niciunul nu e bolnav și
toți sunt pe moarte
neliniștitele tale picioare s-au confesat
instinctelor mele neliniștite
mâinile tale au nevoie de-un balans
peste mine ca să mă liniștească
un zgomot sacadat
ne va adormi
și-un creier bolnav se va speria
de gândurile mele bolnave.
ce-mi spui este haotic
acoperă-mă și tu cu ceva
microbii se agită dinspre măduvă spre buric
gura ta îmi soarbe furia și mă stăpânește
tu ești gustul meu
îți pipăi mirosul n-am ce face
înăuntrul meu sunt în afară
vorbesc ca să tac gura ta e roșie
și umedă
ca-n visul care mă bântuie
vreau să te sărut
dar nu pot să te sărut
mă privești dar nu pot să te văd
duhul tău și duhoarea mea se-mpreună
urletele-s tăcute și liniștea bolborosește
facem ce știm mai bine.
te baricadezi să nu mori
și mori
acum explică-mi despre nimicuri
și-apoi despre tăcerea lor
merg ca să nu-mi fie rău
visam în timp ce vorbeam
m-am pregătit să am o dorință
unde zaci ar trebui să fie la fel.
ziua asta de august e-o stradă
fără întoarcere
nu vreau nimic și
sfârșitul meu nu-mi va spune nimic
cine-oi mai fi pe măsură ce merg
cineva îmi murmură cu totul altceva
visez o greutate imensă sub care să mă rătăcesc
ușile inconștiente se deschid și se închid
adorm împreună cu mine și mă pândesc
pielea ta-i la capătul străzii
animalul de lângă mine va visa că ești o femeie
în câteva dialecte
și florile și frunzele ne vor bârfi.
Imagine: Untitled, Guy Bourdin, 1952
