O observație esențială: oamenii nu au citit dintotdeauna cărți. Ca practică socială masivă, lectura este un fenomen foarte recent la scară umană, legat de iluminism, industrializare și apariția unui middle-class cu o notă tehnocrată sau aspirațională. Popularitatea cărților durează de doar 200 de ani. În România, de mult mai puțin.
Iar în țările dezvoltate sunt indicii că epoca de aur a cărții a trecut și că vârful de acum două decenii nu va mai putea fi egalat. (Asta ca număr de cărți vândute, respectiv număr de cititori.)
Nefiind o practică ancestrală, lectura nu a devenit o nevoie de bază, conștientizată ca atare. Poate deveni obișnuință, dar rămâne condiționată de percepții individuale și comunitare, influențată de valori contextuale și mode, de resursele de timp și de bani.
De ce școala este neatractivă?
Învățământul ar avea un rol important în prezervarea interesului pentru cărți, indiferent că ne referim la lucrări științifice, de referință, ghiduri de dezvoltare personală, literatură sau alte forme de divertisment. Însă în România ultimelor opt decenii – ceea ce acoperă aproape toate generațiile actuale –, educația nu a fost niciodată una de natură să favorizeze nici lectura, nici aspirația spre excelență. Dimpotrivă, cei care și-au dezvoltat practici de lectură consistente au fost într-o măsură autodidacți, și-au rafinat singuri gusturile, iar lectura a fost uneori un gest de frondă. Reprezentativă este generația anilor 1970-80, într-o perioadă neagră a totalitarismului, când cărțile cu minime note antisistem erau extrem de larg circulate, unele inclusiv în format samizdat.
Anii recenți nu au adus nici ei o îmbunătățire. Școala, ca sistem, încă are printre scopurile sale pe acela de a fi neatractivă, de a promova șablonizarea, nu capacitatea individuală de dezvoltare. De partea cealaltă, statul a ratat constant șansele de a promova, prin structurile sale, competența și cunoașterea, descurajând astfel, implicit, cauza finală a lecturii. Nu în ultimul rând, colapsul economic al anilor 1990, când nu ne vindeam țara, a provocat o stare de sărăcie profundă, în care produsele artistice și culturale au părut a fi un lux nenecesar. Odată ruinată, obișnuința lecturii este foarte greu de recuperat. Chiar și după două decenii de reabilitare economică, generațiile „sacrificate“ în acei ani încă prezintă semne ale unei marginalizări culturale – cu un efect profund negativ asupra vieții publice și politice.
Câte cărți se cumpără în Europa?
Analizele statistice indică o triplare a vânzărilor de carte din 2004 în 2025. (Jalonul 2004-2005 fiind cel al negocierii tratatului de aderare a României la UE.) Anterior, evoluția pieței fusese profund negativă, chiar și în ce privește valoarea nominală; iar inflația de două și trei cifre face ca anii 1990 să poată fi descriși doar ca o prăbușire.
Din 2004, cu fluctuații care au ținut de diversele crize, valoarea pieței de carte a fost în continuă ascensiune. Asta s-a întâmplat în România. În Uniunea Europeană, situația a fost radical diferită: o stagnare, cu o înrăutățire sensibilă în ultimii câțiva ani. Raportul asociației editorilor europeni, publicat anul trecut, indică o scădere netă a pieței, provocată de inflația de după pandemie. Așadar, de ce România crește, când alte țări sunt în recesiune?
Punând față în față cifrele, creșterile din România pot fi explicate doar prin nivelul extrem de redus al pieței de carte de la care s-a pornit cu două decenii în urmă. Cu toată triplarea, încă suntem pe unul dintre ultimele locuri. În cifre, vânzarea de carte a crescut în această perioadă de la 3,3 euro pe cap de locuitor la 9,85 euro. În UE, pragul blocajului este la 55 de euro pe cap de locuitor anual. Chiar și dacă nu am ajunge pe media europeană, încă există o creștere potențială de circa 500% pentru editurile din România.
Mai concret: în UE s-au vândut 2,5 milioane de cărți în 2024 – o medie de 5 cărți pentru fiecare european. În România, o estimare pertinentă este de 0,8 cărți pe cap de locuitor(!).
