cum se luptă un plop
ți-ai dorit doar să faci parte din ecosistem
ți-ai asumat riscurile necesare
ca orice exemplar
dintr-o specie pe cale de dispariție
ca păsările
care nu înțeleg pe deplin
conceptul de sticlă
ai vrut să te lupți cu tine în propriul tău cap
cum se luptă un plop
în verticala lui de nestrămutat.
ai vrut să înțelegi logica
peștilor mici și a peștilor răpitori
care își pot auzi unii altora
bătăile inimii
atunci când se-ntâlnesc
şi se înfruntă.
ai vrut libertate de mișcare
şi ai avut-o
în brațele şi picioarele
goale pe dinăuntru
ca ale unei stele-de-mare.
pentru că din poezie
nu ieși neapărat mai plin
sau măcar viu
pe de-a-ntregul.
pentru că în poezie
ca în orice ecosistem
nu îți garantează nimeni
nimic.
cuib de împrumut
încep să iubesc tot ceea ce a mai rămas din mine
după ce am dat la o parte prelatele
pălăriile şalurile
și alte învelitori strategice
după ce am scos în stradă mobila
greaua moștenire de familie
cu stucaturi și grifoni și amprente
ale unei neterminate vreodată încleştări
(şi nu-mi pasă cine o va lua
nu-mi pasă ce cataclisme va provoca
și cui și cât și finalmente
cine va dormi în fostul meu pat).
abia aşa încep să mă iubesc câte puțin
cu baby steps
cu părţi enorme încă neexplorate
mergând precaută ca un mamifer
care alăptează
și nimic despre golul
ivit în locul sertarelor cu ciurucuri
nimic despre obiectele dezmembrate
între care am crescut
ca un ou de cangur
într-un cuib de-mprumut.
fără să mai aștept ceva
de la cineva
fără ca limba să-mi ceară în continuu
hrană-cuvinte-carne-povești
lapte și miere otrăvitoare
până am să mă pot iubi în sfârșit
așa cum ai iubi
un porumbel inexpresiv
care îți ciuguleşte din palmă.
cerșetoarea fără gură
îmi cerșesc mie însămi lucruri
pe care nimeni altcineva
nu mi le poate da.
îmi smulg câte un cuvânt de îngăduință
uneori mă implor să deschid gura
pe care nu o am.
mă rog să-mi fiu o casă mai bună
să mă pot ocroti ca și când mi-aș fi
propriul acoperiș spart la furtună
propriul horn înfundat
care trebuie reparat
înaintea iernii.
să-mi fiu pragul ușii peste care
să pot trece cu seninătate
să-mi cerșesc bunătate în oglinda asta
în care nu-mi intră niciodată tot corpul
ca într-o fotografie prea grăbită
făcută din mers.
să mă locuiesc în tot spațiul acesta instabil
care fuge în direcții opuse
să descui ce e încuiat și putrezit de decenii
să inspir și să expir tot praful ieșind ca un nor
din covoarele astea
cu imprimeuri apocaliptice
să mă țin în viață lângă mobilierul mort
primit ca dar de nuntă
să-mi trag de pe chip voalul din latex palid
să am nevoie de ajutor și să-l cer
cu aceeași gură
pe care nu o am.
pași de pisică
iar dacă nimeni nu mă aude
înseamnă că sunt chiar dedesubt
trebuie doar să scotociţi bine
prin camerele astea cu urme de animal
încrustate în pereți și podele
în străfundul de paie și grohotiș
în malul de râu peste care mă legăn
ca un cuib dezlipit
din care cine a trebuit să zboare
deja a zburat.
