Una dintre cele mai frecvente întrebări cu care mă întâlneam, în anii din urmă, se referă la cartea pentru copii pe care o iubesc cel mai mult. Așa cum se poate bănui, nu sunt în stare să numesc una singură: am fost, de la începuturi, o ascultătoare – apoi, destul de repede, o cititoare – feroce, nesătulă și pofticioasă. Folclorul familiei mele susține că „mai“ a fost unul din primele mele cuvinte limpezi: mai vreau, mai citește, mai joacă-te cu mine… În logica literaturii „pentru copii“ pe care o descopeream cu neostoită încântare, „mai mult“ m-a condus spre cărțile pline de povești, care după puterile copilului, nu se terminau niciodată. Cineva mi-a spus că acelea sunt un fel de „cărți de nisip“.
Dacă nu pot numi o singură carte pentru copii pe care o iubesc cel mai mult, pot în schimb indica o formă literară pe care o ador, de-o viață: culegerile de povești, poveștile-în-poveste, poveștile „care nu se mai termină“. Lista mea conține și volumele fraților Grimm, ale lui H.Chr. Andersen sau Ch. Perrault, dar și antologia de proză populară epică (românească) publicată de Ovidiu Bârlea (în 1966) sau seria veche de „Povești nemuritoare“, sau Decameronul, sau… orice adunare de povești bine scrise. Așa am ajuns, adolescentă, să mă îndrăgostesc de… indexul basmelor populare, cartea tuturor poveștilor, realizată de A. Aarne și St. Thompson (în biblioteca Arhivei de Folclor din Cluj se găsea, minunată între toate, ediția din 1961 – Antti Aarne, Stith Thompson, The Types of the Folktale: A Classification and Bibliography, Second Revision, Academia Scientiarum Fennica, coll. «Folklore Fellow’s Communications, 184», Helsinki, 1961; pentru curioși, recomand articolul din Wikipedia, bine făcut).
Între „cărțile tuturor poveștilor lumii“ care mi-au rămas la suflet, în biblioteca mea foarte subiectivă și foarte secretă, se numără și Panciatantra, fascinant amestec de istorii fantastice bine scrise și de etică aplicată. Nu m-am mirat să aflu că e cartea favorită a lui Salman Rushdie, un scriitor a cărui operă a avut, întotdeauna, pentru mine, o atracție aparte: am decis de multă vreme că asemenea potriviri sunt semnele discrete ale armoniei lumii și mă bucur de ele ca de niște daruri speciale și, cumva, transcendente. M-am emoționat însă citind felul în care o evocă, anume, într-un moment aparte al carierei sale – cu ocazia primirii Premiului German pentru Pace (în octombrie 2023, la Târgul de carte de la Frankfurt). Motivația juriului invoca spiritul neînvins al autorului și plăcerea lui de a povesti, care ne îmbogățesc viețile. Cel ce rostea discursul de acceptare era însă și supraviețuitorul unui îngrozitor atentat (din 12 august 2022), orb de un ochi și vizibil slăbit, dar – așa cum subliniase motivația juriului Premiului German pentru Pace – „de neînvins“.
Privirea lui Rushdie asupra lumii – lumea pentru care scrie, despre care scrie și care îl celebrează (când nu caută a-l asasina…) – pune laolaltă amărăciunea și speranța într-un echilibru precar și care… se revendică de la înțelepciunea vechii cărți indiene de povești nesfârșite, Panciatantra. Traduc aici câteva fraze din elogiul său, pe baza discursului reprodus în The Guardian. Simptomatic pentru sensul puternic pe care îl degajă discursul celebrator al scriitorului, articolul din ziarul englez se intitulează „The Good Guys Don´t Always Win“ („Cei buni nu înving totdeauna“). Pentru că, susține Rushdie, aceasta e învățătura Panciatantrei: „Ceea ce am considerat întotdeauna atractiv în poveștile Panciatantrei este că multe din ele nu (…) predică bunătatea sau virtutea sau modestia sau onestitatea sau stăpânirea de sine. Șmecheria, strategia și amoralitatea înving adesea orice opoziție. Cei buni nu înving totdeauna (și nici măcar nu e limpede cine sunt cei buni). Din această pricină, personajele ei îi apar cititorului actual neliniștitor de contemporane – pentru că noi, cititorii moderni, trăim într-o lume de amoralitate și impudoare, de trădare și șmecherii, în care cei răi de pretutindeni sunt, adesea, câștigătorii.