Cifra de afaceri a industriei este un indicator de bază. Însă de unul singur nu este suficient de relevant. În spatele cifrei de afaceri există o seamă de alți indicatori economici și demografici care conturează o imagine cu dezechilibre profunde. Astfel, industria editorială are o rată a profitului remarcabilă, de 13-14%, dar un mare număr de edituri înregistrează pierderi multianuale și supraviețuiesc la limită. De asemenea, imobilizările de capital, aferente stocurilor de carte tipărită, sunt unele foarte mari, o povară economică pentru multe edituri. În plus, numeroasele colapsuri din zona distribuției de carte au dus în repetate rânduri la blocaj financiar și pierderi majore.
De ce alte țări au TVA redus la carte?
Schimbările intempestive, venite din zona guvernamentală, creează dificultăți suplimentare. Recenta creștere a TVA pentru carte, anunțată și implementată la jumătatea anului trecut, încă este viu discutată. Totuși, în fond, o industrie cu o marjă a profitului cu două cifre poate absorbi asemenea creșteri fără mari probleme. Însă nu toate editurile își permit așa ceva, iar pentru cele care sunt la limita supraviețuirii, această creștere poate aduce colapsul. În mod logic, asemenea șocuri afectează în primul rând editurile cu nișe înguste, specializate, care, de regulă, tipăresc cărți de o valoare culturală deosebită.
Însă, dincolo de aceste situații, problema esențială nu este neapărat a valorii cotei de TVA, ci modul cum sunt făcute asemenea schimbări. Editurile sunt, în marea lor majoritate, societăți comerciale afectate de toată instabilitatea normativă care, în mod continuu, perturbă mediul de afaceri. Guvernul, orice guvern din ultimii 10-15 ani, obișnuiește să ia măsuri cu un mare impact asupra afacerilor prin ordonanțe de urgență, cu efect imediat sau aproape imediat. Legile se schimbă cu o mare frecvență, aproape de azi pe mâine, ceea ce face dificile sau imposibile stabilirea și execuția unui plan de afaceri anual și multianual. Lipsa de programabilitate implică și o instabilitate a planului editorial, a strategiilor de marketing, a gestionării resursei umane.
De fapt, este foarte dificil să vorbești despre domeniul fiscalității fără să folosești cuvinte tari. Recent, nu doar companiile, ci și persoanele fizice care au de încasat drepturi de autor (implicit scriitori, traducători, designeri etc.) au trecut print-un iureș legat de obligativitatea de a emite facturi pentru a-și încasa banii. Măsura a fost adoptată de sărbători, neanunțată și fără niciun ghid de aplicare. Nici chiar formularul din Ro-Factura nu avea câmpuri definite pentru a putea fi folosit. În cele din urmă, după intrarea în vigoare, obligativitatea a fost amânată câteva luni. Este un simplu exemplu al confuziei permanente pe care ANAF o transmite în întreg mediul economic. Totul e conceput pentru a fi ostil și dificil. În plus, digitalizarea, inimaginabil de prost făcută în România, fără nici cea mai mică grijă pentru „experiența utilizatorului“, nu face decât să creeze noi și noi dificultăți oricărei activități economice.
Revenind la taxarea industriei editoriale, deși, privind indicatorii macro, o mărire de TVA nu este o problemă esențială, mai important este mesajul transmis prin asemenea măsuri. La nivel european, România încă are vânzări mult sub medie, dar, după creșterea actuală, are unul dintre cele mai mari niveluri de taxare. Asta în timp ce state în care industria editorială este cu adevărat prosperă – Norvegia, Irlanda, Marea Britanie – au TVA zero, iar Franța și Germania de 5,5, respectiv 7%. În fiecare dintre aceste state, taxarea redusă are rolul de a favoriza dezvoltarea unui domeniu strategic esențial, cartea, care a fost și este un vector major în promovarea culturii locale și – extrem de important – a valorilor democratice prin diversitatea perspectivelor și prin stimularea generală a cunoașterii și empatiei.
Cât se traduce în România comparativ cu media europeană?
În multe state, susținerea ICC – întreprinderilor culturale și creative – face obiectul unor politici publice bine agregate. Și nu este vorba doar de granturi sau ajutoare financiare, ci de stimuli fiscali și un regim special care să crească reziliența economică a acestor industrii, în contextul în care ele activează într-un mediu profund competitiv și au probleme specifice. („Pedala fiscală“ ar fi un instrument mult mai pertinent pentru că alocarea de sume de la bugetul de stat, prin orice scheme de ajutor, este adesea viciată prin clientelism, diletantism și birocrație).
În România, dacă trecem de indicatorii macro, vedem un peisaj aproape dezolant.
