Piticul de grădină

Start

„Înainte de toate, ar trebui să-mi tai unghiile“, își zise Elena privindu-și unghiuțele, cum le spuneau fetele de la salonul ei favorit, naturale și bine îngrijite, vopsite săptămânal în altă culoare și uneori decorate fistichiu. Îi venea greu s-o facă, dar arta cere sacrificii, parcă așa se spune, sau se spunea cândva, nu mai contează.

‒ Lenuțo, adu-mi repede unghiera, unde ești?
‒ Aici sunt, doamnă! Mă cheamă Florina, vă tot spun, și dumneavoastră uitați…
‒ Lasă, mormăi Elena, o iau eu, decât să întorci toată casa pe dos…
Se duse la baie, apucă unghiera și tăie fără milă. Mare lucru! O să crească ele la loc! Ce atâta fandoseală, că doar nu trebuia să renunțe la păr sau, Doamne ferește, la un rinichi… Sau la una dintre urechi, cum auzise că i se întâmplase lui van Gogh, pictorul nebun și genial care își tăiase o ureche, la capătul unei dispute cu prietenul său cel mai bun, nu mai ținea minte cum îl chema… Artiștii ăștia! Sunt atât de ciudați, atât de sofisticați, de depravați, de neînțeles! La drept vorbind, ea nici măcar nu avea tangență cu lumea artistică. Intra din când în când la Galeriile de artă, să-și cumpere gablonțuri de alea mișto, și atunci arunca o privire la tablourile expuse acolo, pe simeze, cum spunea galerista, dar nu i se păreau prea grozave, în orice caz nu erau pe gustul său. Dacă ai fi întrebat-o care sunt artiștii ei preferați, ar fi răspuns la fel ca toată lumea: Michelangelo, Leonardo, van Gogh, Picasso, eventual Grigorescu și Luchian. Trebuia să fie tare plictisită ca să răsfoiască albumele de artă de acasă, așezate strategic, după cum observase odată un musafir, pe măsuța din hol, pe mobila din living și chiar pe una dintre mesele cu umbrelă de lângă piscină, vara. Pictura n-o interesase niciodată în mod deosebit. Ultima ei acuarelă data de la sfârșitul clasei a opta. Pur și simplu nu se simțea atrasă de vopsele și pensule; ba chiar avea uneori o ușoară adversitate pentru pictură, amintindu-și de profesorul de desen din gimnaziu ce duhnea a băutură când se apleca să-i corecteze lucrarea. Poate tocmai din cauza asta refuzase să urmeze cursurile de terapie prin artă recomandate de psihologul ei, mulțumindu-se cu ședințele de consiliere matrimonială. Ședințe ce se dovediseră benefice până la urmă, din moment ce ea și Emil erau încă împreună după 32 de ani de căsnicie. Măcar împreună.


În schimb, îi plăcuse dintotdeauna modelajul. Simțise încă de mică o bucurie aparte când frământa în palme lutul, în curtea lor de la țară, și mai apoi plastilina, la grădiniță. Chiar și aluatul, puțin, în copilărie, însă doar în joacă, nicidecum ca s-o ajute pe maică-sa când făcea gogoși, prăjituri și cozonaci. Ea îi cerea să facă acele bunătăți, și biata femeie se învoia de fiecare dată, cu condiția să stea deoparte cuminte și să se joace cu păpușile. N-avea frați și surori, însă avea o mulțime de păpuși, cele mai multe dintre ele blonde cu ochii albaștri, exact ca ea. „Uitați-vă la Elena, parcă-i o păpușă între păpuși!” a spus într-o zi o vecină de-a lor, și ea a ținut minte acele cuvinte simple, fiindcă atunci, cu mintea ei crudă, a conștientizat deodată că este frumoasă. Ani de zile după aceea auzea încă vorbele din copilărie, mai ales când zăbovea în fața oglinzii, dichisindu-se așa cum vedea în almanahurile Femeia și Cinema, aduse de la oraș de către taică-său. Îi știa pe toți actorii români și străini, știa și filmele în care aceștia jucaseră, iniția concursuri cu colegele de clasă pe tema asta și ea câștiga de fiecare dată, încât până și cea mai bună prietenă a ei renunță să-i mai facă pe plac și o lăsă în plata Domnului cu ifosele ei de fată răzgâiată și atotștiutoare, ce dorea să devină o mare actriță.
Da, asta își dorea Elena în adolescență, să ajungă o mare actriță de cinema, precum Ingrid Bergman, Audrey Hepburn sau Grace Kelly, cu ultima semănând cel mai bine. Părinții n-au avut încotro, au trebuit să se obișnuiască cu hotărârea fetei lor de-a îmbrățișa o carieră cinematografică (cuvintele îi aparțineau chiar Elenei), măcar că ei voiau s-o vadă profesoară sau ingineră. S-au interesat pe la oraș, au discutat cu câțiva actori despre fiica lor, și unul dintre ei a fost de acord s-o întâlnească, să vadă ce-i poate capul. Iar capul Elenei, ochii, nasul și buzele ei, la fel ca întregul corp, arătau într-adevăr foarte bine, așa a zis actorul la prima întâlnire, lucru foarte important, desigur, în meseria asta, a completat el mâncând-o din priviri pe adolescenta de 18 ani. „Mai trebuie lucrat doar la partea tehnică; în fine, chestii, socoteli, cum zice un celebru actor într-un la fel de celebru film…”. „Secretul lui Bachus, a ciripit Elena numaidecât, cu Emil Hossu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Dem Rădulescu, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani și Jean Constantin! “ „Foarte bine, nota 10 la cultura cinematografică!” a râs actorul și, împreună cu părinții Elenei, a stabilit să se vadă cu fata de două ori pe săptămână, în zilele în care n-avea meditații la română și matematică, fiindcă se pregătea temeinic pentru bacalaureat.
Astfel, bărbatul acela înalt și deșirat – despre care mama Elenei avea să recunoască ulterior, printre lacrimi, „că nici ochii nu-i stăteau bine în cap” – a luat-o pe tânăra aspirantă într-ale filmului sub aripa lui protectoare, mai întâi sub aripa lui, apoi, nu după mult timp, și sub plapuma lui, din apartamentul său de bărbat divorțat, mirosind a transpirație, alcool, fum de țigară și parfumuri dulci, de dame. Dame cu care Elena s-a și intersectat de câteva ori, când sosirile și plecările din apartament nu se sincronizau cum trebuie, prilej de certuri fioroase între ele, cu bietul actor prins la mijloc și aproape scalpat în vreo două rânduri. Astea însă s-au dovedit a fi niște fleacuri, la fel și ieșirile furibunde ale iubitului Elenei, când a aflat de relația ei cu actorul, din frustrare, se înțelege, pentru că lui i se tot spusese să fie cuminte și să aștepte, să se mulțumească cu sărutările și dezmierdările, în timp ce ăluia, ce putea să-i fie tată, i se oferea pe de-a-ntregul! „Ce actorie te-a învățat ăsta? țipase tânărul îndrăgostit. Așa ca-n filmele alea de pe casetele video închiriate când veneai la mine? Și la care tu, ca o mironosiță prefăcută ce ești, refuzai să te uiți, ca să nu fii ispitită să faci prostii, așa-mi ziceai!” Cei doi bărbați s-au încăierat, au sărit câțiva oameni de pe stradă să-i despartă, în vreme ce ea se îndrepta parcă plutind, abia stăpânindu-și plânsul, spre apartamentul gazdei sale, unde a izbucnit, eliberator, în hohote înalte, cu chipul ascuns în pernă, neștiind care dintre cele două necazuri, adevăratele necazuri, prăbușite peste ea, aveau s-o strivească mai tare, faptul că s-ar putea să fi rămas însărcinată sau faptul că era foarte posibil să pice la bac, cu toate meditațiile luate, din moment ce, în ultimele luni, nu învățase deloc?…


