Blues de ianuarie
E o barcă goală, care plutește seara pe canalul negru.
În mohorârea azilului vechi se surpă ruine umane1.
Iar a început ianuarie ca o primăvară,
o căldură prost pusă în care se topesc reperele cunoscute.
Există un limbaj militar pentru astfel de repere,
tocmai pentru ca soldații să
să nu se piardă,
mi-a spus tata, într-o seară când ne plimbam
cu ochii la o reclamă gigantică la bere:
Dacă s-ar schimba,
ai mai recunoaște locul?
Nu mi s-a părut util
să învăț nimic de la soldați.
Iată lumea topită, la nici două zile distanță
de lumea cu pretenții,
de lumea cu planuri, pofte și entuziasm,
de lumea cu mese pline și pahare,
de bucuria de a proba, să zicem, pantofi noi
pentru o zi pe care continui s-o imaginezi,
iată lumea topită,
iată ploaia care mâzgălește totul.
Datoriile care trebuie duse până la capăt
rămân semne încăpățânate
până la sfârșitul fiecărei nopți,
al fiecări confruntări.
Am învățat că trebuie să luăm totul pe rând,
cu calm
nu are rost să facem altfel.
Am citit recent și pur întâmplător
despre munca brodezelor:
fire de aur și fâșii de mătase
brocarturi și catifele
cele mai alese pânzeturi
pentru a reda Calvarul
prima lecție despre dramă.
O sălbăticiune albastră
sângerează ușor în mărăciniș2
spune poetul
și aici semne
de la care îmi întorc privirea.
Am visat că turnam viața
de care se rușina Thomas Mann în sticle
și efortul mă rupea,
dar era posibil –
această organizare
onirică
și dură
era posibilă.
La răsărit
Încordarea veche
de când lumea era crudă
și tu ai învățat să fii ca ea,
să fii mai rău de-atât,
să fii pregătită o recunosc
o pisică fără casă în inima ta,
inima cruzimii care începe să bată cu putere
la orice semn că
numai pedeapsă și respingere
ar putea urma.
Altă dată, complet întâmplător
ai dat peste o conservă cu inimi pentru pisici,
vândută ca hrană, într-un loc oarecare.
Așa ceva drept hrană,
în numele a ce?
Nimic din ce-ai adunat atunci
nu-ți mai e acum de folos.
Îngroapă adânc tot ce-a mai rămas
îngroapă și împrăștie cenușă,
ploaia o să șteargă toate urmele –
sunt lucruri de care nici măcar tu
n-ai cum să te îndoiești.
Nimic nu mai e la fel acum
chiar dacă tremuri, cum ai mai tremurat
și trenuri pe care numai tu le auzi
trec unul după altul șuierând
prin toate locurile în care ți-ai consumat furia
și imaginația
până la black out
din nou această secvență uzată
pentru care nimeni nu are, de fapt,
răbdare.
Nimic nu mai e la fel acum,
în niciun tren nu mai trebuie să sari
din mers.
Închide ochii,
e dimineață într-o curte curată,
așa cum ți-ai dorit.
Nimic iremediabil nu ai stricat,
mângâie numai inima crudă,
suflă aer cald peste funingine.
Cu ochii închiși,
iubirea, ca un organ intern
avariat după asediile rușinii,
ca un organ intern, iubirea
cu memoria intactă
se regenerează.
1 Versuri din poemul Psalm, a doua versiune de Georg Trakl, din volumul Grodek, apărut la Editura Art, 2020, selecție și traducere din limba germană de George State, p. 25
2 Versuri din poemul Elis. A treia versiune de Georg Trakl, op. cit. p. 58
Imagine principală: Franz Kline, White Shapes, 1955
