Ediția originală, Oiseaux de passage, de Stanislas de Guaita (tradus Păsările trecerii) apare la 1881 la Paris. E publicată cu subtitlurile „Rimes Fantastiques“ și „Rimes d’Ébéne“, fiind o veritabilă incursiune în ocultism prin muzicalitate. Însă, tot așa cum nu am ales titlul Păsări călătoare, am optat pentru o traducere în care să nu forțez atât de mult rimele în Păsările trecerii. Redactat de Dan Sociu, volumul va apărea în curând la Editura Alchimică.
Stanislas de Guaita (1861-1897), poet mistic parizian, este chiar fondatorul Ordinului Cabalistic al Rozacrucienilor (1888), după ce anul 1884 aduce primele încercări de a reînvia Frăția Rozacruciană, alături de nume precum Péladan sau Papus.
Bazinul muzelor
Dragului meu Antoine Rémond
în juru-acestui mare bazin zdruncinat de zefir
sunt în picioare Muzele:
cea a lui Lamartine
și-acoperă fruntea pe care strălucește-un trandafir cast
ține urna din care izvorăște-un râu de safir;
aici Banvilia, nebună dar totuși sublimă,
își desface colierul de perle; și, mai departe,
sondează adâncimi pe care nici ochiul nu le cunoaște
Muza lui Victor: abisu-l interoghează
cea a lui Musset, cu fluvii de plâns
ce-i inundă fața și buclele divine
rănită deasupra sânului: două lumini
țâșnesc din loviturile pumnalului, durerea.
și-acolo, în capăt, la umbra unei pietre
colosală, de-o frumusețe matură, vine să se așeze
cu sclipiri de negru diamant sub fard, din ochii ei
chiar ea, Hysterica, muza lui Baudelaire!
Coucou
copilul simte-adesea senzații bizare
la vârsta la care din ceruri legiuni de-arhangheli
zboară-n jurul micului său corp rotund;
și parcă cineva-năuntrul său vorbește
uneori tresaltă din instinct, ca și când
ceva-l lovește;
ca o roză care tremură
când fluturele de aur pe inimă i s-așază
și, fâlfâind aripa, nectarul i-l gustă.
într-o zi, pe la opt ani, urmăream cărarea
prin pădure – era-n mai;
frunzișul aplecat își închidea cu-n murmur
cupola peste fruntea mea
modula un concert armonios și măreț,
când o melodie ciudată m-a tulburat dintr-odată:
groază și bucurie – un amalgam bizar; iar Primăvara ce-l cânta
deodată a tăcut; privighetoarea a-nceput să tremure-n tufiș
și mi-a fost frică fiindcă era deodată solemn, era teribil
natura nu-i cum credem, insensibilă;
pădurea, ca noi, se mișcă și se-nmoaie
când vreo nenorocire-apare-n cale… așa că frica m-a cuprins.
ce era melodia aceea? ce-avea atât de-ngrozitor?
căci totuși nu era vreo bestie
ce-n pădure urla; ci-o pasăre
cântând precum o trestie
mângâiată de vânt. așadar, ce era?
și-ntr-o zi,
în fața mea, din întâmplare, misteru-a fost dezvăluit;
căci imitasem cântecul ce mă-nspăimântase
„cucu!“ (dragul meu pui, pasărea care-a strigat spre tine
„cucu!“, a spus tatăl meu, i-o pasăre de pradă
pe cuibu-i devastat, plângându-și bucuria;
sparge ouăle mierlei și se hrănește cu ele,
apoi alungă mama).
atunci inima mea a înțeles
n-aveam de-ales, atât de rău m-a mistuit:
că-ntotdeauna pe cei răi și pe cei josnici i-am urât.
în ziua-aceea, din instinct, m-am revoltat
de-așa un strigăt egoist și vanitos.
Noua Donna Alba
Fiți atenți; căci câmpia-i
plină de vapori de noapte.
Treceți cu grijă, călători, pe sub sălcii
Ca să nu vă tragă Ondina-n adâncuri morbide:
Palatul ei de azur e clădit pe nisipul fin
Care tapetează fundul apelor!
– „Când îngerul serii alunecă, scăpat din cuibul său,
Ca o pasăre sinistră ce se prăbușește ușor,
Tu, singură, ce faci acolo, sub cerul brun,
În aburul crepuscular ce crește?
Ai grijă: e foarte-ntuneric, și râul e adânc, furios.
Ai grijă să nu cazi în el pe neașteptate și întoarce-te-n sat:
Ploaia de seară îți va uda corsajul;
Vrăjitoarele în cerc dansează;
E ora când morții se trezesc în mormânt.
Când strălucește, tăcut, fulgerul
La orizont.
Fată tânără, întoarce-te în sat: noaptea se lasă;
Va ploua tare în această noapte!“
Așa vorbea călătorul cu păstorița
Pe care o credea rătăcind seara prin tufișuri.
Ea cânta; piciorul ei pământul n-atingea;
Capra ar fi invidiat mersul ei ușor,
privighetoarea cântecele ei.
Frumoasa deodată s-a stins, asemenea
Focului-foileton tremurător sfârșind pe-o salcie.
Străinul vrând să vadă iar viziunea rubinie
Se avântă-și pierde echilibrul și dispare sub ape.
Fiți atenți; căci câmpia-i
plină de vapori de noapte.
Treceți cu grijă, călători, pe sub sălcii
Ca să nu vă tragă Ondina-n adâncuri morbide:
Palatul ei de azur e clădit pe nisipul fin
Care tapetează fundul apelor!
Epitaful unui poet
Era – acest tezaur al speranțelor mângâiate –
Un spirit destul de puternic pentru-a hrăni două gânduri,
Și-o inimă destul de profundă pentru-a aprinde două iubiri!
Iubit de univers, la rându-i iubea două lucruri:
Pe cea a cărei buze au nuanțe de carmin,
Femeia, una – și pe tine, publicul, ce-l ascultai întruna!
De cânta, puteai vedea pe fața-i crispată
Trecând ca un fior de febră amoroasă:
Ca pe-o stăpână știa să te adore,
Pe tine, cel care-l aplauda!… – Vai! era sufletul lui
Care expira pentru tine de pe buzele-i înfocate
Și sângele-și vărsa pentru-a te liniști.
Versetele mele
sunt păsările trecerii
ce-și aruncă-n vânt cântecele
fără să se-oprească-n vreo creangă de pom
să treacă deci ca un nor!
li s-ar vedea mai bine defectele
de n-ar zbura destul de repede
s-ar spune: aripile li-s prea mici
iar aurul penelor lor nu-i de găsit
de vreun pui de păsărică din stol
– mă tot gândeam, mi-aminteam –
s-ar rătăci prin pădure
prin marea pădure a Muzelor
înțelept și liniștit, în colțul său
ar lăsa gheața să se topească
apoi ar căuta un loc
să-și construiasc-un cuib de fân.
în vreun tufiș verde ce tremură
poate s-ar adapta
și cine să-l împiedice?
ei, hai, că mă gândesc degeaba!
speranțele astea pe care le-acopăr cu mine
cresc în vasul
în care le-am pus la păstrare, Perrette.
și-n vasul ăsta e și locul tău!
Imagine: Emil Schumacher, 1959
