Născut la Gjirokastër, un orăşel de munte din sudul Albaniei, pe care îl descrie cu nostalgie ori de câte ori are prilejul, a luat contact cu marea literatură universală prin intermediul limbii ruse, la Institutul „Maxim Gorki“, din Moscova, în anii prieteniei albano-sovietice. Prietenie ruptă în anii destalinizării, regimul din Albania rămânând unul profund stalinist până la moartea dictatorului Enver Hogea, în 1985. A fost de multe ori suspectat de liberalism literar şi influenţe burghezo-revizioniste, dar prestigiul internaţional câştigat printr-o operă fabuloasă, tradusă până acum în aproape 50 de limbi, l-a ferit de consecinţele îndepărtării de realismul socialist. Şi asta deşi a avut, în mai multe rânduri, mai ales după publicarea unor opere pe contrasensul politicii literare oficiale, sabia lui Damocles deasupra capului. În toamna lui 1990 reuşeşte să se refugieze la Paris, unde capătă imediat azil politic şi-şi continuă scrisul sub cu totul alte auspicii. Ismail Kadere a fost poate singurul scriitor albanez care a reușit să rupă plasa ideologică a stalinismului albanez şi să răzbată dincolo, în peisajul marii literaturi europene.
Poezia lui de tinereţe a fost influenţată profund de anii petrecuţi la Moscova, unde i-a apărut şi primul volum de poeme, de altfel. Este o poezie romantică, cu metafore neaşteptate, care l-a recomandat în anii următori drept o voce originală, unică, a liricii albaneze. Întoarcerea în patrie, în 1960, odată cu ruperea relaţiilor Albaniei cu Moscova, a fost una dureroasă, care a lăsat urme adânci în creaţia sa poetică. Ceea ce se vede şi în grupajul de mai jos, un buchet de poeme scrise în anii moscoviţi sau ceva mai târziu, sub impresia amintirilor chinuitoare din anii studenţiei la „Maxim Gorki“.
Llora (1961)
I
Llora,
Din nou mi-amintesc de tine, Llora.
Iubirea noastră sfârşită
Îmi revine în amintire
Asemenea taurului ce rumegă iarba poienelor
Noaptea
În grajdul acoperit de zăpadă.
Îmi revin în memorie
Asfaltul şi pietrişul negru scârţâitor,
Clacsoanele şi taxiurile pătrăţoase,
Firmele cafenelelor pline de lumină,
Afişele, staţiile de metrou
Unde m-am plimbat cu tine.
Mă doare
Inima,
Llora.
II
Ploaia loveşte geamul ferestrei.
Acolo cerul e negru precum negativul pustiului.
Llora,
Mi-e dor de tine
Un dor cenuşiu.
Acum, noaptea ca o pătură gigantică
Brodată cu lumini la poale,
Întinsă pe paralele şi meridiane
Din răsărit la apus
Ne acoperă tremurând
Despărţiţi,
Îndepărtaţi,
Singuratici.
Au fost nopţi,
Când eram toropit de furia ta,
De liniştea din jurul tău şi de pasiunea ta turbată,
Răstignit pe trupul tău
Ca pe o cruce mare
Albă.
La început am luat-o în glumă.
Ba chiar nici nu rosteam cuvântul „iubire”.
Nu ştiam că, zece ani mai tânăr ca Hristos,
Aveam să fiu crucificat pe tine.
III
Uite
Fulgere aurii pe cer
Îţi zgâriau adresa.
Ca şi când eu
Aşa fierbinţi
Şi pline
Ţi le-aş fi trimis ca pe nişte scrisori, Larisa.
Scrisori…
Dintre toate scrisorile mele
Nu ştiu de ce ţi-am trimis-o pe cea mai nebună
După care, ca un personaj dostoievskian,
Ţi-am spus de o sută de ori „iartă-mă“!
Apoi, ca să-mi îndrept greşeala
Am vrut să scriu alta, dar n-am putut.
Creionul îmi îngheţa pe hârtie
Şi rămâneam stană de piatră.
Te-ai supărat când ţi-am spus,
Privirea ţi s-a-ntunecat, ţi s-a blocat,
Ca aceea a ghicitoarei
Care descoperă mesajul fatal.
Ceva s-a stricat în lume,
În inima ei, în esenţă.
Zborul mesajelor, ca al păsărilor
Nu anunţa decât sosirea cernitelor ierni.
IV
Aşa, deci, am trimis norii aceştia
Acasă la tine, la marginea Moscovei.
Te vei trezi din somn,
Te vei apropia de fereastră:
Ce se întâmplă afară?
Ce-i cu zgomotul ăsta
Cu ploaia asta, când monotonă, când năvalnică,
Cu fulgerul ăsta
Cu trăsnetul?
Şi vei sta întreaga noapte la fereastră
Să descifrezi norii,
Llora.
V
Greu să ne mai întâlnim vreodată.
Adresele se pierd,
Scrisori nu mai sunt.
Tu negura,
Eu norii
Ne vom trimite unul-altuia
Până ce chiar noi
Ne vom risipi în vânt.
