poemul i.
Mijlocul zilei s-a dovedit dogoritor. Senzația de neputință și expunerea prelungită la soare ne-au tăiat din vlagă. Mâna ta încă mică m-a purtat spre sol, în desimea de insecte. Ai apucat pământul secătuit, l-ai privit cu o duioșie stranie; când furnicile ți s-au urcat pe gambe, ai chicotit.
Seva copacilor ne-a ademenit în complicitate. Am îmbrățișat trunchiul și ne-am simțit ocrotiți. Am oferit la schimb înțelegere, atât cât ni s-a cerut. Firescul s-a consumat rapid, sub noi florile n-au mai avut scăpare. Dar tu ai dus scoarța la gură și ai implorat îngăduință; aveai să o primești mai târziu.
Cu ultimele puteri, am alergat printre păpădiile abia-nflorite. Trupul tău mărunt scânteia de bucurie, iar mâna mea transpirată trăda înduioșarea. Câtă-ncântare în moleșeală, când tu încă nu știi că n-am să salvez nimic din ce ne-nconjoară. Promite indulgență și vei cunoaște splendoare, îți șoptesc.
Mulțumirea ne-a venit într-un final de hac, acum amorțire: în noi mai întâi, pe urmă-n natură. N-am existat decât în vecinătatea râsului tău, iar asta mi-a oferit stabilitate. Părtași în încercarea de a domoli distrugerea, pretindem salvare.
Atâta egoism în lume, îmi zic, dar tu îl detonezi pe tot.
raidd paris
îi priveam în oglinzile încăperii cu teama
că aveau să-mi surprindă zâmbetul la vederea
piepturilor dezgolite, a pielii transpirate,
mișcările atente, plăcerile conținute,
du-te-vino de-o senzualitate luminoasă
și exaltarea niciodată suficientă
față cu bucuria lor, nu eram decât
o vietate măruntă,
ocrotită de sexualități simbiotice
partenere în fragilitate
orbitam în jurul râsului tău și imploram
permanență,
cu noi muzică și trupuri în dorință,
serenitate vreau să îți ofer
complice ne-am declarat frica față de
violență, atitudinile de ură inexplicabilă
ne angoasează în momentele
de singurătate.
ia-mă de mână și spune-mi că toate
astea au să se sfârșească,
orbește-mă cu iluzia frumuseții salvatoare
și totul va fi aproape bine
când muzica încetează din a ne ghida
vreau să te port prin desișurile de saxifragi,
splendoarea văii să ne rușineze,
siguranță la fiecare pas
și grijă față de toate;
natura elogiază, iar noi ne pierdem în ea.
ce soare plăcut în septembrie
și ce frumoasă tu când mă aperi de el,
cu aura în jurul părului,
cu muzica latino dintr-o boxă mică,
senzația euforică a unui glitch,
când privim înainte la cei fericiți.
acolo, după gardul care îmi împrejmuia
prietenii cu grija pe care mi-aș fi dorit
să le-o pot arăta mai des,
începea suișul muntelui.
seara, focul devenea prilej să ne îngrămădim
trupurile
pe băncuțele ce înconjurau flacăra pregătită
cu dragoste
de niște mâini care n-au cunoscut niciodată
amărăciunea,
să privim în sus acoperișul neuniform până la
stări depline de amețeală,
să ne imaginăm cum s-ar vedea stelele de acolo
și chiar să ne suim a doua zi, inconștienți
și totuși sensibili
că toate astea au să se termine curând;
că bucuria de acum va fi îndată înlocuită
de o bucurie mai mare.
natura ne ocrotește necondiționat
iar noi de ce n-am face-o, te întreb
când toată frumusețea din jur se va risipi
arată-mi ceva mai desăvârșit decât
calmul ăsta verzui de la apus
și-atunci am să-ți dau crezare
că lumea merită salvată.
Imagine reprezentativă: Paul Strand, 1916
