Ce știm de fapt?
Avalanşa e doar un alt fel de maree.
Când spui mi-am pus inima pe tavă îmi imaginez
că o scoţi dintr-o conservă
ca pe-un hering
aşteptând
să hrăneşti
un pescăruş fără mamă.
Cei vii fac sau nu zgomote ciudate
nu prea-mi pasă de fotografiile noastre de familie,
de moștenirea genetică
de rebeliune
sau furie
te vei elibera, ai spus
poţi să mă tai din fotografii,
şi închid
orice semn de apartenenţă
involuntară
Se pare că timpul
epavelor care ies la suprafaţă din adâncuri
a trecut
o alee între mestecenii trunchiază timpul
în sângele nostru rămân
imaginile de dinaintea
momentului
în
sine
în timp armele potrivite ascut durerile potrivite
orizontul devine negru
e noapte sau încă nu e clar ceva
furtuna aduce totul înapoi la tine
nu mai rămâne nimic la îndemâna furiei tale
adăpostite pe sub haine ca-ntr-un cort
respiri sacadat, vântul se înteţeşte
de aici încolo nimic nu mai poate fi ca înainte
O oază blândă/ un timp al schimbării
o luăm de la capăt cu apartenenţa
din cuvântul acasă
pentru scurt timp
eşuăm neplanificat în fericirea cuiva
o pătură de microfibre ţine loc
de ascunziş animalului de pradă
scăpat cu totul de sub control
când totul se strică după chipul şi asemănarea ta
când albul începe să miroase a moarte
iar sângele îngheţat face inima copcă
când dormi fără nicio speranță de recuperare,
pari un simplu obiect
asupra căruia ne vom opri
să-l studiem
un timp.
puțin uitată ruptura se acoperă
cu solzi negri
la lăsarea întunericului
oamenii scoteau
mizeria cenușie din suflet,
ca și cum toată lumea a decis
la unison
să nu mai aibă grijă de lucruri
îmi vor spune orice aveam nevoie
să știu
am refuzat
să facem
contact vizual,
cu mâinile băgate
în buzunare
ușile erau încuiate,
se pare că toată lumea
ține ceva pentru sine
ceva care doare;
găsesc ceva, nu, nu e lucrul meu,
dar știam cum se cheamă
timpul acum e destul de amorțit
nu voi spune mare lucru
abilitățile sunt ușor de gestionat
uşor de înghiţit
corp de iluminat/ventilator
m-am gândit la cameră
parcă albul fusese întunecat de ceva
m-am prefăcut că stau
acolo
am aprins lumina
ventilatorul se învârtea încet
deasupra mea
fusese albastru
și am atins
lucrurile
folosite
sperând să le pot
recunoaşte.
Câteva crăpături premeditează surparea
acolo unde
florile de cireș și de magnolii,
te îndeamnă spre un somn adânc
de trecere
ne urmărești de la geam
eşti deasupra,
ținând două bucăți de porțelan în mâini,
asamblându-le,
să rămâi sau nu
te jucai în variante.
Abia a trecut o oră
de când ai plecat
mirosul rămâne în jur
în timp ce privești florile
În curând, te vei legăna şi tu
deasupra pământului.
Credeai,
că ramurile vor crește direct din plămâni,
şi vei lăsa în urmă petale moi
și albe.
Vei înflori sus,
copacii sunt încă tineri,
totuși ramurile lor nu se întâlnesc,
decât vag
suprapunându-se ușor,
ca și când s-ar saluta pe furiş cu umbrele.
E prima toamnă în care
Amândoi o să înflorim altfel.
Bucățile de farfurie alunecă,
sunetul aspru de porțelan ţiuie în linie dreaptă
bucățile se sparg, una câte una,
ceasul spune că mai ai încă trei minute.
Încă trei minute
împreună
continuă să-şi țină piesele unite,
formând o farfurioară albă
care ar putea să încapă în palmă,
cu flori mici îmbrăcând marginea
într-o coroană.
Imagine reprezentativă: László Moholy-Nagy | In The Sand (Circa 1925)