Până la urmă, n-a fost așa rău: bacul l-a picat, e drept, dar măcar n-a rămas gravidă. Lumea fierbea în iulie 1990, la noi tocmai se încheiase a treia mineriadă, iar războiul din Golf era pe punctul de-a izbucni, cui îi păsa că o oarecare Elena din România picase la examenul de bacalaureat? Nici măcar părinții săi n-au făcut din asta mare caz, convinși că lucrurile aveau să se îndrepte în curând, în sesiunea de toamnă, și tocmai de aceea i-au dat voie să meargă la mare, să se relaxeze după grelele încercări din ultima vreme. Iar acolo, în Mamaia, l-a cunoscut pe Emil, mai mare cu vreo douăzeci de ani decât ea, mare și-n partid până mai ieri, un adevărat ștab, iar după Revoluție un prosper om de afaceri. A fost dragoste la prima vedere, așa se lăuda el în fața amicilor, și Elena îi împărtășea bucuria mărturisind, cu zâmbetul ei perfect, îndelung exersat în fața oglinzii, același lucru, cuvânt cu cuvânt. Deși în adâncul inimii sale știa că, mai întâi de toate, Emil fusese pentru ea un colac de salvare aruncat la fix de către soartă, pe când era atât de aproape să se scufunde în marea agitată și tulbure ce ajunsese viața sa atunci. Da, da, un colac de salvare, chiar așa se exprimase maică-sa, mai mult în șoaptă, cu toate că nu mai era decât taică-său de față când ea le spusese, bucuroasă nevoie mare, pe cine cunoscuse. Un an mai târziu era deja doamna Elena Vălean.
Elenei nu-i lipsise niciodată nimic. Aproape nimic. Prin anii ʼ80 ai secolului trecut, taică-său, gestionar la cooperativa dintr-un sat, se străduise să aibă de toate în casă și fetița lui să fie mulțumită. Și ea a avut multe dintre lucrurile la care alți muritori de rând doar visau în acele vremuri; le-a avut și cât a fost mică, și după ce-a crescut mare, cu pretenții pe măsură. Apoi Emil i-a oferit tot ce nu putuseră să-i ofere părinții săi – o vilă somptuoasă, în care o bucătăreasă (ce era și menajeră) și un îngrijitor erau mereu la dispoziția ei, o mașină de lux, haine scumpe și, mai cu seamă, multe excursii în străinătate, în locuri dintre cele mai frumoase. Rezolvase cu bacalaureatul, dar nu o interesase să-și continue studiile. Pentru ce? Uitase și de vechiul vis de-a deveni actriță, iar soțul îi interzise să meargă la serviciu, deși ocupa un post bun în firma familiei, de formă. Copii încă nu-și doreau niciunul, și ea se proteja ca să nu rămână însărcinată. Era de înțeles, erau încă tineri, voiau să vadă lumea, să se distreze. După câțiva ani, când Elena a vrut totuși să facă un copil, presată de părinții săi și de socri, și-a dat seama că nu poate să-l facă. Au fost și la medici, în zadar. N-au insistat și nici n-au făcut din asta o tragedie. În realitate, nu prea le plăceau copiii, nici ei, nici lui. Se potriveau perfect în privința asta. În cercul lor de apropiați lăsau uneori, nici ei nu știau prea bine de ce, să se înțeleagă că vor să adopte un copil; însă odată cu trecerea anilor, era tot mai limpede să asta n-avea să se întâmple niciodată. În ziua în care Elena a împlinit cincizeci de ani, soțul ei le-a spus invitaților ce le umpleau casa: „De acum înainte suntem prea bătrâni ca să ne mai întrebați de copii. Am ajuns la vârsta la care chiar n-avem răbdare și nervi să ne ocupăm de creșterea lor. “ După asta, nimeni nu i-a mai sâcâit vreodată cu astfel de întrebări. Averea aveau cui să o lase, sora lui Emil fusese binecuvântată cu doi copii, iar Elena n-avea nimic împotrivă ca aceștia să le moștenească toată avuția după ce ei nu vor mai fi.„Și credeți că sunt cu adevărat fericiți? șușoteau unii dintre cei care le treceau frecvent pragul de marmură al casei. Nici vorbă! Poți să ai toți banii din lume, palate și mașini scumpe, dacă n-ai copii, sânge din sângele tău, tot nemulțumit rămâi!“ S-ar putea spune despre aceia că erau niște invidioși; însă judecând după comportamentul din ultima vreme al doamnei Vălean, înclinai să le dai dreptate. Într-adevăr, Elena se purta tot mai rece cu cei din jurul ei, chiar și cu persoanele apropiate. De pildă, o amică i-a zis odată: „Bărbatu-meu n-a mai pus alcool în gură de un an de zile!“ Iar Elena replică, oarecum satisfăcută: „Da, dar în trecut a fost internat la dezalcoolizare de șapte ori!“ Bucuria din ochii amicei se stinse instantaneu și o lumină rea îi luă numaidecât locul. Tratați astfel, mulți renunțau să-i mai viziteze pe soții Vălean. Casa lor, adesea plină de musafiri, acum era mai mult pustie. „La cât de acră s-a făcut, n-o s-o mai caute nimeni!“ decretă cineva. „Emil pleacă dimineața și se întoarce seara târziu, zise altcineva, s-o fi săturat și el de împunsăturile ei. Sau poate are pe cineva.“ „Mai degrabă ea, că e tânără încă.“ „Nu e genul, garantez pentru asta!“ „Până și amanții o ocolesc! Gândiți-vă numai câte bucătărese și menajere a concediat până acum!“