VI
Îmi amintesc, am deschis ziarele de dimineaţă
Cu furie, cu-nfrigurare.
Literele dansau ameţite:
Ruptură. Ruptură. Ruptură.
Ruptura relaţiilor diplomatice.
N-am să te mai revăd vreodată.
Ambasade închise.
Paşapoartele,
Vizele
Şi-au pus doliu.
Peste sânii tăi albi
S-a aşternut praful.
Peste ochii tăi.
Larisa Diplomaticeskaia,
Ce e cu lumea aceasta?
VII
M-am oprit dinaintea globului.
Fruntea fierbinte mi-am sprijinit-o
Pe ridurile meridianelor.
Aş fi vrut să-l am coleg de pahar,
Să ne plimbăm amândoi beţi,
El, prin cosmos,
Eu, prin periferiile Tiranei.
VIII
De unde-a apărut iubirea asta
Când mă ruşinam de fiecare vorbă?
A fost o pedeapsă, fireşte,
Pentru cel ce fluieră-n biserică.
Ne-am cunoscut în staţia Komsomolskaia
În cel mai banal mod.
Numărul de telefon notat neglijent
Cu rujul tău
De buze.
Restaurantul „Leningrad“
Şampanie,
Snobi noi, amândoi,
Deşertăciune.
De ce încercam, şi eu şi tu
Să ne ascundem perlele în adânc?
Ea tuşea ca o prostituată
Ca să-şi ascundă stânjeneala,
Eu mă-mpăunam că înţeleg mai puţin
Din cărţi decât din fotbal.
Dar, la poarta casei ei, sub liliac
Ea a suspinat simplu
Şi a fugit sfioasă după primul sărut
Pozând din nou în madonă.
IX
Noaptea întreagă am zburat deasupra Europei.
Apoi avionul a aterizat.
Ce-a fost între noi,
Llora,
Uitare, răceală, abandon?
În uşa avionului vântul te tăia.
Inima mi s-a umplut cu zăpadă.
Ca o imensă singurătate
Am coborât,
Dar în aeroport
Nu era nimeni.
Nimeni.
Hamali, luaţi valizele acestea.
Sunt grele?
Sunt pline cu aşteptare.
Noaptea întreagă am zburat deasupra Europei.
Dar tu, nu ştiu de ce, nu m-ai aşteptat.
X
La „Cafeneaua artistică” suntem iar împreună.
Afară, zăpada rusească.
Aici, tu.
Urlă în mine îndemnul rasei:
Fă iar dragoste cu rusoaica.
Mai taci, bătrână voce dinlăuntru,
Taci în adânc, amuţeşte în hău.
Dacă o să am nevoie de cruce,
Crucea mea ea îmi va fi.
XI
Şi iată că au venit ziarele de dimineaţă.
Sumbre, fără speranţă, oficiale.
Ne-am azvârlit împreună pavezele,
Am devenit vulnerabili amândoi.
Unde-s zilele lipsite de griji.
Duminicile lejere, miercurile,
Când tu cu uşurinţă, eu, ignorant,
Zburdam cu măştile pe faţă?
Acum când ceilalţi şi-au pus masca
Brusc, noi ni le-am lepădat.
Urlă, strigă, vânt turbat,
Cântă clipa despărţirii!
XII
Despărţirea…
Un simplu cuvânt
Dar ea e cumplită, sufletul ţi-l usucă.
Să construieşti o despărţire ca lumea
E mai greu decât să durezi o piramidă.
Iubirile sunt, într-adevăr, ca stelele,
Cer spaţii imense şi tot atâta strădanie.
Dar viaţa omului nu-i galaxie
Să aibă stele, ciocniri şi cenuşă.
Timpul nu ne ajunge
Pentru iubiri,
Despărţiri
Sau uitare.
Se-mpletesc iubirile şi despărţirile şi uitarea,
Cântăreţ coliliu ambulant bâjbâind…
Vântul de noiembrie
A treia carte a toamnei
O răsfoieşte şi o închide urlând îngrozit.
Îmi amintesc toate astea
Mestec din nou
Între dinţi pietrele căinţei îmi scrâşnesc,
De fălcile obosite îmi atârnă zgura.
Aşa, deci, Larisa, moscovita.
Aşa, deci, Llora.
Fondul (1966)
În vreme ce veneai,
Ştirile
Zburau prin cabluri peste oraş.
Televizoarele, ca un grup de ciocli
Îşi poartă antenele pe umeri.
Păşim pe sub ele.
Cerul
Sfârtecat rău deasupra noastră.
Când te iubesc, iubesc
Acest cer, acest timp, acest fond.
Înaltul, tăiat cruciş şi curmeziş,
Înainte şi înapoi de antenele de fier,
L-am îmbrăcat ca pe o cămaşă-n carouri,
Pe care îţi sprijini liniştită fruntea.
Mergând pe strada-ngheţată,
Nu discutăm despre luna de argint.
Suntem îmbrăcaţi în evenimentele lumii,
Ca-ntr-o cămaşă de fier.
