Zbor
De ce oare am uitat numele tuturor lucrurilor din lume?
Nu te agita, omule, ești pe drumul cel bun:
nu uita că pe lumea aceasta totu-i uitare.
De ce nu-mi mai aduc aminte de numele ierbii,
de numele arborilor și a păsărilor
ce se înalță în vârtejuri spre cer?
Nu te agita, omule, ești pe drumul cel bun:
nu uita că pe lumea aceasta totu-i uitare.
Îmi întind mâinile în aer și dau mereu peste un gol,
în timp ce picioarele mele calcă pe un drum
presărat de pulberea norilor
în care se scaldă îngerii Domnului…
Nu te agita, omule: ești pe drumul cel bun,
Nu uita că pe lumea aceasta totu-i uitare.
Drumul pe care merg e întins peste un abis
ce duce de la mine la Tine și se pierde în zare.
Nu uita, suflete, că pe lumea aceasta totu-i uitare.
Apariție
Pășesc pe străzile acestui oraș
tapetat cu tablouri. Mergând,
încerc să ocolesc pomii,
stâlpii de telegraf, coșurile de gunoi,
păsările, norii, și tot ce mă înconjoară,
încerc să ocolesc peisajul,
din care fac și eu parte,
dar la fiecare pas,
la fiecare trecere de pietoni
dau peste câte un tablou pictat de Picasso,
de Chagall sau de Dalí,
dau și peste peisaje pictate de Van Gogh.
Mergând prin oraș încerc să ocolesc
intersecțiile în care stau suspendate în aer
o mulțime de oameni
și o mulțime de mașini,
încerc – schimbând semnele de circulație –
să mișc trecătorii din loc,
încerc să mișc și mașinile,
și tramvaiele înțepenite în stații;
înaintând prin oraș mă călăuzesc
după urmele lăsate de mașini pe asfalt,
dar și după urmele carului mare,
ascuns undeva pe cer și după urmele
carului cu boi al lui Grigorescu,
pus pe șenile, în urma căruia
ieșind din gramofon, mărșăluiește un batalion
de soldați la pas de paradă, cântând la Marsilieza.
Îmbrățișare
Iată: o parte din cei plecați vin. Deja vin.
Vin și bat la porțile noastre cu degetele învăluite în ceață.
Nu ne recunoașteți? ne întreabă.
Nu, nu vă recunoaștem, încercăm să le răspundem în șoaptă,
pe care ar fi trebuit s-o auzim doar noi, înlăuntrul nostru;
ne aud însă și ei, ne aud înainte de a rosti cuvintele,
ne ghicesc gândurile și se întristează,
și cum ar fi putut să nu se întristeze,
odată ce noi devenim atât de temători față de prezența lor?
Dar cum am putea recunoaște aerul
sau mai degrabă vidul sau întunericul ce ia forma unui trup?
De ce nu ne răspundeți, ne întreabă, de ce aveți îndoieli,
suspectându-ne că suntem ceea ce nu suntem
și nici nu am putea fi, de ce nu ne deschideți porțile,
ca să pătrundem în locuințe voastre
și să vă strângem în brațe, cum vă strângem altădată?
Cum am putea face asta? le spunem,
odată ce orice îmbrățișare a voastră
ne-ar împinge ființa în hăul neființei?
Îmbrățișați-ne, îmbrățișați-ne, le auzim glasurile
transformate în șoapte, îmbrățișați-ne chiar dacă apropiindu-ne
ne-am destrăma topindu-ne noi în voi și voi în noi,
îmbrățișați-ne căci, undeva, suspendată în aer,
îmbrățișarea noastră ar rămâne,
sfidând legile firii și trecerea vremii.
Pelerinaj
Merg pe strada care îmi poartă numele,
toate celelalte străzi mă urmează.
Văd strada Marta, văd strada Rufeni,
văd strada Fulger, văd strada Vântu,
și toate celelalte străzi ce izvorăsc din Târgu Cucu
și se varsă în Podul de Fier,
înainte de-a urca spre Eternitate.
Mă urmează și mașinile staționate pe străzi,
mă urmează și intersecțiile,
trecerile de pietoni și stațiile de tramvaie și cele de autobuze.
Mă urmează și casele, mă urmează și copacii
prăfuiți de pe marginea trotuarului,
mă urmează și oamenii pe care i-am cunoscut,
dar și cei pe care nu i-am cunoscut
și nu-i voi cunoaște niciodată.
Mă urmează și carele cu boi,
și carele de luptă ieșite din tablouri,
mă urmează și Carul Mic, și Carul Mare,
mă urmează și Calea Lactee,
și toate zodiile ce se perindă pe cer.
E un întreg alai în urma mea,
dar și o liniște deplină. Nu se aude nici un hârșâit de pași,
nici o șoaptă, nici un foșnet, nici o tuse.
Înaintăm într-o liniște deplină,
călcând cu precauție prin praful
pe care vântul îl ridică ușor de la marginea orașului
și ne așterne la picioare. Călcăm ușor,
pe vârfuri, încercând să nu trezim
mulțimea și iarba adormită care ne urmează îndeaproape.
Pășim cu picioarele goale prin praf,
cufundându-ne în el odată cu somnul care ne îngreunează pleoapele.
Praful ne acoperă călcâiele,
ne acoperă gleznele, ne acoperă șoldurile și umerii,
chiar și ochi, chiar și creștetul.
Mergem prin praf ca și cum am levita pe deasupra lui,
nu-i simțim în nici un fel greutatea, nici atingerea moale.
Mergem tăcuți prin praf, dar nu simțim
în nici un fel greutatea noastră, mergem ca și cum
n-am călca pe pământ, ci pe o planetă străină, coborâtă din vis.
Deodată un vuiet de aripi ne spulberă somnul,
și ne trezim goi în mijlocul străzii,
ca și cum ne-am trezi în mijlocul unui râu selenar
ce ar curge susurând liniștit peste umbra trupurilor
și peste umbra sufletelor noastre.
Încercăm să-i prindem undele în căușul palmelor noastre
și să ne spălăm pe față, dar undele lui
nu sunt altceva decât cenușă.
Pe măsură ce mergem, încercăm să strigăm,
ca să ne trezim din somn, dar strigătele noastre
ne cufundă și mai adânc în liniștea absolută.
Imagine: Abstract Composition, Serge Poliakoff, 1954,