Cincisprezece bucătărese, care erau și menajere, concediase până acum doamna Vălean. Dintre ele, doar pe ultima, pe Lenuța, avea s-o țină minte toată viața. Nu datorită numelor înrudite, nici pentru că făcea cei mai buni cozonaci cu mac din lume, ci pentru cuvintele rostite acum două zile.
Tărășenia se iscase din nimic. Doamna Vălean se uita printr-un album foto, când trecuse Lenuța prin fața ușii și o opri. Scoase, cu o neascunsă mândrie, o poză și i-o întinse femeii: „Uite, tu, așa arătam eu la douăzeci de ani. Leită Grace Kelly!“ „Cine-i aia, doamnă?“ se strâmbă bucătăreasa. „N-ai auzit de Grace Kelly?!“ se supără Elena. „Păi, de unde să aud?“„Uf, câtă lipsă de cultură este în țara asta! Grace Kelly a fost o mare actriță americană, ajunsă prințesă de Monaco.“ „Aha! făcu Lenuța, amuzată. Păi, frumoasă sunteți și dumneavoastră, doamnă, și trăiți ca o prințesă, ba chiar aveți și talent de actriță, mai ales când vă certați cu domnuʼ. Copii avea, prințesa asta?“ Și întrebarea asta nevinovată a fost picătura care a umplut paharul. Nu paharul bucătăresei, altminteri prezentabil, ci paharul său, al Elenei Vălean, butoiul, bazinul, oceanul ei de frustrări și decepții adunate în timp; fiindcă la fel ca în copilărie, când înțelesese că este frumoasă, așa și acum, ajunsă la 51 de ani, pricepu dintr-odată că nu făcuse nimic cu viața ei. Cu mâini tremurânde, vârî fotografia în album și-i spuse Lenuței, cu o privire albită de ură, că e liberă să plece. Să plece definitiv. „Daʼ cu ce v-am greșit, doamnă, de v-ați umflat așa? o înfruntă femeia, nedumerită. Ce v-a supărat așa tare? Că n-aveți și dumneavoastră familie, copii, nepoți? D-apoi, dacă Dumnezeu nu dă, n-ai ce să faci…“ „Ieși afară!“ strigă Elena Vălean. „Ho, că mă duc, nu mai țipa așa! zise Lenuța, scoțându-și șorțul și îndreptându-se spre ușă, bățoasă. Te las să-ți vezi mai departe de trândăvie și huzur! Că, în afară de excursii, cumpărături și sport, nu mai faci nimic toată ziulica! Mă și mir cum pot unii să stea pe degeaba, cum de nu-i prinde rușinea…“ „Afară!“„Mie mi-ar fi rușine să mai mănânc, știind că n-am făcut niciodată nimic de una singură. Nu cu banii bărbatului, ci cu mâinile tale!“ „Afară!“ „Ai făcut ceva cu ele, ca să zici la sfârșit: Iată, lucrul acesta l-am făcut singură, cu mâinile mele? Ai făcut vreodată un lucru de mână, ai cusut un goblen, ai pus măcar un borcan cu dulceață sau cu murături pentru iarnă? N-ai făcut nimic, nici măcar un copil n-ai fost în stare să crești, dacă nu ți-a fost dat să porți unul în pântece!“ „Afară, afară, afarăăă!“ zbieră Elena, și azvârli albumul spre ușă, cu atâta furie, încât acesta se deschise și o mulțime de fotografii se împrăștiară în jur, colorând pentru o clipă aerul, precum fluturii. Fugi în dormitor și plânse minute în șir, cu capul cufundat în pernă. Acolo o găsi Emil, pe înserate, când se întoarse acasă. „Am dat-o afară pe Lenuța, îi zise ea, mâine să te interesezi de altă bucătăreasă.“ „De ce?“ întrebă bărbatul, într-o doară. Nu-i răspunse, își feri chipul de lumina candelabrului, cu vorbele Lenuței sunându-i obsesiv în cap: Iată, lucrul acesta l-am făcut singură, cu mâinile mele!

Două nopți și-o zi întreagă îi sunară Elenei vorbele alea-n cap, făcând-o să zacă în pat fără vlagă, aproape dorindu-și să nu mai trăiască, să se termine odată totul. Dacă lumea ar fi încetat să existe, nu i-ar fi părut rău după ea. Minunata lume, pe care o cutreierase în lung și-n lat, acum nu mai însemna nimic. Apoi izbi cu pumni în pernă și se ridică, hotărâtă.

Cu unghiile tăiate, părul prins în coadă și îmbrăcată ca pentru sport, femeia ieși afară și-l strigă pe Gheorghe. Bucătăresele veniseră și plecaseră, dar îngrijitorul proprietății rămăsese la postul său, îmbătrânise slujindu-i pe soții Vălean. Locuia mai mult acolo, avea o căsuță numai a lui, în spate, lângă șopron.
În clipa următoare, din colțul vilei, răsări, împreună cu doi câini, un bărbat scund, purtând o salopetă albastră și o șapcă de aceeași culoare, împinsă spre ceafă.
‒ Gheorghe, îi zise doamna Vălean, pământul ăsta de aici o fi bun pentru sculptură?
‒ Pentru sculptură? se miră îngrijitorul, luat pe nepregătite. Credea că doamna ieșise la alergat.
̶  Mai corect spus, pentru modelaj.
̶  Pentru florile dumneavoastră și pentru răsaduri văd că e bun. Pentru modelaj, nu știu ce să zic, doamnă. Vreți să modelați în lut?
̶  Vreau să plăsmuiesc un pitic de grădină, rosti ea, tăios, bănuind că omul va râde, în sinea lui, de proiectul său.
‒ Dar aveți aici atâția pitici de grădină! făcu omul, bonom. De-a lungul anilor, am tot cumpărat ce mi-ați cerut, și pitici, și animale, și ciuperci… Uite-o colo pe Albă ca zăpada… Dincolo e nu știu ce căpcăun…
̶  Știu, Gheorghe, dar pe acesta vreau să-l fac cu mâinile mele. Îmi dai voie să încerc, nu?
̶  Vai de mine, se fâstâci îngrijitorul, sigur că puteți! Iar eu o să vă ajut cu mare plăcere. Ce doriți să fac?
‒ Ia roaba și un hârleț și hai să facem rost de niște pământ bun pentru modelaj.
‒ Cred că v-ar trebui argilă. Mergem în fundul curții, lângă pârâu.
Când se întoarse cu cele necesare, bărbatul întrebă iar:
‒ Nu vă supărați, doamnă, de ce nu comandați argila de pe internet? Sau aș putea să o cumpăr chiar eu de la magazin. Pentru un pitic nu vă trebuie multă. Și aia sigur e bună.
‒ Nu, Gheorghe, zise doamna Vălean, cu glas apăsat. Fără internet, fără curier, fără magazine. Fără niciun ajutor dinafară. Doar cu capul și cu mâinile mele!
Îngrijitorul își coborî privirile. „Încăpățânată ca întotdeauna“, își zise el, resemnat.
Elena porni înainte, pe aleea principală, și îngrijitorul o urmă tăcut, împingând roaba, în care hârlețul se hurduca ușor. Câinii se zbenguiau în fața lor, pe gazon.
Curtea familiei Vălean era, de fapt, un mic domeniu. Proprietatea era situată la marginea orașului și se întindea pe câțiva kilometri pătrați, până în dreptul unui pârâu. Era străbătută de alei pietruite, mărginite de garduri vii și tufe de trandafiri, ce șerpuiau printre mesteceni, fagi și stejari seculari.
Ajunseră în dreptul unui gard înalt, din fier forjat. În spatele lui, în penumbra pădurii, se auzea în surdină clipocitul unei ape. Îngrijitorul se opri.
‒ Să încercăm aici, doamnă, zise el apucând hârlețul, și începu numaidecât să sape.
‒ Sapă mai adânc, spuse Elena după ce verifică pământul aruncat de îngrijitor în roabă. Ăsta-i plin de frunze putrede și rădăcini, adăugă și goli roabă. Sapă până găsești pământ curat.


Femeia privi cerul senin al dimineții de august. Se anunța iar o zi caniculară. Câinii prinseră să latre înspre pădure.
‒ Ce-i, mă, ce-ați văzut? le vorbi îngrijitorul, blând. Și când roaba fu pe jumătate umplută adăugă, ironic: Să-mi spuneți, doamnă, când să mă opresc.
Ea râse, bărbatul spuse, în glumă, că doar nu execută statuia lui Mihai Viteazuʼ din Centru, când, deodată, printre lătrăturile câinilor, auziră o voce tare, metalică:
‒ De ce tulburați odihna unui copil nevinovat?
Întoarseră capele spre desișul pădurii, însă nu văzură pe nimeni.
‒ Care ești acolo? strigă Gheorghe, strângând în palme coada hârlețului.
‒ Lăsați-l în pace, bietul de el, continuă vocea, impasibilă, că și așa e un suflet chinuit, ca toți martirii neamului!
‒ Nu înțeleg ce vrei să spui! strigă Elena, contrariată. Rex, Pluto, încetați! Despre ce martiri vorbești?
‒ Locul lui de veci nu-i aici! strigă îngrijitorul. Tăceți, mă, că nu ne înțelegem… Rex!
‒ Sângele lui s-a scurs în acest pământ! răspunse vocea, înaltă. Numele lui e Igna Ionuț și avea doar cinci ani când a fost omorât!
‒ Dar cine ești dumneata și de unde știi toate lucrurile astea? țipă Elena. Vino mai aproape, să stăm de vorbă! Rex! Pluto! Plecați naibii de aici! Gheorghe, fă ceva cu câinii ăștia!
‒ Haide, domnule, să stăm de vorbă ca oamenii! strigă îngrijitorul. Hai că rezolv eu cu câinii, nu te teme!

