La râu
Într-una din nopțile acelei veri mama a hotărât că era timpul să-mi vorbească
despre ceea ce numea ea plăcere, cu toate că se vedea din capul locului
că toată ceremonia asta o stânjenea, deși a încercat s-o ascundă
luându-mă mai întâi de mână, ca și cum cineva din familie tocmai ar fi murit –
și a continuat să mă țină de mână în timp ce-și căuta cuvintele,
iar ce-mi spunea aducea mai mult cu un discurs despre ingineria mecanică
decât cu o discuție despre plăcere. În cealaltă mână
ținea o carte din care luase, pesemne, informațiile de bază.
Făcuse același lucru și cu ceilalți, cu sora mea și cu cei doi frați,
iar cartea era mereu aceeași, de un albastru închis,
cu toate că fiecare avea exemplarul lui.
Pe copertă era un desen
înfățișând un bărbat și o femeie ținându-se de mână,
dar la o distanță considerabilă unul față de celălalt, ca doi oameni pe cele două părți ale unui drum de țară.
În mod evident, ea și tatăl meu nu aveau un limbaj pentru ceea ce făceau,
iar ce făceau, din câte îmi puteam da seama, nu era plăcere.
În același timp, oricare ar fi acel ceva care îi ține pe oameni împreună
avea de-a face prea puțin cu diagramele austere, alb-negru, care sugerau,
printre altele, că nu puteai ajunge la plăcere
decât cu o persoană de sex opus,
astfel încât nu vedeai, să zicem, două prize și niciun ștecăr.
Era vacanța de vară.
M-am întors în camera mea și am încuiat ușa,
iar mama s-a dus în bucătărie
acolo unde tatăl meu turna vin în pahare, unul pentru el și unul pentru oaspetele său invizibil
care – surpriză – nu apărea.
Nu, erau doar tatăl meu și prietenul lui, Sfântul Duh,
făcându-și de cap toată noaptea până când se termina sticla,
după care tata mai rămânea o vreme la masă
cu o carte deschisă în față.
Cu mult tact, ca nu cumva Duhul să se simtă jenat,
tata mânuia păhărelele,
mai întâi pe al lui, apoi pe celălalt, înainte și-napoi, la fel ca-n toate celelalte nopți.
Între timp, ieșisem din casă.
Era vară; prietenii mei obișnuiau să se întâlnească la râu.
Toată treaba aia părea ceva extraordinar de rușinos
deși adevărul era că, cu excepția băieților, poate pur și simplu nu
înțelegeam mecanica.
Băieții aveau cheia chiar în fața lor, chiar în mâinile lor, dacă voiau,
și mulți dintre ei spuneau că o folosiseră deja,
odată ce un băiat a zis asta, și ceilalți au recunoscut
și, bineînțeles, fiecare avea frați sau surori mai mari.
Stăteam pe malul râului vorbind despre părinți în general
și despre sex în particular. O mulțime de informații au fost împărtășite
și, desigur, subiectul era în permanență interesant.
Le-am arătat tuturor cartea mea, Căsnicia ideală – și am râs cu toții copios pe seama ei.
Într-o noapte, unul dintre băieți a adus o sticlă de vin, pe care am dat-o din mână-n mână.
În acea vară am început să înțelegem din ce în ce mai bine
că urma să ni se întâmple ceva
care avea să ne schimbe.
Iar grupul, noi toți cei care obișnuiam să ne întâlnim la râu,
grupul s-a spart, precum coaja care se destramă
pentru ca pasărea să poată ieși.
Însă, desigur, s-ar ivi două păsări, nu una, o pereche de păsări.
Stăteam în stufăriș, pe malul râului,
aruncând pietricele în el. Când pietrele loveau apa,
puteai vedea stelele multiplicându-se preț de o clipă, mici explozii de lumină,
licărind și apoi dispărând. Era un băiat de care începuse să-mi placă,
nu să vorbesc cu el, ci să-l privesc.
Îmi plăcea să stau în spatele lui și să-i studiez gâtul.
După o vreme, ne ridicam cu toții și o luam înapoi prin beznă
spre sat. Deasupra dealului, cerul era senin,
plin de stele, la fel ca râul, deși astea erau stelele adevărate,
până și cele moarte erau adevărate.
Dar cele din râu –
erau ca atunci când îți vine o idee care deodată explodează în o mie de alte idei,
poate nu neapărat reale, dar purtând culorile vieții.
Când am ajuns acasă, mama deja dormea, tata era încă la masă,
citindu-și cartea. L-am întrebat, A plecat prietenul tău?
Iar el m-a privit o vreme cu atenție,
după care a spus, Mama ta și cu mine obișnuiam să bem câte-un pahar de vin împreună
după cină.
Un bilețel de hârtie
Am fost azi la doctor –
doctorul a zis că sunt pe moarte,
nu chiar cu cuvintele astea, dar când am spus-o eu
nu m-a contrazis –
Ce-ai făcut cu corpul tău, părea să rostească tăcerea ei.