pentru că la un moment dat
trebuie să-nvăț și eu arta
de-a-mi cere mie însămi ajutor
cum l-aș cere unei livezi fermecate
cu pomii plini de omizi
și vrejuri otrăvitoare dar necesare
ca în orice basm
să-nvăț și eu să mă hrănesc
singură pe mine cu mine
cu verbe și carne câte o porție
mică diluată cu apă
vaccinându-mă astfel pentru totdeauna
împotriva mea și a ceva indefinit
dar cu mult mai periculos
decât mine
poate doar așa aș putea dobândi
puterea de-a mă duce întreagă
de pe un mal pe celălalt mal al fluviului
care mă locuiește abuziv dintotdeauna
trecându-și prin mine gunoaiele
și numind asta „acasă“
doar așa mi-aș putea învinge
propriul limbaj corporal care mă insultă
cu tăceri învelite în pene și pași de pisică
lent strecurându-se printre obiectele
crâncen ordonate pe polițe
și-n dulapuri.
o gară minusculă
nu am vrut decât să-mi scriu în liniște poeziile
dar pentru asta a trebuit să iau un ciocan
să sparg niște lemne
să urc pe un acoperiș alunecos
să desfund coşul de fum
și să zidesc peretele din spatele casei
prin care timpul fugea mereu înapoi
ca un apucat.
a trebuit să fac singură toată treaba asta
şi când ziceam acum gata am terminat
pot să mă așez și să scriu cuminte
apărea imediat un alt munte
de lemne de spart
în casă începea să şuiere vântul
ușile scârţâiau și din tavan
începea să cadă o ploaie măruntă
de nemulțumire
şi o luam de la capăt cu reparațiile
cu ferestrele căptușite cu vată
o luam de la capăt cu mutatul mobilei
cu strânsul șuruburilor
cu zilele petrecute în subsol ca să citesc
toate etichetele borcanelor depozitate acolo
de strămoșii mei necunoscuți
și probabil barbari
așa e când trăiești într-o casă veche
îmi spuneam
trebuie răbdare şi îngăduință
răbdare şi caznă
răbdare și ulei de uns balamalele nebuniei
pentru că una cu alta nu se amestecă
morții pe un perete viii pe peretele opus
în camera cea nouă bunica mă lăsa să intru
doar legată la ochi
pentru că acolo aș fi putut întâlni vreun oaspete
vreo stafie sau vreun pețitor
venit mult prea devreme
sau complet neștiutor
venit poate cu trenul în gara asta
care între timp a devenit casa mea
altfel cum aș fi putut să păstrez curată
o gară veche minusculă
aflată la capătul pământului
unde nu ajunge niciodată
niciun tren?
capturi de ecran
puterea fragmentului atunci când
nimic nu se leagă
oricat ai privi firul – presupus roșu
de fapt mai mult albicios, decolorat
scămoșat și rupt din loc în loc –
al vieții tale.
și vine ceva care pare c-ar da un sens
la un moment dat
faci repede câteva capturi de ecran
și le așezi în colajul infinit în care
cândva toate piesele se vor lipi între ele
se vor contopi apoi va apărea
un fel de emoji cu artificii
ar trebui să te mulțumească
doar că nu.
protocol de extirpare
sunt două femei într-o singură femeie
am o cusătură pe mijlocul capului: nu se vede
dar în părul meu se ascunde
părul celeilalte femei
cum ar fi o pădure de fagi camuflată
într-o pădure de brazi.
în mâinile mele cu degete scurte stângace
sunt alte zece degete la fel de scurte
și de stângace dar care se mișcă întruna
neobosite scrijelindu-şi poveștile
în mănușile astea de tablă
care dor în timp ce îmbătrânesc
două femei cu un singur bărbat
într-o singură viață
pe o singură masă de călcat
trecând cu fierul încins
pe un singur guler infinit de cămașă
care se împotrivește surd
două femei cu două guri simultan deschise
ca la dentist
și dentistul rotindu-și instrumentele geniale
și bisturiul lui diamantat
extirpând
tot ceea ce mai trebuie extirpat
adică pe una din cele două femei
pe cea care ocupă locul celeilalte
nemeritat.
Imagine reprezentativă: László Moholy-Nagy
