Misteriosul mesager
I.
În misteriosul mesager al măruntaielor
Există un semn.
Prăduit de biete muște. Soarele-vortex.
Ea nu mai este. Compuși chimici.
Mama încă nu s-a întors. Fumul furnică formele dealului.
E atât de aproape. Joncțiune jovială. Liniaritatea luminițelor.
Am gust de morfină molipsitor. Sunt o substanță chimică!
Noaptea a tăiat cu bisturiul, în halat sidefat; noaptea, ruj pe buze și ora
Variază între 50 și 100 de euro. Crucea din hol, a nimănui. Dumnezeu citoplasmatic.
Chiriașii întreabă încet. Camera de la mansardă? Băbuța dă din deget ca un faraon.
Nu sunt camere de închiriat. Un vânător, pe o bancă-n parc. Mama încă nu s-a întors.
Cățeaua în putrefacție seamănă cu o păpușă perimată. Mercantila ei melodie interioară.
Oamenii obosesc. Apusul, gură-cască. Mirosul mitraliază nările. Întuneric înecat în fum.
Doar o vrabie săracă solicită solitar. Firimituri fumegând din nările beznei. E o domnișoară. Atât de târziu. În tocurile ei ieftine trepidăm. Se uită sus. Piele. Buze bizotate. Narcisism venal. Un mesager misterios al măruntaielor. Gonită, posibilameaiubită caută maghernițe motivate. Unde,
Banul-bibanul. Unde fetele au ore diferite, tarife diferite.
II.
Încă nu cunosc culoarea reală a cerului de deasupra acestui hotel.
Când am sosit, întunericul înghețase ca o pânză de păianjen.
Băbuța cât bobul de neghină s-a ascuns în șemineul rece.
Un colț de oglindă. O fotografie alb-negru prinsă-n agrafe.
Aici au trăit și alți oameni. Camera, tunel al memoriei.
Acum e a mea. O poți închiria și tu. Fără lumină.
O cățea cu sfârcuri supte. Traversează. Mașinăria de gunoi nu poate fi învinsă.
Bietul animal. Credință în câteva kilograme de carne. Fragil.
Marele timp
aripi tăiate de mâna unui dictator
iubirea este un ștramp aruncat
apanajul unui mușteriu serios, coastele supte de vodcă
sfârcurile unei enciclopedii, mai însetate decât buzele noastre
carnea moale a naivității – ebuliție a gospodinelor dolofane
m-am tăvălit prin ignoranța făinoasă de dragul umerilor tăi
m-am tatuat cu cele mai cunoscute benzi desenate
am fost marele timp distilat în chilia unui ascet
am trăit în burta dumnezeului înfometat
dar nu te-am putut șterge cu radiera
acest univers metalic a devenit lichid
te-ai teleportat în gara mizerabilă cu o carte doldora de adjective
un tunel de memorii costelive
celulele unei fose glenoide intrate în putrefacție
o reminiscență a timpului petrecut cu mama
am lins caratele inelelor acoperite de verdeață
am lins călcâiele de lapte ale matroanei celui mai ieftin bordel
am lins icoanele și m-am rugat dumnezeului tânăr și prodigios
cu toate astea
după atâția ani
trenurile îmi lasă o gaură-n carapacea de aur.
Imaginea reprezentativă: Adolph Gottlieb, Black Field, 1972
