cel mai prost informată din istorie.
Exemplul 1.
Dialog între Philomena Cunk și Brian Cox, distins cu Ordinul Imperiului Britanic în rang de comandor, profesor de fizica particulelor la Universitatea din Manchester.
– Bosonul Higgs poate da timpul înapoi?
– Nu.
– Poate prezice cutremurele?
– Nu.
– Poate pipera mâncarea?
– E o particulă. E ca și cum ai spune „poate un electron prezice cutremurele?“.
– Poate?
– Nu.
Versus
Dialog la Realitatea TV între jurnalista Denise Rifai și Constantin Ionescu, director general al Institutului Național pentru Fizica Pământului:
– Putea fi prevenit un astfel de cutremur?
– Nu. După cum știți, cutremurele nu pot fi prevenite.1
Exemplul 2.
Philomena Cunk, în dialog cu Greg Dart, profesor de engleză la University College London:
– Au fost mulți scriitori ruși influenți în secolul XIX. Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Dăpagina și Pușkin. Care a fost cel mai bun?
– Eu sunt fan Pușkin.
– Serios?
– Da.
– Și Dăpagina?
– Dăpagina? El ce a scris?
– (citește de pe o foaie) Nu știu. Apare în notițele mele. Principalii scriitori ruși au fost Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev (citește indicația „dă pagina“ și întoarce pagina) și Pușkin.
Versus
La Antena 3, în timpul difuzării unei știri preluate de pe Profit.ro și ilustrată cu imagini înfățișând-o pe Viorica Dăncilă (comedia capătă proporții grotești prin simpla menționare a acestui personaj ca prim-ministru), prezentatoarea Andreea Perminova citește de pe prompter chiar și avertismentul privind preluarea unei informaţii, luat automat cu copy-paste atunci când vrei să copiezi de pe acel site: „informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii privind dreptul de autor“.2
Exemplul 3.
Dialog între Philomena Cunk și Celia Deane-Drummond, cercetător principal la Facultatea de Teologie a Universității Oxford.
– Câte „Zece porunci“ au existat?
– Adică? Tocmai ai spus tu. Zece.
– Deci au fost zece „Zece porunci“?
Versus
La Music Channel, reporterița Alexandra Avram, în dialog cu Adrian Despot, întreabă, imediat după ce solistul i-a enumerat pe artiștii care urmau să urce pe scenă, câți artiști urmau să urce pe scenă, aducându-l pe intervievat la exasperare: „Trei, în p… mea!“.3
Ce explică totul?
Pentru jurnalismul din România, e nedrept că am dat doar trei exemple, trecând peste capodopere ca verdictul lui Dumitru Graur („Alina Astafei a dat naștere unei ființe umane“) sau nonșalanța Oanei Zamfir, care l-a întrebat, în direct, pe Marian Munteanu dacă fusese în Piața Universității la intervenția minerilor din iunie 1990.
De remarcat că dintre cele trei jurnaliste comparate cu Philomena Cunk, doar cea care a întrebat dacă pot fi prevenite cutremurele a fost condamnată să continue această nobilă profesie. În prezent, în loc de o întrebare, pune 40, adresate îndeobște unor personaje care necesită „albirea“ publică și cărora li se acordă clemență pentru schelete ascunse în dulap, probabil la cerere – un tip de presă pe care nici măcar Philomena Cunk nu l-a descoperit încă. După cum nici interviurile „servite“, trimise într-o redacție din România cu răspunsurile gata făcute, rămânând să mai fie puse doar întrebările potrivite, nu reprezintă un mod de presă practicat de Philomena Cunk. Afară de cazul în care ar fi româncă, situație care ar explica totul.
1 https://tinyurl.com/pe7un85a
2 https://tinyurl.com/3uksw8hw
3 https://tinyurl.com/2s4mucnd
Imagine: Cunk on Life, r. Al Campbell, 2024