Nici un răspuns. Îl strigară din nou. Nimic.
‒ S-a dus, zise Gheorghe.
‒ N-am înțeles nimic, zise Elena încercând să-și liniștească dulăii. Ce voia să spună ăla?
‒ N-ați auzit de copilul ucis aici, în război?
‒ Nu cred. Despre ce e vorba?
‒ Doamnă, în toamna lui ʼ44, când s-au retras ungurii și nemții, fugăriți de-ai noștri și de ruși, niște soldați horthyști au dat peste câțiva copii români ce pășteau vitele la marginea pădurii ăsteia Erau speriați, nervoși, beți, Dumnezeu știe ce-o fi fost în capul lor, de au început să tragă în copii rănindu-i și omorându-l pe unul dintre ei. Așa am auzit. Mai multe nu cunosc.
‒ Nu știam, spuse Elena, cam iritată. Ce să-i faci, în războaie se întâmplă tot felul de grozăvii… Cum a zis că-l chema pe copil? Ce Ionuț?
‒ Igna. Ionuț Igna. Mormântul lui trebuie să fie acolo, la el în sat…
‒ Și atunci, ce tot vorbea ăla?
‒ Vreun boschetar, doamnă. Beau și se droghează toată ziua. Vara dorm pe unde apucă, sub cerul liber. Noroc cu câinii ăștia…
‒ Bine, Gheorghe, făcu doamna Vălean, nerăbdătoare. Ia roaba și hai să ne apucăm de treabă, că ne prinde amiaza și încă n-am făcut nimic!          

Făcură cale întoarsă și se opriră în dreptul șopronului. Îngrijitorul scoase afară o masă din lemn, opintindu-se sub greutatea ei, prinse și femeia de un capăt, să-l ajute, și o fixară la umbră.
‒ Acum adu-mi puțină apă și ceva în care să amestec lutul, porunci doamna Vălean. Perfect! zise când el reveni cu un lighean de plastic și o găleată cu apă. Și încă ceva, Gheorghe: leagă câinii ăștia, să nu mă încurce toată ziua.
‒ Ați uitat de mănuși, doamnă, zise bărbatul, obișnuit să se protejeze la muncile sale.
‒ Aici nu-i nevoie, spuse Elena, și se apucă să aleagă pământul și să-l frământe, așa cum o văzuse pe maică-sa în copilărie frământând aluatul.

Îngrijitorul se așeză alături, să fie la îndemână, și nu mică-i fu mirarea observând bucuria ce-i lumina Elenei chipul, parcă întinerind-o subit. O privea încântat.
‒ Ce e? spuse ea, trecându-și brațul peste frunte, să-și șteargă sudoarea.
‒ Sunt la dumneavoastră de atâta amar de vreme, dar niciodată nu v-am văzut făcând așa ceva, zâmbi bărbatul, părintește. Dacă știam că vă place așa mult lutul, vă pofteam să mă ajutați la plantatul florilor…

Întâlnindu-i privirea, i se păru deodată severă, și se opri, stânjenit. Dar Elena se certa în gând pentru că nu se îndeletnicise mai devreme cu modelajul, pentru că nu făcuse nici măcar atât de-a lungul anilor. S-o fi făcut doar pentru ea, pentru plăcerea ei. Fără să caute celebritatea, cum visase demult, parcă în altă viață, dorindu-și să devină actriță. Ce-ai făcut tu cu mâinile tale? Da, vorbele Lenuței o răniseră și o ambiționaseră deopotrivă, dar asta nu era totul. Era vorba și despre plăcerea aceea simplă, măruntă, ce mocnise în ea dintotdeauna, de-a frământa lutul și de-a plăsmui forme din el. Pasiunea ei secretă, neglijată din pricina trândăviei și huzurului, cum zisese fosta bucătăreasă. Regretul trecu ca o umbră peste ochii ei și pieri la fel de repede cum se ivise.
‒ Cred că l-am amestecat destul, zise apoi, petrecându-și mâinile peste pântece și murdărindu-și tricoul, ca fetița de odinioară. Gheorghe, adu-mi un pitic, să-l am de model. Uite, ăla din fața casei… Da, da, cel cu căciula verde!
‒ N-ar trebui, doamnă, să începeți cu ceva mai simplu, zise îngrijitorul punând pe masă piticul din plastic. O ciupercuță, poate…
‒ Ciupercuțe făceam când eram la grădiniță, din plastilină!
‒ Am zis și eu, n-am dat cu parul, nu vă supărați…
‒ Nu mă supăr, stai liniștit. Vreau să fac ceva mai complicat. Cât de complicat poate fi să faci un pitic de grădină?