Când îmi telefonai (1967)
Helenei
Ai trezit telefonul din somnul lui greu, negru
Cu vocea-ţi iubită, tremurând cu tandreţe.
Era iarnă.
Eram cufundat
În fotoliul tăcut al singurătăţii.
M-am apropiat de geam.
Afară ploua.
Am privit fericit lungile linii telefonice.
Veneau de departe, fără oprire, direct de la tine,
Din mireasma părului tău, din linia şerpuită a buzelor,
De neoprit, fără a se amesteca-n meandrele ispititoare ale drumului.
Ai plâns?
Nu. Sunt picăturile de ploaie caldă căzând de pe fire.
Noaptea la Helsinki (1962)
Brusc, ploaia s-a oprit,
Oamenii ies grăbiţi
De sub streşini
Şi intră în fugă
La dancing.
Doar statuile-s ţinute de piedestal,
Parcă de teamă să nu urce cineva pe ele
Viii, poate.
Alergăm împreună pe stradă
Să lăsăm statuile să se odihnească puţin,
N-o să le ocupăm locul, oricum,
Căci pe piedestal e plictiseală,
În ploaie, noi suntem vii
În seara asta, împreună.
Valuri clocotind… (Ialta, ianuarie 1959)
Valurile se lovesc clocotind de ţărm.
Noi şedeam împreună pe bulevardul din Ialta.
Marea părea că ne urează fericire în ziua nunţii,
Cu stropi,
În locul orezului,
Împroşcându-ne.
Fericire fără speranţă ne ura marea.
În golful din Riga (Riga, vara 1959)
B.E.
1
Norii zboară spre Suedia,
Îşi varsă lacrimile deasupra plajelor,
Gânduri peste noi.
Voi pleca şi eu cât de curând Brigita,
În direcţia opusă norilor.
Vei rămâne aici,
În colcăiala gri a ploilor nesfârşite.
Sirene neguroase vor suna zi şi noapte,
Dar trenul meu plecat va fi atunci.
2
Tu, înfăşurată în noapte şi valuri,
Ca o fantasmă vei veni de departe.
Ţărmul întunecat,
Nisipul pustiu;
Aşa, către mine, veni-vei, străină.
Te vei pierde în ceaţă.
Făr-a ajunge vreodată, te vei pierde în neguri,
Înfăşurată în noapte, în valuri, în zeci de regrete.
3
Cu pardesiul pe umeri,
Valiza într-o mână,
Şi un buchet de garoafe-n cealaltă;
De mine, poate aşa-ţi vei aminti,
În ultimul vagon,
În gara de vară din Riga.
Cândva.
Ultima seară la Moscova (Moscova, 1960)
Jana B.
Biletul de avion, în buzunar.
Mâine voi pleca.
E pentru totdeauna, iubito.
În uşa de fier a ascensorului
Te însoţesc pentru ultima oară: când
Ne vom mai vedea oare?
Ne sărutăm
Anemic.
Buzele de metal par.
Adio, aşadar!
Apoi ascensorul te ia cu el în întuneric.
Chiar când memoria (1961)
Pentru Tania Vilenskaia
Chiar când memoria mea ostenită,
Asemeni tramvaielor de la miezul nopţii,
Va opri doar în staţiile principale,
Pe tine nu te voi uita.
Îmi voi aminti
Seara liniştită, nesfârşită a ochilor tăi,
Oftatul supus, cu capul pe umărul meu,
Asemeni unei zăpezi veşnice.
Şi despărţirea,
Voi pleca departe de tine.
Nimic neobişnuit,
Doar cândva, într-o noapte
Degetele mele se vor împleti în părul tău
Degete fantomatice, lungi de kilometri şi kilometri.
În acel oraş imens (1961)
J. Burikina
În acel oraş imens dac-aş ajunge din nou
Într-o seră plină de reclame pâlpâitoare şi semafoare,
Aş căuta pe stradă o cabină telefonică,
M-aş apleca tăcut deasupra numerelor,
Precum un bătrân marinar deasupra busolei.
Voi forma cu degete ezitânde numărul tău,
Şi firele electrice-mi vor duce vocea plină de dor,
Cu mii de impulsuri tremurătoare
Undeva în blocurile înalte,
Unde ascensoarele mă cunosc,
Iar etajele mă cunosc şi ele.
Şi vocea mea va ajunge acolo, sus,
Grăbită în spatele geamurilor,
Telefon febril.
Răspunsul „nu este”.
O ţigară aprinsă.
Călător străin,
Busolă stricată.
Dac-aş ajunge din nou în imensul oraş,
Într-o seară cu iubiri şi reclame nervoase,
Şi dacă nu te voi găsi,
Am să cutreier străzile pe care le iubesc atât de mult:
Străbătând intersecţii, trotuare, ore în şir
Şi saluta-voi pân’la pământ semafoarele.
Din volumul Fără formă e cerul – Tirana, ed. Onufri, 2005
Imagine: Roy Staehelin, NZZ