Extrase din volumul de debut al Irinei Francisca Ion, orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului, Casa de Editură Max Blecher, 2025, Colecția „Opera prima”.
siret
fiecare om are în spate un râu
un fir electric care îl leagă de matcă
prin el curg mâinile celor de dinaintea lui
scamele din pulovere căldura din sobă
și amintirea lichidă a păsărilor pe cer
curenții depun aluviuni în crăpăturile pielii
așa îmbătrânim noi
ca apa
corpurile se schimbă
devin mai colțuroase mai aspre în locurile
în care se strâng mănunchiuri de rădăcini
cursul apei ne-a adus pe toți împreună
să depunem pietricele și crenguțe adunate pe drum
într-o ramă frumoasă de oameni-familie
nu ne-am ales noi ne-au ales vântul și eroziunea
care știu mai bine ce fac
eu așez în ramă o aripă de gândac
să fie deltaplan pentru când o să ne luăm zborul
în mozaicul ăsta umed și pământos
nu ni se disting fețele
nu avem nume și nici vârstă
curentul ne aduce la mal pe bucăți
când ne lipim la loc e mereu un punct lipsă
prin care trece lumina
foarte multă căldură
vreau să cred că toate straturile astea de iubire
ca o napolitană pot să existe & una fără alta
dacă îți tai părul mai scurt ești altă persoană
e ca și cum noi nu ne-am întâlnit
eu în tricou în fața
blocului e frig și miroase a fum cum miros doar
vestele bunicilor de la țară iarna a fum
amintiri prefabricate când nu te mai văd
de atâta zăpadă
mă gândesc la căldura lucrurilor pe care le poți ține în mâini
fără să le zdrobești sau măcar să nu-și amintească
prune becuri cu led pene de gâscă & scobitori
inima mea e ca inima prunei n-o să-și amintească
oricât de tare o strângi
când îți tai părul eu sunt altă persoană
probabil e corabia lui tezeu pe dos
cu fiecare scândură înlocuită nu se schimbă corabia
se schimbă marea de sub
e foarte greu să mergi prin zăpadă cu greutatea tuturor firelor de păr
pe care le-ai pierdut pe gecile astea în care mi se topește inima
ca după să le rupi
să îmi cadă de pe umeri una câte una
și poate asta e iubirea
să fiu în tricou afară pe viscol
& căldura tuturor straturilor să-mi rămână pe piele
mult după ce am mers pe jos 5 km spre casă
furnal
jumătate din oraș lucrează la fabrica de plastice
într-un câmp la periferie
directorii promit că într-o zi se vor extinde
și la robinete o să curgă plastic moale și călduț
o să ne mângâie stomacul mai blând
decât o face ceaiul cu miere la răceală
învățătoarele fac excursii cu copiii la fabrică
pot să ia acasă mâncare de plastic
asta face mesele de sărbători să pară mai bogate
chiar și părinți de plastic cu zâmbetul mereu pe buze
care nu pleacă nicăieri și se iubesc orice ar fi
te iubesc orice ar fi
ăsta e visul nostru
să trăim cândva într-o lume perfect nemișcată și lustruită
rezistentă la vânt dacă o lipești destul de bine de sol
perfect conservați într-o sferă
dați mai departe la analizat
în laboratoarele viitorului
când o să ne deschidă carapacea
o să izbucnească toți în plâns
ce e aici nu trebuie dat mai departe
ce e aici nu e făcut pentru oameni
capetele lor mari cu lupe de sticlă
se uită la noi ascunși sub un pat minuscul
o dioramă a durerii printre vase nespălate
pe masă clătite și sirop de plastic
Imagine: Emil Schumacher, Composition, 1966