Foarte complicat pentru o novice ca ea, după cum avea să constate peste numai o jumătate de oră. La sugestia lui Gheorghe, clădise piticul pe un soi de armătură, așa-i zicea el, în fapt un băț de lemn pe care înfășurase din belșug sârmă, să țină mai bine lutul. Piticul avea vreo 40 de centimetri înălțime și deocamdată arăta ca un om de zăpadă în miniatură. Apoi îi făcu picioarele, scurte și groase, încălțate în niște cizme uriașe, cu tălpile late, ca figurina să aibă o mai bună stabilitate. Dar tot ca naiba arăta.
‒ Nu fiți descurajată, doamnă, zise îngrijitorul, sunteți abia la începutul lucrului. Trebuie să aveți răbdare. Credeți că statuile alea din oraș s-au făcut așa, țac-pac, peste noapte?
‒ Du-te să-mi cumperi niște scule pentru modelaj! aruncă deodată Elena, pradă deznădejdii și furiei. Mă lași să mă chinuiesc ca proasta îndrugând verzi și uscate! Stai să mă spăl, să-ți dau niște bani.
Până se întoarse bărbatul din oraș, Elena încercă să mănânce din ce gătise noua bucătăreasă. Nu-i plăcu deloc și, surescitată cum era, o rușină strigându-i că habar n-are să gătească, gata să se apuce de plâns biata fată. Îi spuse să-i facă iar cartofi prăjiți, ca dimineață, atât doar, niște cartofi pai. Mâncă în grabă și se întoarse în grădină, sorbind dintr-o cană cu cafea. Gheorghe o găsi cârpind, pe ici, pe colo,figurina de lut.
‒ Așa da! exclamă, bucuroasă ca un copil la vederea unei jucării noi.
Deschise grăbită trusa cu cele șase eboșoare din lemn, scoase o unealtă de forma unui cuțitaș, apoi încă una, ascuțită la un capăt, și începu să zgârie lutul, desenând cu stângăcie chipul piticului. Nu izbutea nicidecum, și Gheorghe, înțelegând că doamna e plină de draci, își căută de lucru prin curte, nu prea departe. Nu trecu mult și o auzi, explodând:
‒ Nu, nu, nu și iar nu! strigă Elena trântind ustensilele de pământ, și intră în casă ca o furtună.
Reveni peste vreo jumătate de oră, parcă mai calmă, și își reluă lucrul. Cât lipsise, îngrijitorul adunase de jos ustensilele, le curățise și le așezase, frumos aliniate, pe masă. Nu trecu mult și iar se dădu bătută și abandonă lucrul, înjurând crâncen.
Gheorghe o mai văzu de trei ori revenind și renunțând, timp în care figurina prindea contur, totuși. Începea să se semene cu un pitic. Unul chiar simpatic, în opinia îngrijitorului, după ce autoarea, înțelegând că n-avea nicio șansă să realizeze o lucrare realistă, îi exagerase grotesc trăsăturile, ca-n caricaturile văzute de el prin ziare: nasul mare și borcănat, urechile clăpăuge, ieșind de sub căciula țuguiată, și o burtă rotundă, de parcă ar fi înghițit o portocală.
‒ Arată destul de bine, nu-i așa? zise în cele din urmă Elena, murdară din cap până-n picioare și vizibil obosită.
‒ Arată nemaipomenit, doamnă, mărturisi îngrijitorul, sincer încântat.
‒ Ei, spui și tu așa, ca să nu mă supăr!
‒ Vai de mine, v-am mințit eu vreodată, doamnă?
‒ Bine, bine… Hai să tragem masa asta la soare, să mi se usuce piticul mai repede. Așa. Câinii să-i lași legați, să n-am vreo surpriză… Și să-mi cureți uneltele, că nu mai am chef de nimic. Gata, ajunge pentru azi! La urma urmei, e și mâine o zi! Știi tu, Gheorghe, cine a spus asta?
‒ Nu știu cum o chema, doamnă, dar era din filmul Pe aripile vântului
‒ Bravo, Gheorghe, râse Elena și-l bătu pe umăr. Nu mă așteptam. Scarlett O´Hara o chema și era interpretată magistral de actrița Vivien Leigh. Hai să-ți dau o țuică, doar m-ai ajutat toată ziua.
Făcu o baie fierbinte, își comandă mâncare chinezească, lăsându-l pe Emil să aprecieze mâncarea noii bucătărese, își mai vizită o dată piticul și-i lăsă vorbă îngrijitorului să-l acopere mai târziu, apoi trecu în dormitor. După ultimele două nopți nedormite și după cât trebăluise toată ziua, adormi aproape instantaneu.
Se deșteptă, ca niciodată, la revărsatul zorilor și coborî în curte nerăbdătoare, în capot și cu părul ciufulit.
‒ Vești proaste, doamnă, o întâmpină îngrijitorul, și-i tăie tot elanul.
‒ Ce-a pățit piticul meu? se impacientă ea, deodată. L-au dat jos câinii, te pomenești! Ți-am spus doar să-i ții pe lanț!
‒ Nu, doamnă, zise Gheorghe, umil. A crăpat.
‒ Cum adică a crăpat? repetă ea, năucă, pornind spre masa din curte.
‒ Trebuia să folosiți argilă, doamnă. Lutul ăsta nu-i bun pentru așa ceva…
‒ Nu-i bun pentru așa ceva, îl maimuțări Elena și lăsă să-i scape o înjurătură printre dinți. Bine că acum îmi spui!
‒ Nu-i nimic pierdut, doamnă. Uitați, se poate repara, nu-i chiar atât de…
‒ Serios? făcu ea, disprețuitoare, văzându-și figurina brăzdată de crăpături. Și de câte ori ar trebui să-l repar, domnule expert, din moment ce pământul ăsta nu-i bun pentru modelaj? Hm? Poți să-mi spui?
‒ Îl turnăm, doamnă.
‒ Cum? îl fixă Elena cu ochii săi albaștri, ce parcă tăiau în carne vie în acele clipe.
‒ Îl turnăm în ipsos. M-am tot gândit astă-noapte. „Oare doamna vrea să-l lase așa? m-am întrebat. Lut uscat, peste care o să vină cu vopsele?” Că se poate face o matriță după el, din care apoi să se toarne mai mulți pitici…
‒ Ce matriță? se strâmbă femeia.
‒ O formă care se umple cu ipsos sau cu ciment. Dacă matrița-i bună, puteți face o mulțime de mulaje. Așa le zice, parcă. Ăștia din grădină sunt din ceramică, din plastic sau din rășină poliesterică. Eu zic să-l facem din ipsos…
‒ Și cum o să facem asta? Ai mai făcut așa ceva sau ești și tu, ca mine, un habarnist?
‒ N-am mai făcut, doamnă, dar am văzut odată cum se face. Nu-i așa greu. Putem încerca, nu?
‒ Putem, Gheorghe, zise doamna Vălean. Trebuie să încercăm, adăugă, cam aspru. Mă întorc după micul dejun. Parcă mi-e și frică să mă mai duc la masă… Bun. Pregătește tot ce crezi că ne trebuie. Ipsos avem? Perfect!
Apăru după nicio jumătate de ceas, cu cana de cafea aburind în aerul dimineții. Era cam nervoasă fiindcă Emil nu spusese absolut nimic când îi vorbise despre piticul ei. Un motiv în plus, iată, să-i demonstreze că poate să facă o treabă bună, cât mai bună. „De fapt, nu trebuie să demonstrez nimănui nimic! îi trecu o clipă prin minte, fără convingere. Nici lui Emil, nici Lenuței, nici cunoscuților noștri bârfitori și perfizi… O fac din plăcere și altceva nu mă mai interesează. Nu! se corectă imediat. De ce mint? O fac ca să le demonstrez că sunt în stare de ceva! Nu-i mare lucru, poate, dar e un început!“ Între timp, pe masa de lucru apăru un vas de plastic, dreptunghiular, iar jos, pe iarbă erau un sac de ghips și găleata de ieri, pe jumătate umplută cu apă.
‒ Mai întâi să rezolv cu crăpăturile astea, zise Elena.
‒ Da, v-am mai pregătit oleacă de lut, spuse îngrijitorul. Poftiți și trusa de modelaj.


