După modelul „așa cum făceam și eu“, toată lumea se pricepe la traduceri. Că este așa, stă mărturie exemplarul meu din La răsărit de Eden, de John Steinbeck, pe care a cărui pagină de titlu, înainte de „Traducere de Any și Virgil Florea“, am adăugat cu stiloul cuvântul „proastă“. Adicătelea, „Proastă traducere de…“.
Era anul 1998, aveam 16 ani și eram convins că engleza învățată de la Cartoon Network îmi dă dreptul să fircălesc cartea.
Între timp, au trecut 25 de ani, am tradus cincizeci de cărți și părerile mele s-au nuanțat. Nu mai trăiesc cu impresia că traducătorii au la dispoziție un timp nelimitat și că totul ține doar de inspirație. Acum sunt deranjat de amatorii (în sensul de pasionați) care atacă traducătorii cu grosolănie, inclusiv pe grupurile de profil de pe rețelele de socializare. Mulți cred că știu mai bine cum se traduce un anumit cuvânt sau paragraf. Și culmea știți care este? Că uneori știu. Numai că meseria noastră funcționează sub imperiul următoarei formule matematice:
În cele din urmă, sub presiunea timpului, traducătorul trebuie să facă o alegere și varianta sa nu este întotdeauna cea mai reușită. Da, unii șlefuiesc cuvintele zile întregi, ca niște giuvaiergii. Dar aceștia sunt tot mai puțini sau au alte surse principale de venit. Alții, precum Iulia Gorzo sau Radu Paraschivescu, și-au anunțat intenția de a renunța la această meserie, pentru că, deși uneori presupune aceeași migală ca meșteșugul unui giuvaiergiu, plata nu este comparabilă. Și nu mă refer doar la x euro/2 000 de caractere cu spații, cât încasează un traducător (din care își plătește contribuțiile sociale și asigurarea medicală, dacă și le plătește), ci la durerile de spate, la ceața de pe ochi, la monotonie.
Când aveam 16 ani, credeam că, pentru a trăi din meseria de traducător, trebuie să ai simț artistic. Acum știu că traducerea este salahorie. Știu că însingurarea este boală profesională. Știu că trebuie să ai fundul tare, ca să reziști 8-10-12 ore pe zi în fața calculatorului.
În primii trei ani, am lucrat și 14-16 ore pe zi, 7 zile din 7, ca să-mi fac rodajul. Am acceptat orice titlu mi s-a propus. Ba chiar mi-am pătat mâinile cu sânge. Literalmente. Din discreție, nu pot da titlul cărții, dar am tradus un autor care susține că îi poate învăța pe oameni să se vindece de cancer cu puterea gândului. Am acest păcat pe conștiință. Aș fi putut să refuz traducerea? Sigur. Dar am preferat să-mi fac mâna pe astfel de cărți, să capăt experiență și să traduc într-o zi autori importanți. Și această șansă mi s-a ivit.
Curtea Veche Publishing, care împlinește anul acesta 25 ani, mi-a făcut o mare onoare propunându-mi să traduc o carte de Richard Dawkins, pe care, în mod ironic pentru un ateu notoriu ca el, l-am citit mereu ca pe Evanghelie. Iar până la el mi-au dat în grijă alți autori importanți (Nassim Nicholas Taleb, Howard Gardner, Alice Schroeder). Sincer să fiu, acum aștept cu sufletul la gură apariția traducerilor mele din Masha Gessen, Pankaj Mishra și Azeem Azhar. Spoiler alert: cărțile acestor trei autori vă pot schimba concepția despre lume și viață.
De Curtea Veche Publishing mă leagă frumoasa amintire a profesorului meu de română din liceu, Gheorghe Puiu (îi dau numele pentru a-i onora memoria), care ne-a spus că cel mai bun jurnalist român în viață este Tudor Octavian. L-am crezut. Încă îl cred. Ani de zile, le-am cerut părinților mei să cumpere tabloidul Național, pentru că ultima pagină găzduia rubrica „Scriitor la ziar“, pe care o decupam și o păstram în cutii de pantofi. Mai am și astăzi tăieturile. Majoritatea au pe verso femei despuiate care fac reclame la numere telefonice cu 8989, taxate cu 50 000 de lei minutul. Primele 20 de secunde, gratis… Eh, ce vremuri. Dar să revenim. Într-un astfel de articol, Tudor Octavian anunța apariția pe piață a editurii Curtea Veche și făcea elogiul unui gen necunoscut pentru mine și, probabil, pentru mulți români din acea vreme: cărțile de dezvoltare personală. Așa am aflat despre Napoleon Hill și Dale Carnegie. Așa am descoperit colecția Cărți cheie.
Între timp, s-au schimbat multe. Meseria de jurnalist, sau, în orice caz, cea de scriitor la ziar, a (cam) dispărut. Fetele de la 8989 au ajuns doamne și domnișoare venerabile. Iar Curtea Veche Publishing și-a construit un portofoliu impresionant de colecții și titluri.
Nu întâmplător am început cu pomelnicul supliciilor traducătorului. N-am făcut-o ca să mă plâng, ci pentru a evidenția meritele editurii Curtea Veche, care a decis recent să le ofere traducătorilor muți o voce, sau, mai bine zis un chip, trecându-le numele pe copertă, incluzând în cărți scurta lor biografie, alături de cea a autorilor, și alocându-le rubrici pe site-ul web.
Este un gest de normalitate, care sper să nu vină prea târziu. Inteligența artificială este ad portas și, chiar dacă nu va desființa prea curând meseria noastră, există totuși riscul s-o schilodească, reducându-ne și mai mult onorariile și transformându-ne într-un soi de redactori-corectori ai traducerilor computerizate.
Din experiența de cititor, am observat că bunele practici sunt molipsitoare între editurile din România. Cine își amintește cărțile de colorat pentru adulți, devenite cândva o modă, știe la ce mă refer. Nu pot decât să sper că tot mai multe edituri vor urma exemplul CVP și vor oferi un chip și o voce traducătorilor cu care lucrează. Sunt convins că aceștia nu vor rămâne datori. Recunoașterea meritelor este poate cel mai puternic imbold pentru autoperfecționarea profesională. La urma urmei, toată lumea știe că nu lucrăm pentru bani. Deși ar fi frumos și asta.
Imagine reprezentativă: Luca Giordano – Xanthippe I’acqua poured into the neck of Socrates
