Poeme

Start

postcard from veliko tarnovo

o parte din mine știe că furia e aproape un chibaku
tensei, o tehnică în care e de-ajuns să-l privești și
celălalt se surpă în bucăți

întotdeauna aerul rece mă calmează
căruciorul mov care-și prinde roțile în strada
pietruită, bărbatul care cotește din gang și merge în
urma noastră la o distanță calculată. Un nod în gât și
derularea aproape exactă a unei amintiri mincinoase,
sunt într-un loc sigur în camera de hotel, noi nu ne
certăm, fiica noastră nu face febră, nu-i curge nasul,
nu plânge până când orice urmă de răbdare se
termină, nu trântesc ușa, nu mă plimb furioasă cu
căruciorul până în fața cetății.

Am transpirat și fiica mea mănâncă un măr întreg
pentru prima oară.

e Veliko Tarnovo în martie, bărbatul ne-a pierdut
urma. În inima mea sunt bucăți de gheață despre care
știu că nu se vor topi niciodată. Hard ice mashed
together like a bunch of rocks

când ne întâlnim simt o ușurare plăcută care n-ar
trebui să mă sperie.

M & A

când am devenit mamă am simțit
o identitate sigură, neechivocă
/// nu poți șterge oricât ai greși,
ca urmele lăsate de o gumă
pe caietul în care ai desenat apăsat.
o zonă intergalactică, o călătorie până în mijlocul
galaxiei
aramona, dar maimultdecâtramona
un strat de siguranță și stabilitate
mici certitudini ca laptele rece de la frigider,
dragostea indestructibilă & nesomnul
unor dimineți friabile,
un punct minuscul în depărtare fără culoare
din care poți trage cu greutate lucruri
pe care nu le mai poți înghesui niciodată înapoi
iar
la periferia acestor straturi succesive, formidabile
ca o pânză lipicioasă între două flori de mac pe o
câmpie însorită mai sunt
și lucruri pe care
mamele nu trebuie să le rostească niciodată
nici măcar în pernă, nici măcar în gând

Cel mai recent volum al autoarei

femeie la vase & descendență

Mă gândesc des la pielea crăpată a mamei mele
ochii adânciți în orbite ai bunicii atacate de Alzheimer
trupul masiv cu sâni mari, mama tatălui meu
a murit când aveam 3 ani și nu mi-o amintesc
deloc. Ceva din femeile astea locuiește în mine
le văd în apa caldă cu detergent care
se scurge în zgârietură
și ustură

privirea mea în geamul care dă în stradă. O femeie se
apleacă
ia o nucă de lângă pomul meu, bărbatul cu pași în
zigzag amețit de
bere ieftină la pet, un copil frânează brusc pe bicicletă
& își strigă prietenul
din robinet țâșnește un jet puternic de apă

o liniște de roman înainte ca țeava să bubuie.

Am scris odată sunt o mașină de scris, dar
trebuia să zic sunt o mașină de spălat vase
îmi suflec mânecile deasupra cotului
dau la o parte șuvița rebelă, rămâne spumă
respir aer fierbinte
sunt obraznică și lacomă, vreau să umplu tot
vasul, să dau pe afară & să inund podeaua.

Imagine reprezentativă: Laurence Bonnet

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×