Femeia începu că umple cu grijă crăpăturile de pe figurină, folosindu-se de unealta în formă de spatulă. Noroc că nu era crăpată prea tare la față, unde se chinuise cel mai mult.
‒ Acum ce facem? zise când isprăvi cu reparațiile.
‒ Acum facem matrița, zise îngrijitorul. Punem piticul în vas și turnăm ipsos în jurul lui ca să obținem un spațiu gol… O cavitate! tresări el amintindu-și termenul.
‒ Și n-o să se prindă lutul de ipsos?
‒ Vedeți, la asta nu m-am gândit, zise îngrijitorul ridicându-și șapca și scărpinându-se în cap.
‒ Ziceai c-ai văzut cum se face…
‒ Am văzut, doamnă. Da, acum îmi amintesc că băieții ăia foloseau ceva ca să izoleze lutul de ipsos… Dar nu mai știu ce anume… Uitați-vă dumneavoastră pe internet, precis găsiți!
‒ Nu. Am spus fără internet, și așa rămâne! declară Elena, răspicat. Îl dăm cu ulei!
‒ Ulei alimentar?
‒ De ce nu? Uleiul nu se înțelege bine cu apa, deci piticul n-o să se lipească de… turnătura aia, sau cum îi zice… Nu râde de mine.
‒ Nu râd, doamnă, râse îngrijitorul. Facem cum ziceți. Fug să aduc uleiul!
Se întoarse numaidecât cu un flacon de ulei de floarea-soarelui și o pensulă de patiserie, folosită adesea de Lenuța când pregătea bunătăți. Ce s-ar mai fi stropșit ea la el să-l fi auzit numai că-i cere așa ceva, darmite să ia fără să ceară voie! Cum făcuse acum, fără să-i pese de bucătăreasa cea nouă.
Câtă vreme Elena ungea cu ulei figurina, bărbatul amestecă în găleată puțin ipsos cu apă, folosindu-se, în lipsa unui malaxor special, de un simplu băț găsit în curte. Cu pasta rezultată, altminteri destul de omogenă, umplu de trei degete vasul dreptunghiular. Așteptară să se întărească pasta cât de cât. Apoi îi spuse Elenei să țină piticul culcat pe spate, să-i aducă tălpile până la marginea vasului și turnă restul amestecului până la jumătatea figurinei. Lovi de câteva ori cu bățul marginea recipientului, să nu rămână bule de aer în amestec, apoi așteptară să se usuce.
‒ Și acum? întrebă femeia, nerăbdătoare. Turnăm partea de sus, nu?
‒ Exact, doamnă. Dar mai întâi o să pun o folie din plastic între ele, așa, frumos, pe lângă pitic, să nu se prindă una de alta.
Făcu întocmai cum zise, apoi așteptară iar ca pasta să se usuce bine. După vreo oră, timp în care Elena stătu ca pe jar, îngrijitorul confirmă că amestecul se întărise cum trebuie și puteau fi desprinse bucățile de ipsos. Întoarse recipientul din plastic, îl scutură tare, aproape de masă, și matrița din ipsos alunecă pe tăblie. Însă cele două părți componente ale sale nu voiau să se dezlipească, oricât se străduia. E drept, îi era și teamă să nu se rupă greșit. Se duse în șopron și se întoarse cu un șpaclu. Puse matrița pe o latură, fixă cu mâna stângă șpaclul în dreptul foliei despărțitoare și cu dreapta lovi ușor în mâner. O dată, de două ori, și bucata de la spatele figurinei de lut se desprinse, spre bucuria Elenei.
Însă cealaltă bucată nu ceda nicidecum.
‒ Nu se desface, doamnă, spuse îngrijitorul, nădușit tot. Nu cred că trebuia ulei…
‒ Ești culmea! izbucni femeia, surescitată. Folosim lut ordinar și pe urmă îmi zici că ne trebuia argilă! Folosim ulei alimentar și acum îmi spui că nu trebuia ulei! Trage mai tare, fir-ar să fie!
‒ Și dacă se strică piticul?…
‒ N-avem încotro. Ne interesează să obținem matrița, nu? Dacă ne oprim acum, n-am făcut nimic.
Omul începu să zgâlțâie figurina tot mai tare, până când aceasta se desprinse, în cele din urmă. Îi lipsea însă nasul și o parte din barbă, rămase în ipsos. Elena se apucă imediat să curețe matrița de lutul rămas, curăță cu atenție ambele părți.
‒ Gata matrița dumneavoastră, doamnă! vesti îngrijitorul, entuziast, unind cele două bucăți din ipsos. Și când te gândești ce simplu era dacă cumpăram una din magazin. Numai ne jucam cu ea!
‒ Da, Gheorghe, zâmbi doamna Vălean, dar atunci cum m-aș fi enervat eu de atâtea ori? M-am enervat, mi-a trecut, iar acum sunt mulțumită de cât am reușit să facem împreună.
‒ Mai avem oleacă de trudit, zise bărbatul, și ei îi plăcu auzindu-l cum pronunțase oleacă de trudit. Acum mai rămâne să turnăm mulajul.
‒ Matrița asta trebuie și ea dată cu ceva. Uleiul zici că nu-i bun. Ce să punem, făină? râse Elena. Biata mama presăra pe tăvi, să nu se prindă aluatul…
‒ Poate-i mai bună vaselina, zise omul, serios.
‒ Bine, să încercăm și varianta asta, fie ce-o fi! Nu mi-am propus să fac o capodoperă din prima încercare, glumi ea.
Însă îngrijitorul era prea preocupat de lucrul său ca să priceapă cum stă treaba cu capodoperele, și se duse să caute vaselina prin șopron. Reveni după câteva minute cu o cutie, din care începură amândoi să aplice vaselină pe pereții matriței, după cum se exprimă bărbatul, de parcă ar fi fost vorba despre un proces industrial de amploare. Apoi Gheorghe uni cele două piese și le legă bine cu o sfoară. Așeză matrița cu capul în jos, amestecă iar ipsos cu apă, iar prin deschizătura de sus, unde aveau să fie tălpile statuetei, Elena turnă pasta înăuntru.
‒ Scrieți-vă numele, zise îngrijitorul, acum cât e proaspătă turnătura. Poftiți unealta asta ascuțită. Așa, cât mai citeț. Și anul. 
‒ Nici nu știi ce emoționată sunt, mărturisi Elena. Cred c-o să iasă un lucru deosebit. Abia aștept să-l văd…
‒ În mod normal, ar trebui să așteptăm până mâine…
‒ O, n-am atâta răbdare! Riscăm și vedem cum e după-masă. Oricum, pe canicula asta… Uite, am și uitat să-mi pun o pălărie…
‒ Sunteți prea nerăbdătoare, doamnă. Vreți totul dintr-odată. Sunteți posedată de demonul creației, nu vă supărați, îndrăzni bărbatul, șugubăț.

Elena izbucni în hohote înalte.
‒ Pe asta de unde-ai mai scos-o? râse ea. Vezi să nu te audă Emil, că poate-mi aduce vreun exorcist… Apropo, Gheorghe, tu ai văzut Exorcistul?
‒ Credeți c-am putut să mă uit, doamnă? făcu omul, și Elena râse din nou. Domnul precis s-a bucurat când i-ați spus ce faceți. Mă gândesc că i-ați spus. Sau vreți să-i faceți o surpriză?
Femeia se posomorî deodată.
‒ Domnului nu-i pasă ce fac eu, rosti ea, sec. Și adăugă, categoric: Desfacem matrița după-amiază.

