Cred că poezia este capacitatea omului de a vorbi prin imagini surprinzătoare. Dar nu surprinzătoare în mod voit, ci surprinzătoare pentru că își ascultă cea mai lăuntrică parte a sinelui său, despre care nici măcar el însuși nu știe prea multe.
Desigur, definiția asta este problematică. T.S. Eliot sau Saint-John Perse nu și-au ascultat sinele, cel puțin nu atât de neproblematic cum sugerează cuvintele de mai sus. Putem accepta că unii ascultă niște etude de Chopin, în timp ce alții preferă veritabile simfonii bruckneriene. Sau, dimpotrivă, o muzică de Bach, care vorbește despre altceva decât despre o persoană sau o personalitate.
Oricum ar fi, fiecare poet vede lumea într-un fel, are o viziune proprie care se creionează din poemele lui. Din acest motiv, deseori poeții sunt captivi propriilor lor viziuni și acceptă cu greu că există și altele. Un lucru firesc și de înțeles până în clipa în care trebuie să decidă asupra operei altor poeți. T.S. Eliot, deja amintit, era și un mare critic și eseist, așa cum un Florin Iaru știe să descopere lumi străine de ale lui.
Desigur – pentru ca lucrurile să nu fie niciodată simple – trebuie să adăugăm că marii critici au și greșeli mari, momente în care se înșală amarnic și când propagă un poet care, în timp, se dovedește a fi un diletant. Timpul nu este doar proba definitorie a unei opere poetice, ci și cel mai parșiv factor. Nimeni nu-i poate reproșa lui Lovinescu că nu a simțit talentul extraordinar al lui Ion Barbu; poate doar faptul că s-a lăsat dus de valul propriei subiectivități. Dar chiar și aceasta este o virtute în mâinile unui cititor de calibrul lui Lovinescu: fără personalitate, nu poți să judeci nici bine.
Mergând mai departe, constatăm că pentru unii, precum Rilke sau Stefan George, poemul politic nu însemna nimic; pentru alții, precum Brecht sau Geo Bogza, era esențial, iar ei au scris poeme social-politice remarcabile. Chiar și frumosul, despre care mulți cred că are mereu aceeași semnificație, era perceput diferit de Eminescu și Arghezi, cu ale sale „flori de mucegai“.
„Am ajuns la fundul sacului“ – declara cu ani în urmă Florin Iaru, dar iată că oamenii mai scriu poezie. Asta se datorează faptului că omul nu poate exista fără ea. Mulți oameni supraviețuiesc, desigur, dar omul, în generalitatea lui atât de cețoasă și totuși atât de concretă, nu poate exista decât exprimându-se pe sine. Aici nu mai contează diferența artelor poetice sau a viziunilor, contează doar setea cu care vrem, sau, mai corect spus, dorim să ne exprimăm.
Azi este Ziua Poeziei. Mulți nici nu știu despre asta, pe alții nu-i interesează. Și totuși, în mulți indivizi care își beau cafeaua la Caraibe sau în SUA, în Ialta sau la Cape Town, începe să se furnice ceva. Apare o imagine neașteptată, pe care vor să o includă în ceva ce vor numi poezie. Nu va fi neapărat un text cu rime, poate nici măcar o confesiune. Dar va fi ceva născut din ei, la care au lucrat în adâncul lor înainte măcar să-și dea seama că lucrează. După aceea, pot lucra conștient la versuri: fără meșteșug, există doar diletantism, poezie niciodată.
Dar poezia va exista mereu.
Imagine: Dead Poets Society, r. Peter Weir, 1989
