Start

Tristețea cefalopodelor

Aveam 14 ani și îmi plăcea de Silviu. De fiecare dată când acasă era
scandal, ieșeam să duc gunoiul, îmi puneam bluza Puma, fiindcă Silviu era mare
sportiv și juca fotbal la bara de bătut covoare cu frații mei, așa că
am învățat braziliana și foarfeca, să pot fi una dintre ei. Mi-am
julit genunchii de nenumărate ori, am primit mingi dureroase în
sâni, iar într-o zi am stat în poartă și am apărat șutul lui Silviu, care
era printre cei mai buni. Și atunci Silviu m-a observat și m-a vrut
în echipa lui. Și chiar dacă mă durea mâna dreaptă, de simțeam că
mor, m-am făcut că plouă, am ascultat de gândul cel dintâi
și-am continuat să joc, ce mai conta că mi se umflase tot brațul
când Silviu îmi zâmbea în văzul tuturor? Dar acasă gheață, spital,
măi mamă mă, ghips, acasă, măi mamă mă. De mică am crezut că
dragostea are legătură cu suferința, cât de mult poți îndura pentru
celălalt mi se părea singura, adevărata unitate de măsură.
Aveam 17 ani, apoi 20, apoi 23 și dă-i cu umilințe și durere
apoi brusc aveam 28 și copii și dă-i cu terapie și pastile, unii
zic că n-ar ajuta, dar eu sunt de altă părere.

Acum sunt în Napoli și nu vreau să-mi amintesc nimic
din toate astea. Poate doar să-ți descriu un pic frumusețea
portului, viermuiala de pe Via Chiaia, forfota Cartierului Spaniol unde am
mâncat caracatiță la tigaie și am plâns cu gândul că mai bine luam atunci
gol și nu înțelegeam totul greșit încă de la început. Cu gândul la fiecare
mini-creier din cele opt tentacule, cu senzația că ceea ce îmi alunecă pe gât
încetișor e durere caramelizată, cu usturoi și oțet de vin roșu, semn că
bucătarul e priceput, știe cum să rafineze tristețea cefalopodelor.
Poate de-asta mi-a și plăcut. Pe ușa de la baia restaurantului,
un poster cu Helena Bonham Carter și Edward Norton ținându-se de mână
în fața exploziilor, cum m-am ținut și eu acum câțiva ani, dar cu
altcineva, la primărie. Ăștia am fi putut fi noi, Silviu, dar n-a fost să fie.
Măi mamă mă.

Ultima matrioșkă

Subturată, supraturată, mereu pe minus cu somnul și banii, niciodată suficient de
aproape, o ființă greu de mulțumit, spune drept, știi tu câte trebuie să
înghit zi de zi? Când nu-mi găsesc cuvintele, când calc pe
jucării? Așa că nu-mi vorbi despre răbdare. Calmul nu e o opțiune, deși
am cunoscut fantezia tehnicilor de respirație, am văzut nevoile de bază dispărând în
cascadele de amfetamine și pot sta în poziția lotus mai mult decât poate un bărbat
înăuntru fără să termine. În apartamentul tău ordonat, printre ediții
princeps și ghivece cu bonsai, depresia mea ar fi putut fi cel mult o
chestiune de lifestyle. Niciodată singură, niciodată
sigură pe mine, am ascultat numai ce mi-au spus mâinile, iar mâinile-au zis:
mai stai. Parcă încep să te plac. Ai buze de vestală porno, ești gata
de atac. Dar n-am stat, creierul caută familiarul, iar familiarul meu, pisoiaș,
e cam fucked up.

În dormitor, televizorul deschis pe Digi sport, A avut o șansă imensă
îl aud pe comentator și ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist,
căci adevărat. O aniversare ratată, spasmele dorințelor
reprimate, rujul nuanța Lady Danger, cam asta e tot ce știi tu despre
mine și poate e mai bine așa. Am așteptat dragostea, iar dragostea a venit
ca un bolid, m-a făcut zob. Și m-am ridicat, mi-am scuturat rochița și m-am dus
repede acasă, să scriu o poezie, fiindcă asta sunt eu. Ultima matrioșkă, aliniată,
alienată. Robotul care-și retează seară de seară
circuitele, dar a doua zi e perfect funcțional. Corpul n-a fost decât un mediu,
trofeul de la final, o geografie a pierderilor. Spațiul Schengen prin care au trecut
fără probleme traume transgeneraționale, hormonii tinereții, atingerile
tale, un sărut demn de cartea recordurilor, văzut dintr-un ozn. Iar tu, Moise
contemporan, ai despărțit sângele în două, mi-ai creat
culoar și privești de pe margine cum mă târăsc spre linia de finiș.
Sunt ultima matrioșkă, cea din care nimic nu mai poate ieși.
În care nu mai încape nimic. Încearcă-mă. Privește-mă.
Niciun picior nu mă poate strivi.