Mâncarea gătită de Florina era comestibilă, sau așa i se păru, cu gândul în altă parte. „Nu am vopsele!” tresări, și se ridică brusc de la masă și-l căuta pe îngrijitor, care-și servea prânzul în căsuța lui.
‒ Gheorghe, am uitat să te întreb: vopsele avem?
‒ Doar vopsele de gard, doamnă, zise omul, cu gura plină.
‒ O fi bune pentru pitic?
‒ Știu și eu, doamnă… Numai să nu curgă.
‒ Înseamnă că trebuie să cumpăr…
‒ Mă duc eu când termin de mâncat.
‒ Nu, stai liniștit, merg eu cu mașina. Ce vopsele mi-ar trebui? îl întrebă pe îngrijitor ca să nu fie nevoită s-o întrebe pe galeristă: îi era cam antipatică, cu simezele ei cu tot.
‒ Păi, vopsele în ulei, cred. Să nu le șteargă ploaia.
Elena se întoarse în vilă, se schimbă în grabă și urcă în mașină. În scurt timp era lângă Galeriile de artă, mai mult dură până găsi un loc de parcare. Făcu restul drumului pe jos, cu pălăria de fetru acoperindu-i ochii, să nu fie recunoscută, căci n-avea chef de taclale. Păși în încăperea răcoroasă și ceru vopsele în ulei. Nu știu să spună de care, adică ce culori dorea, când o întrebă galerista, ceea ce o cam indispuse. Merse totuși pe mâna ei (în definitiv, era de meserie, nu?) și își cumpără culorile de bază, roșu, galben și albastru, un alb și-un negru, plus o paletă, un sicativ și două pensule, una groasă și una subțire. Ascultă supusă ce nuanțe rezultă din combinația unei culori cu alta, ba chiar acceptă să i se scrie pe o foaie, ca să nu le încurce.
‒ Sunt bucuroasă să aflu că v-ați apucat de pictură, zâmbi galerista, întinzându-i bucata de hârtie, materialele și bonul fiscal.
‒ De fapt, vreau să colorez un pitic de grădină, dezvălui Elena, oarecum stânjenită, ca și cum ar fi vorbit despre un lucru intim.
‒ Faceți pitici de grădină? avu o grimasă galerista.
‒ Azi îl termin pe primul, încercă Elena să-și tempereze entuziasmul. 
‒ Să știți că sunt kitsch-uri, doamnă.  
Doamna Vălean nu înțelese ce vrea să spună galerista, nu cunoștea termenul folosit de aceasta, dar din expresia ei reieșea că e vorba despre ceva urât și rău. Adică ea făcea ceva urât și rău? Nu ceru lămuriri, voia să plece cât mai repede. Acum chiar că-i era antipatică muierea asta! Mulțumi cu toată politețea de care era în stare în acele clipe – nu prea multă, oricum – și se întoarse la mașină. Pe trotuar întâlni o doamnă de aceeași vârstă cu ea, cunoscută la orele de sport, sau la coafor, nu mai reținea, n-avea deloc importanță, și nu catadicsi să-i răspundă la salut. Trecu pe la firma familiei și își scoase bărbatul la restaurant, să savureze în sfârșit o mâncare bună și un desert pe măsură. Abia acum îi vorbi despre întâmplarea cu străinul din pădure și moartea acelui copil, în timpul războiului. Dimineață îi pierise tot cheful de vorbă, văzându-l atât de indiferent când pomenise de munca ei. Știa ceva despre povestea asta?
‒ Nu mai multe decât știi tu, zise Emil. Nu-ți bate capul cu asta.
Reveni acasă la fel de indispusă cum plecase. N-avea cum să fie altfel, câtă vreme succesul muncii sale era incert. Îi porunci îngrijitorului să deschidă matrița. Insistă, neînduplecată, când el șovăi.  

Gheorghe desfăcu sfoara, luă șpaclul și repetă operațiunea de la prânz („Bine că nu-i spune de-a dreptul intervenție chirurgicală!“ își zise Elena.), dar de data aceasta pe fiecare latură a matriței. Și deodată una dintre bucăți, iarăși cea de la spatele piticului, se desprinse. Cealaltă, la fel ca data trecută, nu voia nicidecum să se dezlipească, și după mai multe încercări, ce o aduse la exasperare pe Elena, îngrijitorul veni cu ideea s-o crape în două, urmând s-o repare cumva ulterior. Cumva ăsta nu suna deloc promițător, dar vrând ca treaba să se termine odată, femeia își dădu acordul, și Gheorghe, lovind scurt și tare mânerul șpaclului, crăpă bucata de ipsos nu în două, ci în trei bucăți. Le mișcă ușor, desprinzându-le pe rând, și în sfârșit mulajul i se arătă Elenei pe de-a-ntregul, în toată frumusețea. Parcă era o relicvă antică, ciobită pe alocuri, ce dăinuise totuși peste veacuri. Piticului îi lipsea nasul, vârful căciulii și jumătate din cizma dreaptă, dar Elena era atât de încântată de creația sa, încât trecu cu vederea aceste neajunsuri.
‒ E în regulă, doamnă, ținu să precizeze îngrijitorul. Adăugați la picior și la căciulă oleacă de pastă de ipsos, v-o fac acușica, ceva mai tare, îl lăsăm să se usuce ca lumea și-l scoateți din culoare, vă garantez eu!


De data asta nu se înșela. Elena repară piciorul și căciula, apoi, fără să aștepte prea mult, își așeză vopselele pe paletă și le amestecă, urmând indicațiile de pe foaia galeristei. Galben plus roșu egal portocaliu, albastru plus galben egal verde, roșu plus albastru egal violet… Ei, da, își aminti cum învățase în gimnaziu! Își aduse aminte și de profesorul bețiv… În fine, acum era altceva. Gheorghe șlefuise piticul cu un șmirghel fin și-l șterse bine cu o cârpă, putea începe!
Începu cu fața, vopsind-o într-un portocaliu intens, dacă tot îi spuse îngrijitorul că, în timp, soarele estompează culorile. La fel vopsi și mâinile, care astfel, se deslușiră din întregul formei. Fără să mai șteargă pensula, coloră căciula în roșu. Tot roșie dădu să facă și haina, dar se opri: să nu semene cu Moș Crăciun! Luă cealaltă pensulă – spălată într-un vas cu diluant, adus din șopron de îngrijitor – și coloră vestonul piticului în albastru deschis. Pantalonii îi pictă verzi, iar cizmele negre. Cu teamă îi redă ochii, prin două puncte negre, și nu îndrăzni să facă mai mult de atât, mai ales că, din neatenție, îi pătase obrazul drept: avea o aluniță „ca a lui Robert de Niro.“ Barba și sprâncenele nu ieșiră tocmai imaculate, cum ar fi trebuit, fiindcă albul se murdări cu vopselele din vecinătatea lui, dar avea să revină a doua zi. De fapt, a doua zi voia să revină cu un strat nou peste toată figurina; avea să acopere și alunița de pe obraz. Făcu un pas în spate și privi. Vopsit în culori vii, ce-i ascundeau întrucâtva defectele, piticul îi zâmbea strâmb în lumina zilei de vară. Ochii Elenei se umeziră de emoție: era mulțumită. Reușise, cu mâinile sale, să creeze un lucru!
‒ Gata pentru azi! vesti apoi, solemn, lepădând pensulele și paleta pe masă. Vorba lui Scarlett: After alltomorrow is another day! Ce părere ai? Poți să spui ce vrei, că mie tot îmi place!
‒ O adevărată capodoperă! își aminti îngrijitorul vorbele ei de mai devreme.
‒ Bine, bine, râse femeia. După ce strângi aici, spune-i fetei să-ți dea o țuică. Porni spre vilă. Știi ceva? se întoarse. Hai să bem amândoi câte o țuică! Hm, ce zici? Merităm după atâta trudă!


