Poeme

Start

V.

Desigur dormi, îi scrie
omul de lume, publicistul și marele poet,

iar eu mă gândesc la somnul
unei femei care mai are doar șapte ani de trăit

și dacă,

în clipa aia, abandonată
capriciilor rațiunii umilitoare, inimii pline
de hoaspe acrișoare,

i se par mulți
sau puțini.

cum am dormit eu în noaptea asta?
cât de grea mi-a fost mie lespedea, cât de deasă țesătura coamei
de cal
țesălate în vis? „ești pedeapsă și desfătare“ se alinta
apocrif

mariana alcoforado.

ce planuri îmi fac agățată de coșul de cumpărături
din care zorii zilei
nu-mi lasă nimic?

destinatarul e inconștient: dar are consecvența
din ciclurile de poeme ridicate pe ramura cea mai înaltă
a inventivității mediocre, de caucaz.

o pasăre albă, nica, nicuța,
prototip viitoarelor femei diminutiv& studiu de caz
de care se umple literatura română

ca o hulubărie.

merge pe străzi elevată de blocajul
într-o caroserie viciată,

că cineva de care rămâne „prin două fete“ legată
i-a jertfit copilăria
pe nedrept (și de-asta mi se pare insuficient exploatată
comparația cu lady capulet).

iau personal
amărăciunea lunilor de tăcere din
autenticitatea unui schimb epistolar –

poate pentru că al nostru n-a continuat.

redactând-o în pripă, cu siguranță am exprimat
ceva întunecat și aiurea
în scrisoarea mea. a ta rămâne imaculată și,

cu toate că am pierdut-o, mi-o imaginez salvată
de locul perfect
al fiecărui cuvânt deștept

pe care mi l-ai spus.

mă simt orfană de când am decis că nu mai am ce să scriu despre tine. m-am prefăcut
că interfața nu te susține.

tu dormi. o fată mecanică. o faptă de conștiință. 5 dimineața.

cum ai murit?

într-un loc sfânt. puțină vină.
și mult arsenic.

Bună, Maria,

ți-ai trimis fiul la culcare?

sau tot în lumea pentru care
sărbătoarea începe cu un animal sacrificat,

mult după ce zeii au decis
că nu-i satisfac
coloanele de fum când cresc
din carcasele goale?

am postit și am stat până târziu & am
refuzat să recunosc că te știu pe de rost,

pentru că degeaba te știu,
nu simt nicio chemare;
nici spre maternitate, nici spre devotament,

cel mult un vânticel din baladele populare
sau impulsul violent să găsesc cel mai scurt drum

către
izvoare

în istoria ta.

m-am smiorcăit totuși și m-am întunecat
și m-am smintit, refuzând eticheta

de ipocrită, eu, precauta mironosiță
dintr-un mini-van cu roți sparte,

iubire, pace și locuri la geam ocupate de cine merge mult mai departe,

„tu rămâi aici“.

mă dezgustau preferințele lor răzgâiate (înalte, tăcute și zvelte) –
nu știau că limba ascuțită a unei urâte deștepte
e capcană cu clei?

(tu, care mijlocești pentru mine, nu mijloci și pentru ei!)


libertatea s-a redus la idei împrumutate din garderoba unei colege –  ca un sarafan

pe care i-l vei înapoia abia după un an, șifonat, cu 2 centimetri mai scurt

și murdar. toate poetele din sabat s-au întors cu fața la altar, rumene, cu degetele secerate,
și ți-au scris ca să-ți facă dreptate,

dar ai tu nevoie de dreptatea mea?

că n-am păzit ziua Domnului și nici ziua ta și am băut și am vărsat ce-am băut, și am vrut ce era al aproapelui meu și ce nu era, dar credeam eu că e.

renunțând la tine și răzgândindu-mă și iar renunțând, am ars tot uleiul din candele,

întreaga lumină de pe/sub scară. și am gustat pâinea neagră

a zilei de școală dinainte să se facă pentru totdeauna seară,
mi s-a părut mai curând acră decât amară.

zi-mi și mie,

ce începe cu matematică și se termină cu aritmie?

câteva gloanțe destinate unui cap de student răzvrătit
s-au rătăcit să-ți sfâșie              ție
veșmântul bizantin.