O problemă semnificativă pentru edituri este capacitatea de a gestiona resursa umană. Salariile destul de mici, „revoluțiile tehnologice“ constante, fluctuațiile economice – fiecare reprezintă factori care vulnerabilizează păstrarea și dezvoltarea lucrătorilor din domeniu. Fiind o problemă profundă și transversală, ea ar putea fi adresată prin facilități și instrumente specifice, parte a unor politici publice.
Un alt aspect specific pieței locale: mai mult de jumătate dintre cărțile vândute sunt traduceri. Conectarea publicului la trendurile internaționale este benefică, deci faptul că se traduce este cum nu se poate mai pozitiv. Totuși, în niciun alt stat european traducerile nu au o atât de mare pondere. În țările de limbă engleză, ponderea traducerilor este de doar 6-8%. Ca urmare, problema nu este că se traduce atât de mult, ci că producția autohtonă nu reușește să aibă volumul, calitatea și notorietatea necesare pentru a domina piața internă. Este evident că industria editorială din România nu poate corecta de una singură acest decalaj. Pentru asta, iarăși, ar fi nevoie de susținerea statului, prin politici publice transparente și bine țintite, care să ducă la creșterea valorii și notorietății cărților scrise de autori români, cu precădere contemporani.
Poate fi subvenționat consumul?
Dar să nu uităm un lucru important: carte nu înseamnă doar vânzări și doar edituri. Parteneri pe această piață sunt și cititorii. Achiziția de carte în multe zone ale țării și în multe medii sociale este foarte dificilă. Lipsesc librării fizice, lipsesc instrumente de informare și în numeroase cazuri lipsesc mijloacele financiare. Din nou: evident că editurile nu pot rezolva asemenea decalaje. Marginalizarea culturală este un fenomen social cu efecte profunde și un impact similar cu marginalizarea economică. Ambele sunt forme de ieșire din circuitul social. Un stat responsabil ar lua măsuri active într-o asemenea situație. Iar soluții există: stimulare sectorială, vouchere, subvenționarea consumului.
În fond, bibliotecile ar reprezenta o asemenea schemă de subvenționare a consumului. Iar situația lor actuală este definitorie pentru modul în care statul a ales să conștientizeze rolul său în mediul cultural. Multe dintre biblioteci sunt inerte comunitar, parte dintre ele complet închise. Acolo unde încă sunt funcționale, degradarea lor este evidentă, atât în ce privește spațiile ca atare, cât și prin evenimentele anacronice pe care le generează, capacitatea redusă de a se promova, tehnologizarea digitală nesatisfăcătoare și, mai presus de orice, fondul de carte neactualizat. Programul național de achiziții de carte, asumat de Ministerul Culturii, este mult subdimensionat ca frecvență, volum și valoare culturală și financiară. Cărțile pe care le oferă bibliotecile nu sunt cele pe care publicul le vrea sau de care are nevoie.
În ce privește stimularea lecturii, unele eforturi merită menționate. Programul de granturi din secțiunea „Promovarea culturii scrise“ de la AFCN, cu sute de proiecte ale unor ONG-uri finanțate, dar și campanii publicitare susținute de ICR și TVR au vizat conștientizarea importanței lecturii. Însă – atunci când accesul la carte este restrictiv pentru o mare parte a populației – asemenea eforturi pot avea doar rezultate limitate. Mulți dintre cei care nu cumpără cărți nici nu și le permit. Sau nu și le permit pe toate cele de care ar avea nevoie. În acest context, simpla promovare nu poate rezolva probleme structurale. Dorința de a citi rămâne fără urmări dacă nu poți ajunge la carte sau nu ți-o permiți.
În altă ordine de idei, legătura între sărăcia materială și sărăcia culturală este destul de strânsă, dar nu absolută.
La nivel național, cheltuielile populației pe jocuri de noroc sunt de 12 ori mai mari decât cele pentru achiziția de cărți. E un exemplu din multe altele care exprimă dezechilibre șocante. Prin asemenea comparații devin evidente eșecul școlii de a cultiva deprinderi; eșecul statului de a promova competențe; eșecul comunităților de a cultiva modele sociale valide.
Cine citește constant în România?
Piața de carte, prin simpla ei funcționare, a rezolvat în timp sau e pe cale să rezolve unele dintre dezechilibre. În primul rând, triplarea cifrei de afaceri este un indicator pentru însănătoșirea treptată a mediului socio-cultural. Dar ritmul este în continuare mic, iar recuperarea la niveluri pertinente în UE ar urma să dureze decenii, dacă nu este stimulată prin politici publice inteligente și comprehensibile.
