Passacaglia în Piața Unirii
„Și dac-am vrea, ce ne-ar putea opri?”,
ne înfoiem aprinși de shoturile primite moca de la bar,
doar să plecăm odată –
de bună seamă, după o seară încâlcită
nici unul dintre noi nu vrea s-admită
evidența: am îmbătrânit.
Orașul e în lichidare, cât să mai așteptăm
autobuzele de noapte-n Bucureștiul ăsta răpănos
pe jumătate visător,
pe jumătate (să-i spun pe nume) toxic,
ca un iubit ce-și face din copilăria plină de abuzuri
un alibi?
Patrizia Pepe, Chic Chic, Kiki’s, Nympha, Jap,
Toscana Spa, Mojo, Mercure –
luminile acestor spoturi și neone otrăvesc trotuarul
și chipul reflectat într-o vitrină,
mai buhăit decât se cade
și refractar la orice consolare.
Pe drumul spre casă.
Fredonând un cântec simplu.
Malul nu e abrupt, dar nici dorințele ce mă încearcă
într-atât de simple.
Toropeală și scrum,
umbre în apa de un turcoaz năclăit.
„Poate că nu e voluptate mai mare decât în a fi previzibil
sau poate că…”
Și pentru a nu mai pierde încă un gând,
un vers, imaginile înfulecate de golul ce mi se
cască-n piept,
fără s-adaug nimic la ceea ce e deja
și nu mai are puterea să mă împingă către
vreun ideal romanțios și șubred,
m-așez aici,
în spațiul cel mai propice
unei banale ratări postumane.
Insomniacii din Pompei
Să avem grijă unii de alții
ca și cum am fi primii și ultimii
disperați care taie noaptea-n bucăți mici
și și-o îndeasă în cap
au fost amenințări cu întoarcerea armelor
pe drumul dintre vastele apartamente
și non-stopul din fața spitalului de psihiatrie
a fost și-o spuzeală de mărturisiri patetice
apoi stinghereala întreruptă de câteva
doze deschise-n același timp
și râsul nechezatul familiar al celor pe care
ai putea până și să-i iubești
marii arși ai delicateții pe care poezia n-o cruță
nu vor recunoaște nimic.
Deși porniți să ne dăruim
pentru ce ai ținut un jurnal al strâmbătăților
și ororii zilnice, Gheorghe Ursu,
pentru ce ți-ai pus pielea în saramură?
pentru ce ai murit?
câtă vreme va mai fi libertatea atât:
un ied spintecat, o iluzie
care agonizează în pârloaga asta a spiritului
terfelit de țarevici și juzi
cu busola morală dereglată
de trei sute de ani de cârpeli jalnice?
ne rânjește în față și astăzi oportunismul
nesmintit al securismului,
făcând speranțele să dea crash când ne e lumea mai dragă –
atât de dragă până și când ne năruim
(și ne năruim, deși porniți să ne dăruim)
fiindcă instrumentele sunt rău acordate și se trăiește din inerție
c-un ideal care își scoate la mezat numele,
în țara-n care bunicii noștri căcați pe ei
și înfometați de dreptate mâncând rădăcini
au lăsat să se întâmple Istoria.
mai sus nu se urcă, pentru că-i cu blestem.
în cacealma sau calamitate, ne așteaptă
inevitabilul Nastratin, scuipatul și gloria.