Noi ți l-am dat și uite ce-ai făcut cu el,
cum ai abuzat de el.
Și nu e vorba doar de țigări, zice ea,
ci și de alimentația precară, de băutură.
E o femeie tânără; halatul alb, scrobit îi ascunde corpul.
Are părul prins la spate, micile șuvițe răzlețe, feminine
turtite sub o bentiță neagră. Nu se simte-n largul ei aici,
la birou, cu diploma atârnându-i deasupra capului,
citind o listă de valori pe diferite coloane,
unele dintre ele îngroșate pentru a-i atrage atenția.
Coloana ei e și ea dreaptă, netrădând niciun sentiment.
Nu m-a învățat nimeni cum să am grijă de corpul meu.
Când ești mic, îți poartă de grijă mama sau bunica.
Odată ce ai scăpat de ele, soția ta le preia locul, dar ea e neliniștită,
nu întrece măsura. Așa că acest corp pe care îl am
și pentru care mă învinovățesc doctorii – a fost tot timpul supravegheat de femei,
și, dă-mi voie să-ți spun, au lăsat multe pe dinafară.
Doctorița se uită la mine –
între noi, un teanc de cărți și dosare.
În afară de noi nu mai e nimeni în clinică.
Există aici o trapă și, dacă treci prin acea trapă,
lumea de dincolo. Iar cei vii te împing spre ea,
vor să ajungi tu primul acolo, să le-o iei înainte.
Doctorița știe lucrul ăsta. Ea cu cărțile ei,
eu cu țigările mele. În cele din urmă
scrie ceva pe un bilețel de hârtie.
Asta te va ajuta cu tensiunea, spune ea.
Îl bag în buzunar, semn că voi pleca.
Și odată ce ajung afară, îl rup în bucăți, ca pe un bilet spre lumea cealaltă.
Ce-o fi fost în capul ei să vină aici,
într-un loc unde nu cunoaște pe nimeni.
E singură; nu poartă verighetă.
Se duce singură acasă, la locuința ei din afara satului.
Își bea paharul de vin cel de toate zilele
cina ei, care nu-i chiar o cină.
Și își dă jos halatul alb:
între halat și corpul ei
nu e decât un strat subțire de bumbac.
La un moment dat, nu mai e nici măcar el.
Pentru a ne naște, corpul face un pact cu moartea,
și din acel moment, tot ce încearcă să facă e să trișeze –
Te bagi singură în pat. Poate adormi, poate nu te mai trezești niciodată.
Dar pentru multă vreme vei auzi fiecare sunet în parte.
E o noapte ca toate celelalte nopți de vară; întunericul nu vine niciodată.
Răscruce
Dragul meu corp, acum că nu ne-a mai rămas prea mult de străbătut împreună
încep să simt o tandrețe nouă față de tine, ceva atât necizelat și nefamiliar,
precum ceea ce-mi amintesc despre dragostea din tinerețe –
o dragoste adesea nesăbuită în obiectivele ei
dar niciodată în alegerile ei, în intensitățile ei.
Atâtea lucruri cerute mai înainte, atâtea care nu puteau fi promise –
Sufletul mi-a fost așa de temător, de violent:
te rog, iartă-i brutalitatea.
Ca și cum ar fi ea însăși acel suflet, mâna mea se mișcă deasupra ta cu precauție,
nedorindu-și să jignească în vreun fel,
ci nerăbdătoare să dobândească, în sfârșit, substanța prin expresie:
nu de pământ îmi va fi dor,
ci de tine.
În piațetă
Sunt două săptămâni de când nu-și poate lua ochii de la o fată
pe care o vede în piațetă. Are undeva la douăzeci de ani probabil,
își bea cafeaua după-amiaza, capul ei micuț și negru
adâncit într-o revistă.
O privește de peste drum de piațetă, făcându-și mereu de lucru pe-acolo,
cumpără ceva, țigări, poate un buchet de flori.
Cum nu e conștientă de ea,
puterea ei e nemăsurată acum, contopindu-se cu nevoile imaginației lui.
El e prizonierul ei. Ea rostește cuvintele pe care el i le atribuie,
cu vocea pe care își închipuie că trebuie să o aibă, joasă și blândă,
o voce de prin părțile sudului așa cum și părul negru trebuie să fie tot de prin părțile sudului.
În curând îl va observa, după care va începe să-l aștepte.
Și probabil că, începând cu acea zi, părul ei va fi mereu proaspăt spălat,
și va privi îndelung spre partea cealaltă a piațetei înainte să-și lase privirea-n jos.
După care vor deveni iubiți.
Dar speră ca asta să nu se întâmple prea curând,
pentru că, oricare ar fi această putere pe care ea o exercită acum asupra corpului, asupra emoțiilor lui,
n-o s-o mai aibă odată ce începe să se dedice –
se va retrage în lumea tainică a sentimentelor
în care intră femeile când se îndrăgostesc. Și, trăind acolo, se va asemăna cu cineva
care nu lasă nicio umbră, care nici nu e prezent în lume;
și devenind, în felul ăsta, atât de neînsemnată pentru el
încât contează prea puțin dacă trăiește sau moare.