     Înainte de lăsarea întunericului, Elena se întinse pe pat, oftând. Era frântă de oboseală, cum nu-și amintea să mai fi fost vreodată. Capul însă îi vuia, plin de proiecte noi. Abia aștepta să se facă dimineață. „Ce bine ar fi să se usuce vopseaua, își zise, să mai dau un strat… Am uitat să pun sicativ, dar poate se usucă și așa… La sfârșit o să arate foarte frumos! Apoi o s-o iau de la capăt. Iar și iar. O să învăț din greșeli, o să mă documentez… n-am încotro… și o să mă perfecționez neîncetat. O să mai fac zece, douăzeci de pitici, o să umplu toată curtea cu ei! Și animale, și păsări o să fac…“
Puțin după miezul nopții, Elena se trezi țipând, leoarcă de sudoare: visase un copil prefăcându-se subit într-un bătrân urât, iar bătrânul acela semăna izbitor cu piticul său de grădină, așa cum arătase în prima zi, diform și plin de crăpături. Adormi cu greu și se deșteptă târziu după răsăritul soarelui, cu o durere de cap îngrozitoare. Amână pentru a doua zi finalizarea figurinei și își petrecu întreaga zi sporovăind cu Lenuța, reîntoarsă pe la prânz, veselă și dornică de gătit, ca și cum cearta de acum câteva zile și concedierea ei nici n-ar fi existat. Fără niciun chef mai dădu, în ziua următoare, un strat de culoare pe suprafața piticului, și cu toate că acum arăta așa frumos cum și-l dorise, era departe de-a fi încântată: gata, îi trecuse dorința de-a mai modela în lut! Poate altă dată, peste câteva săptămâni sau luni, cine știe. Și orice altceva, în afară de pitici: nu era destul că ajunsese să-l viseze pe-al ei în fiecare noapte, de o săptămână încoace? Același pitic, când strâmb și brăzdat de fisuri, când vopsit țipător, mult mai țipător decât în realitate, și mereu același copil, cu ochi negri, urechi clăpăuge și o aluniță pe obrazul drept, ce-i striga, printre lacrimi : „Elena, Elena, lasă-mă să trăiesc din nou!” Cine era acest copil care o secătuia de putere? Nu semăna cu copiii cumnatei sale, nici cu copiii altor rudenii sau prieteni. Nu-și spunea niciodată numele, dar ea înțelese repede cine e. Soțul ei o sfătui, nu prea îngrijorat, să meargă la un psiholog, și trecu în altă cameră, să se culce. Însă ea știa ce are de făcut.
‒ Gheorghe, îi zise într-o dimineață îngrijitorului, tu cunoști satul ăsta de lângă oraș?
‒ Am avut o drăguță acolo, zâmbi bărbatul, mă duceam seara la ea cu bicicleta. Dar asta a fost acum cincizeci de ani. De atunci nu știu dacă am mai fost o dată sau de două ori…
‒ Hai să dăm o fugă până acolo!
‒ Apoi, fără supărare, doamnă, fugiți dumneavoastră cât vreți, că pe mine nu mă mai țin picioarele ca altădată…
‒ Mergem cu mașina, zise Elena, preocupată. Să-l căutăm pe Igna Ionuț.
‒ Copilul omorât în ʼ44, se posomorî îngrijitorul. Când vreți să mergem, doamnă?
Porniră chiar atunci. Pe drum, Gheorghe fu de părere să vorbească mai întâi cu preotul, decât să umble ca bezmeticii din poartă-n poartă. Opriră în fața casei parohiale. Părintele, un bărbat între două vârste, se arătă bucuros să-i ajute.
‒ Cunosc întreaga poveste, spuse el. N-a fost împușcat de horthyști, cum afirmă unii, folosindu-se, fără scrupule, de acel incident în campaniile lor electorale. În realitate, cei trei copii au găsit pe câmp o grenadă. Pe vremea aia găseai arme, grenade, proiectile risipite peste tot. Au pus-o pe foc. Minte de copii, vă dați seama! Doi au fost răniți, unul – cel mai mic – a murit pe loc. Vreți să vorbiți cu familia lui? Stau aproape, la trei case distanță. Badea Dumitru e destul de lucid încă, în ciuda vârstei înaintate.

Badea Dumitru, cu toată luciditatea păstrată până la vârsta senectuții, era cam surd și abia te puteai înțelege cu el. Elena întrebă dacă avea o poză cu Ionuț.
‒ O poză! strigă preotul, amuzat. O poză cu fratele dumitale, Ionuț!
‒ O poză? se încruntă bătrânul, și înțelegând, arătă cu mâna tremurândă spre peretele din spatele vizitatorilor: Uite, aici sunt toți frații și surorile mele! Cel din mijloc e Ionuț!

Elena se apropie de fotografia în sepia, înrămată modest, și deodată simți o străfulgerare în inimă.
‒ E chiar el, șopti, brusc înspăimântată. Chiar el. Ochii, gura, alunița de pe obraz…Părinte, mărturisi ea, îndurerată, copilul acesta îmi apare în vis noapte de noapte și mă roagă să-l las să trăiască din nou.
Îi relată, pe scurt, părintelui cum se petrecuse totul, începând cu acel străin de la care auzise pentru prima dată în viața sa numele lui Ionuț și până la coșmarurile din ultima vreme. Ce putea să însemne asta?

Preotul nu știu să-i răspundă, tot ce putea face era să o spovedească. Elena încuviință, supusă, dându-și seama, în drum spre sfântul lăcaș, că nu se mai spovedise din clasa a douăsprezecea, când încă se ruga Domnului s-o ajute la bacalaureat și s-o facă mare actriță. Nu era credincioasă. Dona sume importante Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, aflată într-un etern șantier, dar nu obișnuia să se roage, nici să participe la marile praznice de peste an. Totuși, după împărtășanie se simți ușurată.

Îi povesti lui Emil pe unde umblase și-i ceru s-o ducă, repede, cât mai departe.
‒ Du-mă oriunde vrei tu, numai du-mă de aici, altfel simt că înnebunesc!

Două săptămâni petrecură în Turcia și încă una în Grecia, vizitând locuri știute, dar și locuri noi, la fel de minunate. Iar lunga călătorie prin lume se dovedi binefăcătoare pentru Elena, făcând-o să scape de coșmaruri și de nopțile albe și să-și recapete pofta de viață.  Întoarsă acasă, își reluă vechiul program: shopping, coafură, manichiură, plimbări cu mașina, întâlniri cu prietenii… Nici prin gând nu-i trecea să se reapuce de modelaj, iar pe piticul său, după ce se lăudă cu el în fața musafirilor, ce prinseră să vină din nou la ei, îl exilă undeva la capătul grădinii, să nu-l mai vadă. Ținea la el, dar nu voia să-l știe prin preajmă: o înfricoșa.

Mergea din nou la sala de sport, deși se simțea tot mai obosită de la o vreme încoace. Acolo i se și făcuse rău, de altfel, fugise într-o zi la toaletă, să vomite. Când medicul ei de familie îi recomandă să facă un test de sarcină, râse ca de o glumă bună. Nu și-l făcu, totuși se duse să o consulte un ginecolog, dacă tot nu-și făcuse încă controlul ginecologic anual.
‒ Sunteți însărcinată, îi dădu de veste medicul.


Era complet bulversată. Ea, mamă? Acum, la 51 de ani?! Nu știa ce înseamnă să fii mamă, nu se gândise niciodată la asta, dar acum era nerăbdătoare să afle. Ceva îi spunea că de azi înainte totul avea să se schimbe, că avea să înceapă o nouă viață, plină de sens. Și, copleșită, izbucni în lacrimi:
‒ Sunteți sigur? E posibil așa ceva, doctore? întrebă, temătoare, ca să se convingă că auzise bine: i-ar fi părut atât de rău să nu fie adevărat ce i se spusese mai devreme!
‒ Absolut sigur, doamnă, răspunse medicul. Se întâmplă extrem de rar, dar uite că-i posibil. Un miracol, trebuie să recunosc! Să sperăm că totul va fi bine.       Sarcina decurse bine și Elena aduse pe lume un băiețel perfect sănătos. Nu semăna deloc nici cu maică-sa, nici cu taică-său, și avea o aluniță pe obrazul drept. Aleseră să-i pună numele Ionuț.  

Imagine reprezentativă: H. Armstrong, Woman Watering Garden, 1930

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×