Pentru cineva care a crescut cu Panciatantra (ca el, ca mine, ca alții din generațiile postbelice – dar, de fapt, ca întreaga cultură europeană ale cărei „povești cu animale“, medievale, renascentiste etc. se înrădăcinează în filonul literar sanscrit…), cartea rămâne o neliniștitoare (când nu de-a dreptul „spăimoasă“) referință culturală. Continuă Rushdie să explice: „Tot ce trebuie să știu despre bunătate și despre opusul ei, despre libertate și captivitate, și despre conflicte, se află în aceste povești. Pentru a învăța despre dragoste, trebuie să precizez, am de căutat în altă parte“. Motivația lui Rushdie numește foarte bine atracția ambiguă a acestei „cărți a cărților“ (în tradiția mitologică originală – o carte de înțelepciune menită să îi salveze pe cei trei prinți nătângi, „pre nume Putere-Nesfârșită, Putere-fără-Seamăn și Putere-Neprețuită“, care erau „din cale-afară de becisnici și nevolnici a dobândi învățătură“). Măiestru spuse, încadrate unele în altele și jucând la perfecție arta suspense-ului narativ, istoriile din Panciatantra înfățișează o lume barocă, unde dobitoacele și oamenii vorbesc între ei, unde taurul Sprințar a studiat cărțile sfinte, iar leul Rugină domnește peste o curte cu ierarhii complexe și intrigi pe măsură. Și unde valorile etice nu sunt neapărat nici supreme, nici salvabile – nici măcar in extremis. Fiecare nouă istorisire, spusă la îndemnul unui „neștiutor“ dornic de înțelepciune, aduce noi dovezi despre faptul că lupta dintre cumințenie și șmecherie e în desfășurare și nici nu are, neapărat, un final fericit.
Drumul triumfal al Panciatantrei peste veacuri și de-a curmezișul întregului glob, despre care scriu specialiștii în literatură sanscrită sau comparatiștii (v. elogiul semnat de Johannes Hertel în a sa Das Panchatantra, din 1914, sau ediția engleză destinată publicului larg, dar dotată cu un aparat critic impresionant, Visnu Śarma, The Panćatantra, translated from Sanskrit with an introduction by Chandra Rajan, Penguin Books, 1993), se deschide, la fel de neliniștitor, spre pericolele zilei de azi – cu mementoul subliniat de Rushdie: „cei buni nu înving totdeauna!“. Trăim vremuri când „libertatea – și mai ales libertatea de exprimare, fără de care lumea cărților nu poate să existe – este atacată pretutindeni de voci reacționare, autoritariste, populiste, demagogice, semidocte, narcisiste, neatente“. Iar scriitorul care alege să ne spună, din nou, poveștile întemeiate de Panciatantra, tocmai a supraviețuit unei tentative de asasinat.
În aceste zile de necruțător aprilie, când iese de sub tipar chiar cartea de memorii a lui Salman Rushdie, Knife. Meditations After an Attempted Murder, recitirea Panciatantrei – sau descoperirea ei – ne așază, cititori și scriitori deopotrivă, în locul incomod al neștiințelor și neputințelor noastre, din care ne putem întreba, ca și neinițiații din povestea sanscrită: „Cum se poate așa ceva?“, pentru ca vreun șacal înțelept, cum erau Obraz sau Rugină, să ne explice regulile (deloc eroice) ale propriei noastre umanități.
Închei aici exercițiul de recitire, nu înainte de a mă mira că, în limba română, singurele ediții ale Panciatantrei, fiecare admirabilă în felul ei, au fost publicate foarte demult: ediția lui Theofil Simenschy (Panciatantra, cele cinci cărți ale înțelepciunii) datează din 1931 și reeditările ei nu aduc modificări semnificative. Cea „destinată copiilor“ a cărei versiune românească este semnată de nimeni altul decât Mihai Spăriosu (Panciatantra, povestită pe înțelesul copiilor) a apărut într-o singură ediție, splendid ilustrată de Adrian Ionescu, în 1970. Cititoarea neostoită ce sunt nu poate decât să nădăjduiască într-o reeditare, cât mai curând…
Imagine reprezentativă: Vasudeva Takes the Infant Krishna Across the Yamuna River, Folio from a Bhagavata Purana series as No. 42. Master at the Court of Mankot (possibly Meju), c. 1700