(…)
îmi pun cenușă-n cap și flori în păr și apă-n vin, pentru că-mi place să fac notă discordantă.
o să-mi obțin libertatea – și-o să dorm un somn lung de libarcă
uitată

în casa primenită și deratizată
o primăvară întreagă

și vara.

Nicio valoare

ne știm de când eram neînsemnați și mici și doar istoria era importantă și mare.

serveam la prânz lanțuri din aur alb și lanțuri muntoase.
câtă vreme părinții trăiesc, ideile lor despre frumusețe pot fi contestate.

moartea invită ficțiunea.

am scris aiureli, mai ales când mi-am închipuit viața.

ce să vă spun, prieteni, nu e la îndemână:
ca o excursie la sfârșit de săptămână în care pleci cu minimum de ajutoare
și înveți valoarea banului pe traseu.

există adevăruri despre durata ideală a unui somn de după-amiază,
despre casele în care ar trebui să stăm
și despre cele din care ar trebui să plecăm.

toate au fost sechestrate în lobby-ul înțelepciunii contra-cost.

m-am săturat să forțez.

caut pe cineva care deține
cheia și e dispus
să mi-o împrumute și mie.

experimentez amploarea
acestui 5 de cupe al neliniștii, dezechilibrului și aventurii,

istoria mică traversează calea ferată
pe vârfuri, să nu trezească monștrii din
universul copilăriei, pentru că și universul copilăriei e o piesă de propagandă.

avem un Ro-alert intern și ne trimite mesaje agramate,

din pereții primei noastre întâlniri țâșnesc niagare de seriozitate, inflexibilitate.
în marile furnale ale unei revolte ulterioare, topim la discreție. medicii îi spun muncă.
nu mă omor după constante.

dar mi-ar plăcea să uzez de aroganța lui „du-te în altă parte, du-te altundeva“

aici, banii tăi n-au nicio valoare,                                       nici-o-valoare ca a ta.

O rochie de mireasă

cine are fete în casă
are și o rochie de mireasă
pe care o păstrează în pod, așa cum alții
își țineau în pod

sicriul.

cât costă o rochie de mireasă adusă din Vârșeț, cu poalele negre de îngrijorare,
și perle desprinse
din corsaj? o rochie pe care o probezi până la trădare,
niciodată destul de lungă încât să-ți acopere tălpile murdare,
un voal pentru ochii tăi spălăciți, ca un fund de pahar
pe care au rămas puțin suc, puțin vin, puțin albastru de metil,

un voal mai lung pentru gânduri?

cât costă cea mai ieftină rochie de mireasă din București, unde te-ai aruncat în convingeri
grunge, în grudge monoton-poligam,

cu treburi prin mințile feudale care află despre tine
și-și cer porția? cât costă chiria pe
cei mai înalți pantofi de pe care poți cădea

fără să-ți rupi gâtul, trei rânduri pe o pagină goală
pe care ți-ai scris localitatea preferată în care speri să ajungi vie,
cu mașina de ocazie care te ia, 10 metri pătrați într-o cameră
prin care a trecut, pur întâmplător, spectrul Andreei Esca

anunțând al treilea război mondial
sau doar o crimă în secuime?

cine are atâtea fete care seamănă cu tine, se lipsesc de visuri de mărire, pun pe tarabă
un șarm natural nepurtat,
vânat într-o curte a școlii prin care
poți trece nestingherit,
chiar dacă ascunzi la spate o sticlă de vodcă,
puțin acid
și un cuțit?

violența depinde de notele mici
care te repartizează după capacitate,
tot ce poți învăța înainte să îți știi
locul la mesele îmbelșugate

din laitmotivul nunții
într-o proto-manea.

dimineața s-a ridicat de pe lada de bere
ca praful. în curând, vor înflori
post-curajul,
neo-credința,
intenția.

Imagine reprezentativă: Lee Krasner, Gaea, 1966, © 2024 Pollock-Krasner Foundation / Artists Rights Society (ARS), New York

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×