Poeme

(dintr-un volum în lucru)

Start

Poeții
Sunt cei care
Merg
Doar pe contrasens
În propria
Lor
Imaginație.


Să scrii poezie
Ca și când
Ți-ai face
Pe viu
Autopsia.


Tot mai obosiți
Semenii mei,
Trec parcă
Unii prin alții
Mânați de o grabă
Cu miros de sânge,
O cenușă fremătătoare
Le acoperă chipurile,
Simt singurătatea
Ca pe un junghi în piept,
După fiecare cuvânt rostit.

Apropierile lor
Seamănă tot mai mult
Cu acele zile
Care încep
Și se sfârșesc
Cu un oftat
Ieșit direct din ghemul de rugină
Care le crește în vecinătatea
Inimii,
Umbrind-o.

Tot mai obosiți
Și tot mai apropiați
De căldura însângerată
A colților
Care ies din ghem.


Am scris
Până ce am surpat
Toate galeriile subterane
Ale minții mele,
Până nu
I-am mai lăsat întunericului
Niciun fir de păr întreg,
Prin toate
Au trecut tăișurile
A ceea ce n-am apucat să exprim
În cuvinte,
Până când cerul s-a umplut
Cu praf de cretă
Ieșit din respirațiile
Unora care coborau
În propriile inimi
Ca-n pivnițele Vaticanului,
Până când în jur umbrele fumegau
Și, în fiecare gest de tandrețe,
Capcanele pentru obsesii făceau concurență
Celor pentru șoareci,
Am scris
Până ce oasele
Au strigat în pustiul cărnii,
Ecoul acestui strigăt de neoprit –
Sufletul meu.

Am scris
Până când în creier tristețea a lăsat
Toate ochiurile de la aragaz deschise
Și s-a mutat definitiv
În altă parte.

După o zi de predare

Ajung acasă, după o zi de predare,

Realizez tot mai mult:
sunt ani lumină
între cuvinte şi semnificaţiile lor,

Îmi împart gesturile
între părţi flexibile şi neflexibile de singurătate,

Mă întreb dacă la sfârşitul unor propoziţii,
punctele nu sunt altceva decât foste cuvinte revoltate
pe o ordine sintactică mult mai înaltă,
de-a dreptul
oarbă.


Singurătate
E atunci
Când îți simți inima,
Un ghem de puncte de suspensie
Colcăind
În gol.


Adesea
Sufletul
Își poartă
Trupul

Ca pe o cruce.

Imagine reprezentativă: Antoni Clavé, 1964

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×