La sfârșitul zilei, inima mea

Mai mișto decât filmele mele cu tine nu au cum să fie
decât documentarele despre urși. La fel ca noi, sunt capabili de explozii
de viteză, dar obosesc repede și, prin urmare, se bazează mai mult pe
ambuscadă decât pe urmărire. Dar noi ne mișcăm în reluare, aducem mai
degrabă cu niște pârși, vrem calitate, nu cantitate, lentoare și poate pe final
câteva șoapte care să semene a iubire, gen.
Știm amândoi că n-aș fi avut nicio șansă ca regizor. Regina
scenariilor prăpăstioase, Oscarul pentru cel mai
lacrimogen final, în stare să emoționeze și un gropar.
Te lauzi că știi pe de rost fiecare teritoriu câștigat în beznă și în
clarobscur, în penumbră și în lumina sintetică, chiar dacă pentru asta a
trebuit să ajustezi încontinuu imaginea și sunetul, să scoți un corp mai bun
acolo unde natura a zis nu și nu, dar dă-mi voie să-ți pun o întrebare
ușor patetică, zi drept, ești șoimul meu cel căutat chiar tu,
sau doar un boomer ingenuu?

Deprinderile de prădător sunt de obicei transmise puilor de către
mamă. S-a observat că ursoaicele au cel mai agresiv comportament.
Posesive & nemiloase, folosindu-se de masculi ca de un simplu
echipament, pe care la sfârșit îl arunci la deșeuri periculoase.
Cum îmi imaginez și eu că aș fi, bravez mult, o dau pe
glume, și zic că o să fiu bine, dar la sfârșitul zilei,
inima mea nu e Muhammad Ali. Ci mai degrabă o pungă
cu aurolac din care un bărbat frumos și încă tânăr trage pe furiș.
În timp ce eu mă îndrept, târâș-grăpiș spre noaptea asta
rece și fără memorie, ca un pat matrimonial într-un hotel,
să proiectez mai departe filmele mele cu tine,
din care mă smulg greu, ca atunci când furi o bicicletă
și-o iei cu tot cu rastel.

Căldură și structură

Oglindă, oglinjoară, cine are cea mai frumoasă
depresie din țară? Sâni lăsați, dar părul bălai,
sunt bună la pat, am și pasiune, și tehnică, de ce mă
tăinuiești ca pe o boală venerică
pe care te prefaci că nu o ai?
Ori ți-a zis mama să nu te-ncurci cu
poetele, ori ai prea multe admiratoare și nu mai
știi cum să jonglezi cu ele, ori poate
nu-ți plac tatuajele mele. Ori nu ești pregătit
pentru ce am eu de oferit: căldură și structură.
Mâncare gătită, informație genetică bună, piele fină.
Mai mult de-atât nu găsești nici la sfânta scriptură.

Oglindă, oglinjoară, unde sunt
bărbații de odinioară? Ăia care-ți țin haina să te îmbraci,
te invită la ei acasă, stau cu Freud, statuete
budiste sau lumânări parfumate pe birou, dar
pleacă pnv, dimineața, cu primul metrou ca după o
crimă, nu o noapte de dragoste. Lașitatea lor are ceva
obscen, mai sunt mulți ca ei? Și cum facem să-i ștergem din
antropocen? Stai liniștit, întreb pentru un prieten.

Oglindă oglinjoară, cât mai e până la vacanța de vară?
Să-mi etalez corpul lucrat la sală, să prindem salamandre
și să privim cum respiră prin piele, să le sucim gâtul într-o doară, să le
doară, să moară, să piară cum piere fumul, cum se
topește ceara de la fața focului. Să mai simtă și alții cum e să fii
cantitate neglijabilă și neglijată, o sumă mică pe care o pierzi
într-o zi proastă la roata norocului. Un fleac. Eu degeaba mă lamentez și
fac intertexte, poveștile mele despre vindecare, despre coșmarul căruia
o să-i vin de hac, n-au niciun efect, cum Popeye Marinarul nu ne-a
convins pe niciunul dintre noi să mâncăm spanac.

Oglindă, oglinjoară, te-ntreb pentru ultima oară.
Ce trebuie să fac pentru puțină liniște, confort
emoțional, imunitate, să nu mă mai simt mereu ca o anomalie
doar pentru că vreau afecțiune de calitate. Sunt pentru tine cel mult un
banc de spus la beție, o medalie într-un teanc, dar te invit la mine-n
hipocamp, acolo unde stochez amintiri și hărți mentale,
să-ți iei jucăriile, instinctul de autoconservare,
promisiunile și plantele ornamentale, jurnalul și să te cari
că m-apuc de renovare.

Imagine reprezentativă: György Kepes, Untitled

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×