O creștere a practicilor de lectură – atestată și prin dinamica pieței – este totuși evidentă în ultimii ani. Avem, conform datelor Eurostat, și semnale privind modul cum generațiile din România au adoptat practici consistente de lectură. Tinerii, cu precădere tinerele, sub 29 de ani, citesc mult mai frecvent decât celelalte generații. Pe toate categoriile de vârstă, femeile citesc mult mai frecvent decât bărbații. Însă disparitățile sunt mari atunci când vorbim despre intensitatea practicilor de lectură. Pentru grupa 65+ și pentru bărbații 30-54 ponderea celor care citesc minim 10 cărți pe an este sub 2%.
Și încă o observație relevantă: pentru oricare dintre grupe, ponderea celor care citesc minim 10 cărți pe an este semnificativ mai mică decât ponderea celor care au studii terțiare – presupunând că ar fi o relație între nivelul de studii și practicile de lectură. Și mai clar: absolvenții universităților, în majoritatea lor, nu citesc.
O altă problemă pe care o rezolvă piața de una singură este ponderea pe gen a autorilor. În cazul literaturii române contemporane, scriitoarele au pondere de circa o treime, în contextul în care acum 20 de ani încă erau extrem de slab reprezentate. Trendul de creștere se va menține și în perioada următoare. În rândul tinerilor, fetele reprezintă două treimi dintre cei care scriu literatură. Deci din urmă vine o generație care va răsturna echilibrul de gen. Însă beletristica reprezintă doar un mic segment al pieței de carte, iar în nonfiction încă există o dominație masculină destul de clară, chiar dacă și aici autoarele devin tot mai numeroase.
În România, există încă spațiu de creștere pentru piața de carte
Lăsată să se dezvolte, fără prea multe intervenții negative din partea statului (dacă unele pozitive nu sunt la ofertă!), piața de carte va recupera de una singură decalajele. Procesul va fi unul de durată și, de-a lungul său, marginalizarea culturală se va menține la un nivel înalt pentru multe categorii de populație. De asemenea, vor exista numeroase falimente, o instabilitate a resurselor umane, întârzieri în dezvoltarea unui nucleu de autori români care pot trăi din scris și prețuri neprietenoase la cărțile de pe rafturi. Plus: o întârziere a adoptării formatelor digitale.
Trendul însă este pozitiv. Ascensiunea pieței este și va fi corelată cu dezvoltarea unei clase medii de profesioniști care se dezvoltă în ciuda tuturor piedicilor ce îi sunt puse. Favorizate sunt generațiile tinere, formate într-un mediu cosmopolit, care au beneficiat de proiecte de mobilitate și sunt mai puțin dispuse să se conformeze unor modele preexistente neperformante.
În rezumat, retardul pieței de carte autohtone are și un aspect pozitiv. Chiar dacă la nivel mondial apogeul industriei editoriale a trecut, în România încă există spațiu de creștere. Competiția cu alte forme de consum cultural – de la streaming la podcasturi, de la social media la AI – este intensă și ireversibilă. Însă reducerea relativă a importanței cărții ca trend global înseamnă totuși un nivel mult mai consistent decât cel din România de azi. Pentru că, oricât ar fi de ofertante noile produse digitale, ele nu pot oferi structura și complexitatea unei cărți. Să nu uităm că, la apariția lor, atât radioul, cât și filmul au fost considerate ca fiind ruinătoare pentru carte. Iar asemenea aprecieri s-au dovedit complet false. Reziliența cărților a fost și rămâne mare pentru că ele au un profil psihosocial unic, pe care niciun alt suport de memorie și niciun alt produs artistic nu îl poate substitui.
Poate că formatele digitale – eBook, audiobook – vor domina în scurt timp piața editorială, iar versiunile print se vor restrânge la carte-obiect și la ediții pentru nostalgici. Însă, în oricare dintre formate, cartea rămâne un instrument unic de formare intelectuală și emoțională. Spre deosebire de alte medii, lectura dezvoltă capacitatea de concentrare prelungită, gândirea critică, empatia profundă, imaginația și abilitatea de a explora complexitatea. Printre celelalte media, propunerea cărților este destul de particulară. După cum spunea un jurnalist de la BBC, cărțile umanizează, în timp ce social media radicalizează.
Într-o lume care evoluează în sens invers, dezvoltând instrumente de supraexploatare a atenției, competențele pe care cărțile le cultivă devin tot mai importante, capabile să facă diferența. Cartea nu va mai fi poate vehiculul cultural dominant al epocii, dar va rămâne un mecanism esențial de dezvoltare umană.
Foto: Ficțiunea