Prima zăpadă
Asemeni unui copil, pământul se duce la culcare,
sau cel puțin așa spune povestea.
Dar nu sunt obosit, zice el.
Iar mama răspunde, Poate tu nu ești, dar eu sunt obosită –
Se citește pe chipul ei, asta o vede oricine.
Așa că zăpada trebuie să cadă, trebuie să vină somnul.
Pentru că mama e sătulă până-n gât de viața ei
și are nevoie de liniște.
Spovedanie
Uneori fură, pentru că ei nu au un copac al lor
și lui îi plac la nebunie fructele. De fapt nu fură –
se preface că e un animal; mănâncă de pe jos,
așa cum ar face animalele. Asta e ceea ce-i mărturisește preotului,
că nu crede că ar trebui să fie un păcat să iei ceva ce pur și simplu ar zăcea și ar putrezi acolo
și anul ăsta la fel ca-n fiecare an.
Ca bărbat și ca ființă umană, preotul îi dă dreptate băiatului,
dar ca preot îl pune să se căiască, dar canonul pe care i-l dă e ușor,
astfel încât să nu-i omoare imaginația: cam ceea ce îi poți da
unui băiat mult mai tânăr care a luat ceva ce nu era al lui.
Dar băiatul ripostează. E dispus să se pocăiască
pentru că îi e drag preotul, dar refuză să creadă că Iisus
e cel care i-a dat smochinul acestei femei; vrea să știe
ce face Iisus cu toți banii pe care îi primește de la agenții imobiliari,
nu doar din satul acesta, ci din toată țara.
O zice pe jumătate-n glumă, pe jumătate-n serios
așa că preotul începe să-și iasă din fire – se simte depășit de situație cu acest băiat,
căruia nu-i poate explica faptul că, deși Hristos nu se ocupă cu proprietățile,
smochinul îi aparține totuși femeii, chiar dacă ea nu culege niciodată smochinele.
Poate că într-o bună zi, cu sprijinul băiatului,
femeia va deveni o sfântă și își va împărți smochinul și casa ei imensă cu străinii,
dar deocamdată e doar o ființă umană ai cărei strămoși au construit acea casă.
Preotul răsuflă ușurat acum că a schimbat subiectul, trecând de la bani,
care îl agită, înapoi la cuvinte ca familie sau tradiție,
pe care se simte mai stăpân. Băiatul se holbează la el –
perfect conștient de felurile în care a profitat de bătrânica senilă,
de felurile în care a încercat să-l cucerească pe preot, să-l impresioneze. Dar disprețuiește
discursurile de genul celui care începe acum;
vrea să-l tachineze pe preot cu propriile lui arme: dacă ține așa de mult la familie,
de ce nu s-a căsătorit, așa cum s-au căsătorit și părinții lui, ducând mai departe
numele familiei din care provine.
Dar rămâne tăcut. Cuvintele care înseamnă că
nu va mai urma nicio întrebare, nicio încercare de a judeca – acele cuvinte sunt rostite.
„Mulțumesc, Părinte,“ spune el.
Căsnicie
Și-au petrecut-o din nou toată săptămâna la mare
iar vuietul mării umple totul de culoare.
Cerul albastru se revarsă prin fereastră.
Dar singurul sunet care se aude e cel al valurilor ce se izbesc de țărm –
furioase. Ceva le-a înfuriat. Oricare ar fi acel lucru
ăsta trebuie să fie motivul pentru care s-a întors. Furios, deși n-ar da niciodată în ea,
mai degrabă fără să scoată vreun cuvânt.
Așa că de ea depinde să afle răspunsul în altă parte,
poate de la mare sau poate de la norii cenușii care
s-au adunat deodată pe cer. Mirosul mării a îmbibat așternuturile,
mirosul de soare și de vânt, mirosul de hotel, proaspăt și dulceag,
pentru că sunt schimbate zilnic.
Nu se folosește niciodată de cuvinte. Pentru el, cuvintele sunt pentru planuri,
pentru afaceri. Niciodată pentru furie, niciodată pentru tandrețe.
Îl mângâie pe spate. Îl cuprinde și își lipește fața de el,
chiar dacă e ca și cum ți-ai lipi fața de un zid.
Iar tăcerea dintre ei e antică: și înseamnă
acestea sunt granițele.
Nu doarme, nici măcar nu se preface că doarme.
Respirația lui e neregulată: inspiră șovăielnic;
nu vrea să se dedice faptului de a fi viu.
Și expiră repede, ca un rege izgonind o slugă.
Dincolo de tăcere, sunetul mării,
violența mării împrăștiindu-se peste tot, fără margine, fără margine,
respirația lui controlând valurile –
Dar ea știe cine e ea și ce vrea.
Atâta timp cât asta rămâne valabil, ceva atât de firesc n-are cum s-o rănească.
Imagine reprezentativă: Thomas William Smillie, Smithsonian Institution, cca. 1890
