Oare care este tabăra de creație în care te simți bine, deși plouă în fiecare zi? Cea de la Sângeorz-Băi, desigur.
Marin Mălaicu-Hondrari m-a sunat undeva în februarie, cred. Mi-a spus că va fi o tabără de șapte zile, de luni până duminică, și că nu este nimic obligatoriu, doar lectura publică de vineri seara. Vor veni Svetlana Cârstean, Ioana Stăncescu și BAS. Cred că nu mi-a spus alte nume atunci. Am acceptat cu bucurie.
Între timp, am aflat că fiica mea se va căsători pe 10 mai, așa că știam că lectura publică va fi ultimul eveniment la care participăm (Ema fusese și ea invitată). Dar m-am înșelat: vineri seara a avut loc petrecerea într-o cabană de tot dragul, autentică și minunată, cu foc în bucătărie, voie bună, cântec și dans.
Dar să le luăm pe rând. După un drum istovitor, am ajuns duminică la Sângeorz. Plouase toată ziua, poate la București a fost soare, nu mai știu. Dimineața am fost la vot, iar apoi am plecat.
La Sângeorz, l-am cunoscut pe domnul Lazăr, proprietarul pensiunii. Au sosit Matei Man și Marin cu Alexandra. Ne-am instalat, și la cină l-am cunoscut și pe Florin Hodoroga, omul cu lucrurile pragmatice, un băiat de pus pe pâine, care vorbește, dansează, cântă și face mititei de-ți vine să-i mănânci pe nerăsuflate. Ema s-a plimbat prin împrejurimi și a descoperit niște pavilioane și o pasarelă fantastică – mai târziu, m-a dus și pe mine, și, într-adevăr, este spectaculoasă. Acolo mi-am înregistrat și poemul cu Matei.
Borsecul din Bistrița
Pentru mine, Sângeorzul era de la început un fel de Borsec din Munții Rodnei: izvoarele, munții, frigul – toate mi-au amintit de stațiunea din Harghita. Iar peisajul și numele de acolo – pasul Rotunda, Pop Ivan – mă duceau cu gândul la Zona Sinistra, capodopera lui Ádám Bodor, mare alpinist și mare scriitor deopotrivă.
Luni au sosit și „fetele“: Svetlana, Ana Maria Sandu și Ioana, aduse de la aeroport de Doina Gecse Borgovan – până la urmă, BAS n-a venit din cauza Bookfestului care se apropia. A venit apoi și Dan Coman, prietenul dintotdeauna al lui Marin, cu care organizează „Poezia e la Bistrița“, un festival extraordinar și cald.
„Brâncuși de la Sângeorz“ – așa l-am numit într-o poezie pe Maxim Dumitraș. Sculptorul este un centru cultural veritabil: creatorul Muzeului de Artă Comparată, un hub interesant și de calitate, în care vezi lucrări impresionante. Înainte de asta, Max ne-a făcut turul casei lui de creație, o căsuță autentică pe care a construit-o pentru prietenii lui artiști, cu care organizează tabere artistice anuale.
Plouă neîncetat și, cu toate acestea, ne simțim bine. Ca miercuri, când mergem la o păstrăvărie unde o doamnă ne gătește mămăligă împăturită, cum nu am mai mâncat niciodată. Trecem pe lângă locuri minunate și suntem pur și simplu fermecați de frumusețea peisajului, de cascade și dealuri. Șoferul îmi spune că de pe munți se vede Ucraina și mă înfior. Râdem cu toții la glumele lui Florin, mare maestru al voii bune. La această excursie ni s-a alăturat și Alina, pe care o cunoaștem tot de la Bistrița.
Peste tot plutește totuși atmosfera alegerilor. La masă, în timp ce mâncăm mâncarea minunată de la Perla și suntem întreținuți de amabila doamnă Ioana, purtăm discuții uneori aprinse despre cine va câștiga și ce vom face dacă nu câștigă cine dorim noi. Ne amăgim că viața merge înainte, deși poate merge și înapoi. Doamne ferește.
Poezia e la Sângeorz
Joia, jurizăm poemele și proza unor elevi, printre care se află și versuri chiar frumoase – un singur exemplu: „încerc să-mi dau seama de ce sunt așa cum sunt și tot ce îmi vine în cap este că, de când/ am împlinit 8 ani, am impresia că cineva mă strânge de gât și o face tot mai tare în fiecare zi“. Mergem și în școli: Ema și cu mine la biblioteca Școlii Gimnaziale „Artemiu Publiu Alexi“ (domnul respectiv a fost un pedagog local din secolul al XIX-lea), unde Ecaterina Dumitraș, bibliotecara (care este și nora lui Max), ne primește cu o căldură autentică. Ema vorbește despre jurnalele ei, eu despre viața mea de scriitor. Nu știu sigur dacă am avut un discurs bun, dar Matei, care a venit cu noi ca să ne fotografieze, mă liniștește.
Vizităm și o cofetărie unde mâncăm prăjituri foarte bune și – aflu de la fete – foarte ieftine. Degeaba, nici literatura nu se face doar din litere.
Vineri, lectura. Suntem deja cu un picior la Cluj: fiica mea se mărită și trebuie să fim la ora 9 în Gilău, dar mai întâi trecem pe la Cluj, unde vom sta într-o cameră de oaspeți oferită de un cuplu de prieteni. Ne aliniem cu toții. Ascult cu o strângere de inimă poemele Svetlanei, râd la fragmentul haios al Ioanei, zâmbesc amintirilor Doinei și mă întristez ascultând proza Anei Maria despre niște emigranți. Ema este, ca întotdeauna, caldă și talentată. Dan și Marin ne prezintă cu aceeași vervă entuziastă cu care ne-au obișnuit la Bistrița.
Mă bucur s-o cunosc pe Alina Țârcoman-Ochea, o poetă foarte sensibilă și talentată, care s-a născut chiar aici, dar locuiește în București. Își lansează primul volum, Nu doare când dormi, apărut la Editura Cartier.
Le cunoaștem pe câștigătoarele concursului (la poezie, am ținut să fie premiate două concurente, ambele excelente), schimbăm câteva impresii. Apoi, plecăm spre petrecere, unde socializăm mai bine și cu profesoarele cu care ne mai întâlnisem, dar una e să le vezi lângă un pahar de vin și alta e să le vezi când dansează și cântă.
Dansăm cu toții, poate doar Matei mai puțin, deși nu sunt sigur. Ne retragem mai devreme. Și așa ne trezim chiauni, dar plecăm la Cluj cu bucurie, pentru a ajunge fericiți la Gilău. Iar după câteva zile, când ne întoarcem acasă, Florin, venit la București pentru o conferință, ne aduce telemea și țuică. Așa un om mai rar.
Nici nu pot să „descriu“ tabăra aceasta. Parcă nici nu s-ar fi terminat, este încă aici în mine, mă bântuie fericit. Tot ceea pot să spun este: mulțumesc tuturor!
Imagine: Péter Demény, Ema Cojocaru, Floarea Ilieșiu, directoarea școlii, Ecaterina Dumitraș și Florin Hodoroga
