În literatura maghiară, travestiurile au o tradiție îndelungată și de înalt nivel. Sándor Weöres, unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XX-lea, a publicat un volum cu titlul Psyché despre o poetă fictivă din secolul al XIX-lea, erotică și aventuroasă, iar Péter Esterházy a scris o carte în numele lui Lili Csokonai, o scriitoare fictivă din secolul al XX-lea, dar care scrie de parcă s-ar fi născut în secolul al XVII-lea.
János Rosmer este un poet fictiv, un travesti al lui Zoltán Csehy, poet originar din Slovacia și istoric literar care a publicat multe traduceri din antichitate, dar și cărți despre viața și viziunea gay.
Am tradus două poeme din volumul Hátsó ülés (Bancheta din spate, Kalligram, Bratislava, 2010) din care sper că reies curajul și autenticitatea acestora.
P.D.
Melcul din mine
Cum trebăluia degetul lui în mine, am simțit că acolo, la mijlocul corpului meu,
îmi pierd cu totul stăpânirea de sine și că o să mă predau prin
semne evidente, dacă nu m-aș fi predat deja
din prima clipă, cu o nerușinată dorință de voluptate și cu
inocența interioară a unui melc, care locuiește în mine, casa
lui spiralată e undeva în jurul inimii, și când și când
se cațără și pe lobii plămânilor, se urcă în liniște pe ei și
cel mai nasol e când ajunge în laringe, închide drumul, lasă
urme și îmi murdărește până și cuvintele, nu mai pot să respir,
nici casa nu rămâne cât e acum, câteodată crește și devine enormă,
amețește de propriul vârtej, alteori e foarte mică, de nici
nu poți s-o observi, dar acum e uriașă, e înfricoșător de mare.
Genunchi
Într-adevăr, Aurul Rinului s-a jucat atunci, sau mai degrabă, da,
mult mai probabil Amurgul zeilor. Da, sigur a fost Amurgul zeilor.
Genunchii tăi au atins genunchii mei, erai blond, nu aveai nici douăzeci de ani, ochii tăi
luminau prin întuneric. Și-acum îmi amintesc genunchii aceia, cum
i-au atins pe ai mei. Prima dată a părut că e o pură întâmplare, și poate că
într-adevăr a fost așa. Cu timpul cred totuși că a fost intenționat și îmi închipui
cum mă visezi pentru tine undeva în Stuttgart, la un spectacol
wagnerian. Etajul trei, locul din margine. Am fi putut clădi ceva
dacă am fi avut mai multă încredere în genunchi. Am văzut cum plângi
la moartea lui Siegfried, m-ai văzut cum plâng strângând în mâini o cârpă,
lăcrimând rutinat, ca un tenor în zi liberă. Mi-aș fi dorit să ne prăbușim unul peste altul, mi-am dorit mult asta,
sau, discret, să te las să-mi iei mâna în mâna ta în beznă.
Imagine reprezentativă: Yves Tanguy, The Wish, 1949
