O bună-dimineață
Mă mir, pe cinstea mea, ce oare tu și eu
Eram pân` ne-am iubit? copii neînțărcați?
Sugeam doar mici plăceri lumești de derbedeu?
Ori sforăiam din greu cu ceilalți șapte-adormiți?
Cam da; dar poftele acelea-s o amăgire.
De-am zărit vreo frumusețe în orbire
– De-am vrut, și-am primit – un vis a fost și-o-ntrezărire.
Și-acum, bună dimineața sufletelor
Care nu se-ntreveghează din vreo teamă;
Amorul, care frînge orișice alt dor,
În pretutindeni odaia o preschimbă.
Să plece exploratorii către lumi mai noi,
Să arate hărți de lumi peste lumi, în roi,
C-o lume avem și suntem fiecare dintre noi.
Chipu-mi într-al tău ochi, al tău-n al meu se-arată,
Și un suflet drept pe chip se oglindește;
Se pot oare două emisfere laolaltă,
Făr` de nord aspru, făr` de vest ce-amurgește?
Ce moare n-a fost împletit egal, mereu;
De-i una dragostea din noi, ori tu și eu
Iubim la fel, atunci e făr’ de moarte, făr’ de greu.
din Songs and Sonnets
Inima mea bate-mi, treime preasfîntă,
Bate-mi pentru tine, vino, oblojește-mă;
Să mă nasc din nou – cu tărie-ndoită
Mă frînge – ardere-nnoită proclamă!
Ca o cetate altcuiva făgăduită
Te chem în împresurarea mea, zadarnic,
Cugetul, vasalul ce mi-ar fi fost paznic,
E-o pradă de război, în păcat legată.
Cît te iubesc, cît aș putea fi de iubit,
De nu ar fi fost dușmanu-ți promisul meu
Dezleagă-mă și taie nodul cuvenit,
Du-mă, fă-mă prizonierul tău, căci eu
De nu mă farmeci, nu voi fi dezrobit
Devin loial vădit, doar de sunt vrăjit.
Bate-mi inima, zeule-n-trei, căci vrei doar
Să ciocănești, sufli, lucești, vindeci atent;
Să pot să mă ridic, doboară-mă violent
Și-ndoaie-se forța ta spre a mă face iar.
Eu, un oraș răpit, făcut altcuiva dar,
Trudesc din greu să te primesc, dau faliment;
De m-ar păzi rezonul, în mine al tău agent…
Dar și el e vădit robit, lipsit de adevăr.
Of, cât te iubesc cu drag și vreau să fiu iubit
De n-aș fi logodit deja cu al tău adversar,
De poți să tai tu nodul acesta ordinar,
Ia-mă, fă-mă într-adevăr să mă simt amețit.
De n-aș fi eu ție robit, eu nu pot fi, voit,
Nici pur și virginal nu pot, de tu nu m-ai răpit.
din Holy Sonnets, sonetul XIV
John Donne (1571–1631) s-a născut într-o familie catolică prestigioasă într-o Anglie în care peste noapte catolicii devin persecutați. În 1571, anul nașterii sale, se dă Legea Trădării prin care negarea supremației regale este pedepsită cu moartea, iar în 1581 se cresc amenzile pentru cei care nu merg la biserica anglicană – practic, o ruină financiară pentru recuzanți. Nu mai puțin de 11 membri ai familiei sale, de la bunicul matern Thomas Moore din 1535 la fratele său Henry în 1593 au fost executați pentru înaltă trădare din acest motiv.
Donne studiază la Oxford timp de trei ani, fără posibilitatea de a obține vreo atestare din cauza jurământului de credință și supunere față de coroană și respingerea papalității [Oath of Allegiance] pe care îl presupunea finalizarea studiilor. În această perioadă John Donne începe să scrie o mare parte din poemele cuprinse în Songs and Sonnets și să lucreze la satirele sale. În studenție își face o reputație de fustangiu datorită poemelor sale erotice care circulau printre cunoscuți, deși era un Don Juan mai mult în poeziile sale decât în realitate, unde – fără prea mari schimbări azi – erotismul și sexul sunt fie reprezentate comic-vulgar, fie scandalos, fie sub auspiciile bisericii anglicane (de ale cărei reguli nu prea țineau cont, dat fiind numărul covârșitor de copii ilegitimi din perioada respectivă).
Se căsătorește în secret cu Ann Moore și este aruncat în închisoare timp de trei luni după care trăiește într-o precaritate mizeră. În ciuda acestor circumstanțe, poemele sale vuiesc cu pun-uri pentru Ann. Tot în această perioadă scrie și Holy Sonnets (finalizate în jurul anului 1617), Anatomy of the World și Of the Progress of the Soul (1611–1612). În 1631, moare de ce ar putea fi azi considerat cancer stomacal.
Deși a scris numeroase texte literare – sonete, imnuri, proză – John Donne nu a trăit să le vadă publicate, el însuși considerând că nu sunt demne de tipar. Au fost tipărite pentru prima dată postum în 1633 la Londra. În România, Ștefan Aug. Doinaș publică o traducere a poemului Extazul (Sunete fundamentale, București: Editura Univers, 1970, pp. 51-53.), iar mai târziu, în 2000, este publicată o selecție de poeme în traducerea lui Florentin Toma (Cântece și sonete: epigrame, epitaluri, elegii, Timișoara: Brumar). Printre numeroșii scriitori care au scos la lumină scrierile lui Donne, Virginia Woolf consemna următoarele:
„Tipicul elizabetan, cu atașamentul său pentru elocvență și cu dorința sa de a găsi minunatele cuvinte noi, tindea să lărgească și să generalizeze […]. Genialitatea lui Donne era tocmai opusul acestui tipar. El diminua; particulariza… Această predilecție pentru goliciune într-o epocă a pompozității, această încăpățânare de a da formă nu asemănărilor menite să fie parte a unui întreg, ci inconsistențelor care destramă aparențele și puterii care ne face să simțim simultan emoții foarte diferite – dragoste, ură, râs – iată ce-l diferențiază pe Donne de contemporanii săi.
[…] Ne întoarcem spre Donne, chiar dacă nu putem înțelege cum atât de multe calități diferite pot coexista într-un singur om. Trebuie doar să-l citim, să ne lăsăm purtați de sunetul acelei voci pătrunzătoare, pline de pasiune, și astfel el se înalță din nou peste noianul de timp pierdut, mai puternic, mai falnic, mai enigmatic decât oricare altul din vremea sa.”
Woolf, Virginia. „Donne After Three Centuries”. În The Second Common Reader. Londra: Hogarth Press, 1932; reeditat în The Second Common Reader. New York: Harcourt, Brace & World, Inc., 1960, pp. 21, 31. (tr. n.)
Desene: d. sargan
