Poeme

(Traducere și desene de d. sargan)

Start

Este nepoliticos pentru Barbie Chang

Este nepoliticos pentru Barbie Chang să le spună bărbaților
          că ea nu-i iubește

doar ideea de bărbat și dacă noi nici măcar
          nu iubim să trăim ci doar

ideea de a trăi imaginile întotdeauna arată
          drăguț dar ar fi o

zi mohorâtă dacă femeile chiar ar fi plătite
          tot atât cât bărbații

noi toți doar îi dăm de știre celui ce supralicitează
          care spune că este un privilegiu

să fii romantic romantismul cu maimuțărelile sale
          și cu limitele sale în timp ca o

nucă ce niciodată nu ne zice nouă sau altor nuci
          când se va desprinde

stăm sub copac pregătiți să
          le adunăm cu

brațele larg deschise ca-ntr-un vals cine
          a creat cuvântul iubire

știe cineva intenția originară a
         autorului oare contează

că nimeni nu știe exact ce înseamnă
         oare contează că

ar putea însemna totul și dacă niciodată
         n-ar fi avut nevoie de-un cuvânt pentru asta

și dacă-i lipsită de formă și alcătuită
         din gesturi dacă numim

chestia asta iubire nu înseamnă că
         va rezista o nucă face tot

ce poate ca să reziste dar la un moment dat doar cade
         precum toate celelalte de dinainte

din Barbie Chang (2017)

Lobul Frontal al Tatei – a decedat neîmpăcat în urma unui atac cerebral în 24 iunie 2009 la Spitalul Memorial Scripps din San Diego, California. Născut în 20 ianuarie 1940, lobul frontal s-a bucurat de o viață bună. Lobului frontal îi plăcea să fie șeful. A încercat să vorbească din nou, dar cineva l-a acoperit c-un sac. Când lobul frontal a murit, și-a supt buzele ca o fereastră cu jaluzelele trase. La înmormântarea cuvintelor sale, tatăl meu nu se mai oprea din vorbit, iar dragostea sa trecea prin mine, căzând la pământul care nu era acolo. Puteam să aud pe cineva bătând din picioare. Trupul e la fel de derutant ca limbajul – avea lobul frontal un acces de furie sau dansa? Când i-am luat tatălui meu telefonul, cuvintele sale au murit în sicriul de plastic. La înmormântarea cuvintelor sale, ne-am certat din cauza pierderii mele de sarcină. Nu e chiar un bebeluș, a spus. Am rămas fără cuvinte, am bătut din picioare ca să trezesc bebelușul la viață. M-am gândit la tehnicianul care a renunțat la bagheta magică, părăsind în tăcere camera, când nu a mai putut găsi bătăile inimii. Am înțeles atunci că întunericul este căderea la nesfârșit. Întunericul e nu absorbția culorii, ci absorbția limbajului.

Credit foto: arhiva personală

Politețea – decedată în 24 iunie 2009, la vârsta de 68 de ani. Omorâtă de un atac cerebral ale cărui picturi au fost expuse recent într-un muzeu, două pânze pătrate pictate-n alb, foarfece negre la mijlocul fiecăreia, îndreptate una spre cealaltă. După atacul cerebral al tatălui meu, mama mea nu a mai putut să se exprime în propoziții complete. Fragmente în-coadă-de-pește, limbajul sălbaticilor, fiecare silabă o săgeată mecanică din gura ei spre găurile tatei. Poate că asta se-ntâmplă de fapt când limbajul eșuează, o ultimă inspirație, dar fără expirație. Un fel de a-ți ține respirația pentru totdeauna, dar fără a muri. Când plămânii ei au început să cedeze, ea mai putea să spună îți, dar nu și mulțumesc. Tu nu știi cum este, zicea când i-am spus să nu mai țipe la tata. Avea dreptate. Când limbajul te părăsește, tot ceea ce-ți rămâne este tonul, tot ceea ce-ți rămâne sunt semnalele de fum. Nu știam că pentru ea, lemnul era trupul.

Scaun – scaunul verde al mamei mele a decedat în 3 august 2015. Noi aranjăm scaunele în rânduri orientate în aceeași direcție, să arătăm respect. Într-un cerc, să arătăm participarea. Unul peste altul, să arătăm înfăptuirea. Agățate de tavan, să arătăm arta. În fața unui birou, să arătăm munca. Înainte ca mama mea să moară, i-am direcționat toată corespondența la adresa mea. Cataloagele ei încă vin în fiecare zi. Mi-o imaginez șezând pe scaunul ei, răsfoindu-le în căutarea mai multor tricouri ce arată la fel. Am înțeles acum, numai viii își schimbă hainele. Săptămâna trecută am mers cu tata să cumpărăm niște pantaloni. L-am auzit certându-se cu pantalonii. A ieșit din cabina de probă cu pantalonii puși pe dos. Două buzunare ivindu-se ca ochii mamei mele râzând de mine, ca și cum ar fi zis, ți-am zis eu. El era furios, arăta spre scaunele care nu se mai potriveau, ocărându-le. Am intrat în cabina de probă a bărbaților și-am strâns pantalonii de pe podea, deoarece una dintre perechi trebuia să fie tatăl meu dispărut.

din Obit (2020)

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×