Să rămân
Să cad dintr-una în alta: e o povară.
Să mă cufund în somn, să mă trezesc,
să mă-îndrăgostesc, să urăsc;
sau când îi aștept pe musafiri
și stau năuc la rând în magazin:
cum să mă transform în gazdă primitoare?
Iar apoi, după ce au plecat,
mobila aceea afurisită:
trebuie s-o mut înapoi după obișnuință.
Acestea toate sunt grele. Când rămân cum sunt,
e bine: sunt maestru la dormit,
și iubesc din suflet să fiu și treaz.
Sunt fericit dacă vin mulți la mine,
dacă am iubit sau dacă n-am.
Dar să cad dintr-o perspectivă-n
alta, asta mă zăpăcește.
Să tot rămân, asta aș vrea mereu:
dacă sunt treaz, să fiu și atent,
dacă dorm, să fac o groapă tot mai adâncă;
să pun apă peste niște supă instant
sau să umblu prin hainele iubitului meu.
Să cad între stări: asta-i o povară. Să mă strecor
prin gura strâmtă a schimbării, este o rană.
În timp ce alerg
Oare până când trebuie să alerg să ajung
într-un punct din care dacă mă uit înapoi
pot să spun: destul! Numai eu
am nevoie de alergatul ăsta continuu și nebun,
alții mai cunosc și liniștea,
de pildă, pot să se ducă la pescuit
sau să citească romane groase.
Dar ce se poate face în timp ce alergi?
Să iau lângă mine un altul care-aleargă,
gâfâind să mă mai uit la el, acordul lui
să-l doresc, să-i cerșesc, să-l constrâng să-mi dea,
să-i ofer armonie în timp ce în privirile noastre
sclipește pentru-o clipă tihna.
Imagine reprezentativă: Untitled, Thomas Smillie, 1890-1913
