Plumb

George Bacovia

Start

George Bacovia, Plumb și plumb, suferință, moarte, izolare, neînțelegere… De ce? De ce există poezia aceasta, de ce înseamnă ceva, unde își are rostul, s-ar întreba unii. S-ar întreba unii, poate m-aș întreba și eu uneori, deși o înțeleg și îi observ existența ca un suflet obosit și nestatornic. Din momentul în care creezi, dar nu în modul superficial al cuvântului, ci când îți consumi din ființă și-ți eliberezi sentimente mucegăite, sentimente ce aparțin de lumea interioară, de inefabil, faci o nelegiuire. Nu te amendează nimeni, de fapt chiar nimănui nu-i pasă, dar tocmai că-ți iei o parte din tine și o verși într-o lume necunoscută ei, și ție de asemenea. Din acel moment, trăirile tale nu îți mai aparțin doar ție. Ajungi cât mai aproape de îndepărtarea de sine. De ce ne este indicat să avem un jurnal ca formă de terapie, de vindecare a sufletului? Pentru că așa ajungi să-ți judeci propriile sentimente, dar care nu-ți mai aparțin, sunt de acum ale vântului și ale sclipirii din aer. Să-ți privești sentimentele în mod obiectiv? Te rog, atunci ele nu mai sunt sentimente în formă pură, ci trăiri influențate, controlate, procesate. Te exteriorizezi pe o hârtie și vezi că te vindeci, că asta nu mai ești tu, ai fost, și acum bravo, prietene, că nu mai știi cine ești. Și nu știai nici înainte.

Plumb, două strofe de model clasic, patru versuri fiecare, simbolism, sugestie, agonie, știm cu toții asta. Plumbul ne este element recurent, este obsesiv repetat de parcă ar însemna ceva important. Ce este plumb? Metal, culoare, greutate. Ce sugerează aceste cuvinte? Universul bacovian, pe scurt. Acesta este Bacovia, după vorbele lui: „Plumbul ars este galben, sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu”. Eul liric este cel ce execută transcendența din interior în existența dintr-o altă dimensiune a sentimentelor acum independente. Pare că este reținut în acest univers monoton, cu sicrie și moarte. Ar putea scăpa de aici, credea Bacovia, cred și alții; este însă doar o aparență, o dorință fără prea multă pasiune care să o susțină, o minciună pe care și-o zice un om intenționat naiv. Unde să plece? Eul liric este blocat în cadrul distrugerii; spațiul traversează kilometri întregi, ar avea sens să fie limitat, însă este infinit. Un cer îi este oferit, și acesta gri. Un soare galben mai există, singura pată de culoare existentă pe lângă florile ofilite de tristețe, căci își știu scopul și plâng, dar e doar un plumb ars. E un plumb ars, o entitate care a rămas goală în sine din cauza constantei melancolii și acum a devenit ceva fără sens, un soare de la care te aștepți să emane fericire, dar nu mai simte nimic, nici tristețea, ea fiind deja obișnuință.

Simetriile poeziei asigură blocarea eului liric în cadru, clădind spațiul închis, dar infinit menționat mai sus, dar și accentuarea stărilor trăite fragmentar de eul liric. Primul vers al celor două strofe „Dormeau adânc sicriele de plumb / Dormea întors amorul meu de plumb” indică existența nulă, cumulul de suferințe produs după trăirea prea îndelungată în acest univers monoton fantezist, ca într-un vis. Motivele literare cu valoare de simbol, sicriele, cavoul, plumbul, florile conturează imaginea de cimitir, de moarte, de asistare la înmormântarea lumii ce se denaturează constant. În a doua strofă este pus accentul pe trăirile interioare ale eului liric; acesta se simte pe bună dreptate deznădăjduit și speriat: „și am început să-l strig”. Încearcă să-și cheme iubirea, sentimentul cel mai pur și delicat ca să-l salveze din ghearele denaturării, însă astfel de sentimente nu-și mai au loc în acel univers de alean continuu. Nimic nu are nici cea mai mică tentă de speranță, veselie; într-o lume atât de funebră, distrusă de propria dorință de durere, singurul element uman rămas este eul liric, care o sa ajungă să se dezumanizeze și el până când ajunge o entitate găunoasă.

Paradoxul poeziei este moartea; moartea în universul poeziei nu înseamnă doar încetare a trăirii omenești. De fapt, moartea pare că nici nu există cu adevărat în poezie, nu este nicio diferență între elementele moarte deja și cele cu puțin suflu existențial rămase în interiorul lor de plumb. Totul pare să plutească într-o angoasă sufocantă programată să acapareze orice suflare, orice sentiment și să-i scadă vibrațiile, să-i coboare aspirațiile sufletului, să-i rămână strigătele a fi auzite doar de restul elementelor neînsuflețite, contribuind astfel numai la amplificarea disperării. Poate moartea este deja existentă în toate, însă cum să fie moarte dacă încă trăiesc în dimensiunea alternativă? Expresia „dormea întors” sugerează, de astfel, moartea, a fi cu fața spre ea. Poate o privește, poate se îndreaptă spre ea. Elementele sunt blestemate a avea o trăire mai dureroasă decât moartea în sine, o existență ce simulează moartea prelungită și eternă. Întregul discurs liric însumează disperarea și melancolia, scăldarea într-un univers pe cât de străin, pe atât de cunoscut nouă. Atunci, ce sens are? A fost creată doar ca să ne facă mai depresivi sau a fost ceva involuntar, poate pornit din dorința de vindecare a autorului? Până la urmă, ne-a deschis o fereastră în zbuciumul intern necontenit al poetului și într-o lume total dezumanizată și mizeră, conținând resturile omenirii rele, viclene, crude. Desigur, nu merită să ne înconjurăm cu un astfel de pesimism, și poezia nu este cea mai încurajatoare. Însă, în zilele negre în care greutatea sufletului te trage în jos, cât mai jos, încât te absoarbe în golul de sub pământ, în zilele în care nu poți să nu observi ce vietate crudă e pasărea care mănâncă viermele neajutorat, deși cu o zi înainte nu suportai viermii și îi călcai cu piciorul… dar după te gândești că și pasărea trebuie să le dea ceva de mâncare puilor și că viermele e destul de insuportabil, dar nu deranjează pe nimeni! Ți se ascute sensibilitatea, însă ți se dezvoltă doar sensibilitatea nedreptății din univers și a nelămuririi omului, naturii. Sensibilitatea cea mai dureroasă, cea a oamenilor cu sufletul mâncat de angoasă. Devii nervos că nu știi nimic și că nici alții nu o fac, dar tot înaintăm orbește ca niște oi. Iar pe lângă toate acestea simți că inima-ți ia razna de durere. Spuneți voi, nu suntem în acele zile ploioase și noi Bacovia? Noaptea nici nu mai zic… Poate sicriele voiau să doarmă, poate frigul și vântul erau inocenți și florile de plumb erau doar cumpărate de la un florar nepriceput. Poate Bacovia era binedispus, dar a avut un coșmar și a simțit nevoia să-l descrie, să și-l scoată din interior. Naivitate sau precauție? Niciodată nu ști ce gânduri și trăiri se încâlcesc în sufletul cuiva, așa că nu o să știi ce semnificație primordială a avut vreo operă. Dar o să știi ce semnificație are acum pentru tine, căci nu mai e deținută de nimeni, doar de vânt și de suflete călătoare.

Imaginea principală: Alfred Stieglitz, A Wet Day on the Boulevard, Paris, 1894

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×